Îmi place să cred că omul nu doar ascultă și privește, umple câte un gol-întreb: eu ce gol umplu? Pe al tău? Cred că unii și-au dorit să nu îmi fie oameni de aproape, sau poate n-am știut eu să-i strâng lângă mine oameni. Am greșit? Oare timpul ne coase de trecerea lui și dacă da, ce culoarea are firul? cât de lung este începând de aici? Slăbănogul își îndeasă mâinile în buzunare.

Imaginar, sufletul pare de neatins, dar acul ăla trece mereu prin el și iar mă întreb, cine a ales să fie așa, poartă degetar ori nu? Luneta încearcă cerul căutând calea. Când plouă impresia mea este că oamenii intră în oameni și străzile sunt doar din apa unui lighean răsturnat.

Ziua 302. În spatele stropilor nciodată nu se vede. Într-o zi timpul se va indoi si trecerea asta nu va fi existat.