Se lăsase înserarea, umbrind și geamul spitalului, spre care Traian privea de multă vreme, de când se trezise și începuse să se gândească. O umbră fără contur căzuse și peste sufletul lui, apăsătoare, grea și difuză; dar acum, cel puțin, se lămurise cu durerea aceea surdă, căreia, la început, nu reușise să-i afle rădăcinile. O identificase de cum își amintise de Florentina, de simțămintele pentru ea și mai ales...mai ales de îmbrățișările lor, când calme, când pătimașe, uneori încărcate de bucurie, alteori...alteori dureroase, aproape disperate.
Era decis. Știa ce trebuie să facă. Mai rămânea să afle cum.
Dintotdeauna, tactica îl plictisise („treabă migăloasă, pentru tocilari”), îi plăceau ideile în ansamblu și alerga nerăbdător spre realizarea lor. Tehnica pașilor mărunți îl enerva, el n-avea timp să meargă cu pași mici, îi plăcea să alerge în salturi. Dar învățase, din experiență, că cel mai greu lucru, și care atârna hotărâtor, totodată, în realizarea unui obiectiv, era decizia. Odată ce te-ai decis, când ai viziunea, restul ți se arată de la sine – și strategia și tactica – atâta vreme cât știi încotro te îndrepți. Trebuie numai puțină răbdare.
Nici n-apucă bine să-și sfârșească gândul, că auzi ușa deschizându-se cu grijă. Aproape nu-i veni să creadă văzând „arătarea” ce i se-nfățișa privirii, menită parcă anume a mângâia, a calma și a aduce vindecarea – o tânără în halat alb (așadar, se schimbase tura), blondă, cu ochi albaștri, senini, de-o frumusețe suavă, pe care nu te-ai fi săturat s-o admiri. Mai presus de orice, întreaga-i făptură gingașă exprima bunătate. Îi venise s-o-ntrebe: „Tu de unde picași, tată, printre atâtea acrituri?”. Apoi gândi: „Da’ bine mi te-a scos cine mi te-o fi scos în cale! Simt de pe-acum că de la tine o să-mi vină salvarea.”

- Bună seara, domnule... Olariu (isteață, întinsese gâtul spre fișa de la capătul patului. E drept că n-o nimerise sută la sută, dar era, oricum, mai pe-aproape decât maimuța de mai-nainte, cu „domnule caporal”). Eu sunt Angela, asistenta din schimbul de noapte. Am venit să văd cum vă simțiți și dacă aveți nevoie de ceva.
- Mulțumesc, mă simt bine; și, da, aș avea nevoie de...niște informații.
- Sigur...
Traian o privea cum aștepta nerăbdătoare, cu buzele ușor întredeschise, cu privirea scânteind, ca o școlăriță silitoare, gata să-și expună pe nerăsuflate cunoștințele. Gândi cu amărăciune: „Pesemne ești proaspăt absolventă, n-ai apucat încă să te asprești, timpul a fost prea scurt ca să permită sistemului să te-acapareze, să te transforme în monstru insensibil la suferințele omenești. Mâine-poimâine am să te văd și pe tine cu pila-n mână, râcâind de zor la o unghie și aruncând unuia ca mine, din vârful buzelor, că mai ai și altele de făcut. Păcat! Asta-ți va altera și frumusețea. Căci ce e omul fără latura lui de sensibilitate, decât o poză jalnică dintr-un ziar.”
- Aș vrea să știu, bunăoară, la ce folosesc toate mațele-astea care-mi atârnă prin preajmă.
Angela zâmbi condescendent:
- „Mațele” acelea, domnule Olăroiu (nu-i nimic, e bine și Olăroiu) sunt tuburile pentru perfuzii.
- Care la ce folosesc?
- Cum la ce? De ele depinde viața dumneavoastră. Uitați, aici scrie că sunteți și diabetic (atinse fișa cu unghia fină și frumos lăcuită, apoi verifică debitul perfuziei, să se asigure că totul e în regulă).
- Și n-am putea să le scoatem? După cum vedeți, trăiesc. Mai bine zis, am înviat.
Angela râse, dezvelind un șir de dinți albi, aproape perfecți. Apoi deveni brusc serioasă:
- În niciun caz! Nu, cel puțin până mâine, la vizita doctorului, care va decide dacă vă vom administra în continuare substanțele.
- Fără de care...
- Fără de care nici nu vrem să știm ce s-ar întâmpla.
- Și dacă vrem?
- Ba nu vrem! Mă rog... ar fi grav, foarte grav, ați putea chiar să...
- Să mor.
- Da.
- Ha, ha! Nici vorbă! Mi-am propus să trăiesc cel puțin o sută de ani. Arăt de parcă i-aș fi împlinit deja?
- În cazul acesta, vă rog să aveți mare grijă, să nu le scoateți, din greșeală.
- Se-nțelege...
„Sfântă naivitate, ce bine că exiști!”
- Acum vă las, o să merg și la ceilalți pacienți, după care am să mai revin.
- A, nu, vă rog să nu vă deranjați.
- Nu e niciun deranj, îmi fac meseria.
- Desigur, dar pentru mine este. Aș vrea să mă odihnesc, îmi e foarte somn. Și am somnul ușor, aud și cel mai mic zgomot...iar dacă mă trezesc, mă chinui apoi teribil s-adorm la loc. De-aceea, dacă s-ar putea...
- Sigur, sigur. Doar dacă aveți nevoie, mă chemați.
- Mulțumesc. Și...
- Și?
- Ã...nimic. Mi-am uitat gândul. Așa-i la bătrânețe. Pesemne nu era nimic important.
- Atunci vă doresc noapte bună!
„Da, va fi, probabil, cea mai bună noapte. Și cea mai lungă.”

