GEMENII

Pentru el, ambiția a fost trambulina de pe care s-a avântat spre piscurile amețitoare ale vieții profesionale. În urmă cu vreo douăzeci de ani, a terminat liceul sanitar, dar nu s-a mulțumit în postura unui obedient asistent de circă. A urmat Medicina veterinară, pentru că de mic iubea animalele și în special caii.
Vara, când mergea la bunicul dinspre mamă, la țară, era singurul dintre nepoți care ducea caii la păscut. Simțea o plăcere nebună să-i țesale, să-i adape la fântâna cu apă rece din deal, dar mai ales să-i călărească. La moară, când le venea rândul la măcinat, tot el era cel care mâna caii. Într-o toamnă, auzind că primăria organizează concurs de atelaje, s-a ținut scai de bunic să-l lase și pe el, că n-o fi foc! „Băăă! a tunat bătrânul, io-ți dau caii și căruța, da’ să dea mama dracu să nu vii d-acolo cu fr’-un premiu, c-o să te-nchiz în grajd, cu cai cu tot, al’ dat’ să-z piară chefu’ dă concurs!” Mare i-a fost mirarea bătrânului, când a văzut mucosu’ întorcându-se cu diplomă. „Băăă, geambașule, i-a strigat admirativ bunicul, nu miroși tu geaba a bălegar!”... Din noaptea când sub ochii lui mari și speriați s-a prăpădit mânzul cel țintat (îi pusese chiar numele de Þinteș), și-a jurat că se va face veterinar.
De când terminase facultatea, iubea la fel de mult caii, dar cum la oraș nu putea ieși la plimbarea de seară cu calul, dar nici cu cățelul (i se părea prea banal așa ceva, și-apoi era o „ocupație” feministă, nu?), voia ceva original. Așa că s-a gândit la un cimpanzeu. A făcut el ce-a făcut și și-a luat unul de la o menajerie.
Receptiv la nou, veterinarul nostru și-a îmbrăcat cimpanzeul după ultimul NECKERMANN. I-a comandat la croitorul său un costum de zi, unul de seară, ba chiar și un alain delon. Pentru concediul la mare (la munte nu mergea, fiindcă nu i se părea o delectare să facă pe pădurarul) s-a orientat tot după revistele de modă: ochelari de soare, șapcă pentru a-l feri de insolație și, desigur, nelipsitul slip. Avea oroare față de cei care-și expuneau goliciunea trupului la soare... Poate mai târziu, așa, pe la șaizeci și ceva de ani, când l-or năpădi reumatismele, să meargă la împachetări de nămol...
Se aveau ca frații. Atât de mult îl iubea pe Panzy, încât îl așeza totdeauna în capul mesei! Mâncau amândoi dintr-o farfurie, beau din același pahar; foloseau în comun până și obiectele intime de baie: de la periuța de dinți și pieptene, până la buretele de frecat pe spate și prosop. Iar seara, împărțeau frățește unicul pat și o biată pernă.
Poate că medicul nostru ar fi murit în anonimat, ca urmare a acestor habitudini. La început, prietenii și vecinii se scandalizaseră foarte rău, dar curând s-au obișnuit și cu această ciudățenie a lui, că doar orice minune (care are ciudățeniile ei) ține, de regulă, trei zile, apoi intră în anonimat...
Dar într-o dimineață, pe când voia să se bărbierească, a observat că-i crescuse păr pe față, până sub pomeți, ca la vichingii de altădată. Însă neînfricații corăbieri nu arătau așa hidos ca el... Îngrozit, instinctiv, s-a uitat și la mâini: până și degetele erau acoperite cu păr. Și-a dezbrăcat în grabă pijamaua și a observat același peisaj pe corp, pe gât și pe picioare. Dar cel mai tare îl intriga părul cârlionțat. Nu-și amintea ca din familia sa cineva să fi avut părul creț... Lângă el, frățiorul îl privea mirat, fără a înțelege ce se întâmplă...
Acum, putea să fie în centrul atenției tuturor: se și vedea înconjurat de lume, împărțind autografe, asaltat de fotoreporteri. Poate turnează și-un film sau măcar i se va face un reportaj TV ori – cine poate ști? – va ajunge pe prima pagină a revistei Play boy. Titlul îl va propune el: Gemenii.