Număr picăturile de praf ieșite din lampă și nu se mai întorc oricât m-aș uita după ele, este noapte. De fapt, jumătate de noapte, când crezi că măcar praful ar trebui să fie liber se întâmplă să se termine brusc la marginea cotului; de aici încolo o cameră golită de lumină nici măcar patulului nu îi mai trosnește din când în când singurul arc, ai zice că a murit și el odată cu ziua aia. Blestemată zi!

Dacă aș avea timp să înțeleg cum să te caut! Slăbănogul de Tisminienski este singurul care mai poate pune picioare acestei lumi, iar eu trebuie să îl ajut să se ridice unde sunt mangrovele, unde am călcat pentru prima dată după durerea aia cumplită de cap și tu te sprijineai de un perete râzând, unde…-mai mergi? îmi spuneai, apoi ucideai și cea mai cumplită migrenă; trebuia să fiu doar al tău.

Știu că nu mă crezi, dar încă îmi este teamă. Mi-am închis amintirile într-o zi și când vrea să se repete, mă trezesc la o lungime de braț de zori și o simt cum se despletește de pe umbra ta. Mă ridic cu greu și când reușesc, oglinda îmi iese prin pielea murdară de gânduri. Când nu mai am putere să mă privesc, o sparge slăbănogul cu pumnii ucigând cariile din ușă nerăbdător. După bătăile lui n-ai spune că sub ochelarii ăia mari și rotunzi nu mai există un copil albastru!

Ziua 301. Mi-am aprins o țigare. Cu mâna prin fum, pare singurul drum spre tine, desenez în părul tău dorul. Ar fi ca șuvițele și tresar.