Adineauri, când se prefăcuse a-și fi uitat gândul, era să facă imprudența s-o roage să-l ierte. Încă de-acum, cât mai avea ocazia. Dar nu era cazul să riște a-i stârni vreo bănuială.
Îi părea rău de ea. Ar fi dat orice să nu se fi-ntâmplat asta pe tura ei. Dar nu mai avea timp s-aștepte. Așteptase destul nouă ani. Acum i se ivise ocazia. Era momentul să-i ofere Florentinei eliberarea pe care el o dorea, în ciuda împotrivirii ei. Oricum n-ar mai fi fost om dacă nu-și revenea din paralizie (și știa el cam câți își reveneau din astfel de cazuri) și dacă n-ar mai fi putut s-o îmbrățișeze pe Florentina. S-ar fi zis că singura lui rațiune de a fi în acești ultimi nouă ani fuseseră acele îmbrățișări, pentru care, la început, căuta diferite pretexte – chipurile colegiale – cărora, cu timpul, le dăduse o altă conotație, aceea reală, izvorâtă din adâncul inimii lui.
Acum se gândea cu părere de rău la Angela: „Îmi pare rău, păpușică, să fiu tocmai eu unul (dacă nu cumva primul) dintre nemernicii care te vor conduce pe odiosul drum al neîncrederii în oameni. Nu-i nimic. Poate-ai să-nveți din asta ceva. Poate-ai să reușești să-nțelegi și zicala care spune că drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Mie, acest înțeles, mi
s-a arătat în toată deplinătatea lui de-a lungul întregii vieți. Și poate, într-un fel sau altul, vei reuși să-ți păstrezi și frumusețea și bunătatea – o combinație atât de rară. Numai să ai grijă pe mâna cui dai aceste minunate daruri! În majoritatea cazurilor, le primesc tot cei care nu le merită. În sfârșit... se zice că ce nu te doboară, te-ntărește. Și la ce-ți folosește?
Cu mare atenție, întinse mâna sănătoasă, apucând cu ea fișa de observație și pixul de-alături. O-ntoarse pe dos și scrise, așa cum putu, o notă pe care-o semnă, prin care s-o disculpe pe Angela de eventuale acuzații și s-o scutească de o posibilă hărțuire. O așeză apoi la vedere, cu pixul alături, apoi duse lent, dar hotărât, mâna la gură, apucă branula cu dinții și smuci o dată zdravăn, după care o scuipă și-i făcu vânt de lângă pat, să fie sigur că nu va fi tentat s-o apuce.
După care, se puse pe așteptat. „Sunt așteptări mai grele ca plumbul” îi spusese Florentina, cândva.
Își făcu o cruce mare:„Să mă ierți, Doamne, ori, dacă nu, să faci cu mine ce-oi ști. Ai putea, bunăoară, să mă pui să frec toate closetele iadului. Am frecat destule-n armată, mi-oi mai aduce aminte”.
Imediat, apoi, reveni la Angela: „Îngeriță mică, sper c-ai avut zece la școală. Ori de nu, și de-oi scăpa nevătămat din asta, e vai de perișorul tău ăla blond și ondulat. Nici nu vrem să știm ce se va-ntâmpla cu el, nu-i așa?”
În sfârșit, întoarse din nou privirea către fereastra prin care noaptea se vedea smolită, neagră („Nu vrei, Doamne, s-aprinzi măcar o stea pentr-un păcătos ca mine?”) și începu din nou să se gândească.
Primul gând îi zbură către sărmana-i mamă, singura de care i se rupea cu adevărat sufletul. Pesemne, dacă și-ar fi amintit-o în momentul deciziei, n-ar mai fi putut s-o facă. Da, ea era singura care l-ar fi putut întoarce din hotărârea luată. „De ce, măicuță dragă, nu te-ai dus înaintea mea? Aș fi avut și eu acum inima mai ușoară și-ar fi avut cine să m-aștepte dincolo.”
Și-o imagină, îndurerată și demnă lângă mormântul lui, privind cu ochi goi și secați de lacrimi, la înfiorătoarea coborâre a sicriului în groapă. Duritatea acestei imagini, de la care voise repede să-și schimbe gândul, îl conduse – printr-o asociație de idei – către dragostea, în general, a unei mame pentru fiul ei. Întâlnise multe feluri de iubire în viață, dar, oricât de mari și înălțătoare iubiri ar fi fost, niciuna nu i se părea atât de puternică precum cea de la mamă la fiu.
Asta s-ar fi putut datora și pentru că simțise, pe parcursul întregii vieți, venind dinspre maică-sa adevărul rostit de ea cu atâta simplitate: „mi-ești mai drag ca lumina ochilor”. Și totuși, nu și-o imagina bocind, smulgându-și părul (întotdeauna plânsese în liniște și cât mai departe de alții), ci doar vrând cu orice preț să moară.
Își aminti pasajul din Mihail Sebastian: „Invidiez demna, stăpânita răceală țărănească: o sărutare de mâini și plecarea în lume. Iar moartea, când vine, vine și ea ca o rudă.”
Copiii...copiii erau mari de-acum. Le dăduse undița, n-aveau decât să pescuiască. Se vor descurca și fără el. Vor suferi, ce-i drept, dar momentul acesta în viața lor ar fi adus tot atâta suferință, oricând ar fi venit. Le va trece, și-și vor vedea de cărările lor.

Între timp, glicemia i-o luase razna, căzuse într-un fel de somnolență, care nu era somn, bântuit de-o viziune, care nu era vis.

Se vedea în cimitir, înconjurat de cei câțiva cărora le păsase de el.
Andrei, băiatul orfan, puțin retardat, pe care-l aciuase din milă pe lângă unitate, ca om bun la toate, și care-l iubise cu devotamentul unui câine, își smulgea părul și se-agățase de gropar: „Nu mai pune, mă, pământ, că te zvârlu-n groapă! Ce-ai, mă, cu el, ce ți-a făcut, de vrei să-l îngropi? Ieși, bre, nea Traiane, afară, că nenorocitu-ăsta pune pământ pă matale! Ce-ai cătat, bre, colo, jos, că matale ți-a plăcut să zbori? Aoleeeeu, mămițica mea pă care nu te-am cunoscut, că m-ai dat de suflet și-ai plecat nebună-n lume, mai bine te duceai tu, decât nea Traian! Că tare om bun a mai fost! Mai știi, bre, nea Traianeee, ce de lucruri îmi cumpărai? Acuma cine-o să-mi mai ia mie de toate? Hai, ieși afară, vino-ncoace! Hai că-ți mai dau o sticlă de vin, ca atunci când ți-am mai dat una, furată de la tov. comandant din frigider, că p-ăla nu putea să-l ia Dumnezeu!”

Hai, măi, Andreica, nu mai spune din casă!....Aaaa, asta ai făcut, ticălosule? Ai furat de la comandant, ca să-mi dai mie? Și mie mi-ai spus că o căpătaseși la biserică. E drept că m-am mirat că era cam de soi vinul ăla. Da’ mi-am zis că cine știe ce bogătan te-o fi milostivit. Din când în când, mai scapă și ei pe la biserică. Uitasem că ăia, și când dau, împart între ei. Da’ văd că ținuseși minte că ți-am zis că, dacă te prind furând, îți tai mâinile. Orb am fost, Andreica, și să mă ierți. Acum mi-aduc aminte că-mi ceruseși o dată bani. „Ce-ți lipsește?”, te-am întrebat. Evitam să-ți las bani pe mână, că oricum nu-i cunoșteai, și nu voiam să te fraierescă șmecherii sau s-o-ncasezi pentru asta. Aveam însă grijă să nu-ți lipsească nimic. „Nimic”, așa mi-ai răspuns. „Nimic nu-mi lipsește”. „Atunci la ce-ți trebuie bani?” Ai lăsat capul în jos și te-ai înroșit: „Am de toate, nea Traiane, chiar mai multe decât îmi treb’e. Un singur lucru n-am, un ban al meu, să pot și eu să-ți mai dau matale câte-o chestie, nu numa’ să-ți iau”. În prostia mea, ți-am spus că nu-mi trebuie nimic de la tine. Dar n-am înțeles că aceeași nevoie pe care o aveam eu să ofer pusese stăpânire și pe tine, ca suflet mare ce te afli. Da’ tot nu te-ai lăsat, ai găsit soluția, și-ai început să furi. Uite-așa, eu te-am împins către asta. Și ce-ai mai furat? Te pomenești... păi, da! Portocalele alea de Moș Crăciun, când mă văitam că n-am să le pun la copii sub brad, că dădeai cu tunul și nu găseai una. Aoleu! Și p-alea tot de la comandant le-ai furat? Barem s-apuc să mor, până nu mă degradează. Și florile alea pentru Ioana, de-un 8 Martie, când nu mai apucasem, că se stătea la niște cozi... P-alea de unde le-oi fi găsit? M-a bombănit o juma’ de an că i-am adus flori din coroană; că, ce-i drept, aveau cozile cam scurte. Dumnezeule! Cum de nu mi-a picat fisa? Chiar din coroană le-ai luat, ai fost în cimitir și-ai pândit un biet răposat, să-i iei florile. Ha, ha, ha! Bravo, Andreica! Pentru asta te iert; auzi, să-i duc Ioanei flori de la mort! M-ai îmbrobodit c-o poveste, cum că te rugaseși de-o florăresă și-ai ajutat-o să care nu știu ce. Dar, pe drumul către unitate, îți rupseseră unii cozile, să-și bată joc de tine. Mi-ai scăpat, ticălosule, ai fost mai deștept decât mine. Iată la ce-i bună pentru unii școala! Mare ofițer și comandant adjunct! Trebuia să-mi scot șapca în fața ta și să-ți zic „Să trăiți!”. Hai, dă-te din cârca groparului și lasă-l s-astupe groapa, să nu te mai văd! Mi-e milă de tine, c-ai s-ajungi iar pe stradă; dar ai să te descurci tu, că doar ți-ai făcut mâna.

Îl văzu pe Gheorghe, zvârlindu-i cu năduf bolovanul din palmă, gata să spargă capacul sicriului – „Hai că ești dobitoc!” Apoi ștergându-și pe furiș o lacrimă.
Gheorghe, mă băiatule, tu știi să plângi??? Ei, hai, nu te rușina, c-am glumit. Mi s-o fi părut mie. Pesemne ți-a intrat niște pământ în ochi.
„Te găsiși să mori, cretinule! N-ai mai găsit altă distracție din atâtea lucruri demne de făcut în viața-asta!” Apoi vărsându-și năduful pe cruce, lovind-o cu piciorul, și pe preot, zgâlțâindu-l de sutană: „De ce mor oamenii buuuuuni? Zi!” Popa ridicând din umeri, luat prin surprindere. „Ce mama zmeilor vă-nvață la școala-aia? Nimic. Pe mine m-a-nvățat să repar avioane. Pe voi? Să-ngropați oameni! Atâta știți. Asta-i treabă de gropar. Ptiu!”
Popa ferindu-se-n lături și făcându-și cruce: „Iartă-l, Doamne! că mult mai suferă...”
Eh, o-ncurcași, părinte. Nu-s mulți nebuni ca ăsta printre creștini. Dar ce nebun frumos!

Lăsați-mă să plec odată!
Florentina îi vorbise cu amărăciune despre plecări: „Nu-mi plac plecările. De niciun fel. De mic copil, simțeam cum mă sfârșesc ori de câte ori plecam de undeva – fie și dintr-o tabără – ori de câte ori oameni cu care interacționam cumva, atingându-mi sufletul, plecau din viața mea, fie și temporar. Cât despre cei pe care i-am iubit, fiecare dintre ei poartă în sine un colț din inima-mi zdrențuită, pe care n-am mai putut să-l iau înapoi. Cu toată psihologia mea, n-am reușit să-mi vindec această rană, care sapă adânc, tot mai adânc...”
Lasă, Florentina, mai știi ce mi-ai scris?
De ziua lui, îi scrisese pe o carte poștală un citat: „[...] Și iată pentru ce zidurile închisorii nu pot să-l închidă pe cel ce iubește, căci el aparține unui imperiu ce nu este al lucrurilor, ci al înțelesului lucrurilor și își bate joc de ziduri. Iar dacă ființa iubită există undeva, chiar dacă în acest moment ea este cufundată într-un somn asemănător morții, iar lui nu-i folosește la nimic, și chiar dacă înalți ziduri de fortăreață între ea și el, sufletul lui va fi totuși hrănit de prezența ei și nu vei reuși să-i desparți.” 1)

Începuse să-și piardă șirul gândurilor, care nici nu mai erau gânduri, ci o învălmășeală de senzații, amestecate cu imagini, trecute și viitoare, un amalgam în al cărui hățiș se încurcase și din care simțea că nu va mai ieși.

Mai avu timp pentru o ultimă îmbrățișare cu Florentina și-un ultim gând, adresat tot ei:
„Nu, moartea nu vine ca o rudă. Când ai trăit frumos și curat, vine la fel, ca o îmbrățișare”.