Este o misiune dificilă să lupți pentru valorile liberalismului într-o societate dominată de ''sclavi revoltați''. Aceasta ar fi una din concluziile cărții lui Virgil Nemoianu, ''România și liberalismele ei. Atracții și împotriviri'' (Editura Fundației Culturale Române, 2000).
Aproape necunoscut de marele public de la noi, în actuala confuzie valorică, Virgil Nemoianu este o personalitate a gîndirii și literaturii române de anvergură internațională, profesor de literatură și filosofie la Universitatea Catolică din Washington.

Dar ce înseamnă a fi un ''sclav revoltat'' în viziunea lui Nemoianu? Este sindromul de care suferă cei mai mulți oameni din statele post-comuniste, cei care simt ''nevoia acută a dependenței ocrotitoare, dar în același timp nevoia de a mușca din această autoritate''. O boală de mentalitate a unui răzvrătit în genunchi, căpătată în peste 50 de ani de comunism, dar în același timp o armă folosită de puterea post-comunistă ''în proptirea și păstrarea sa.'' Un răzvrătit care își ''caută cu disperare propria înfrîngere, scopul său este tocmai acela de a fi învins, frica de victorie îl invadează, nu știe ce ar face în cazul triumfului, viitorul i se deschide gol înainte.'' În ciuda acesteri viziuni sumbre, autorul e optimist și consideră că în prezent avem de-a face cu ''cea din urmă fază înainte de acceptarea emancipării și a libertății.''
Miza cărții amintite, din păcate prea puțin cunoscută și comentată, o reprezintă tocmai încercarea marelui cărturar de a găsi, printr-o acută zbatere și căutare interioară în ce privește destinul țării sale de origine, România, modalități de trecere de la mentalitatea de ''sclav revoltat'' la cea de cetățean democrat. Volumul este extrem de unitar, lucru rar întîlnit la o culegere de articole, eseuri și foiletoane publicate în decursul timpului în țară și străinătate; probabil coerența e asigurată de patosul apolinic cu care Nemoianu examinează, dintr-o perspectivă comparatistă, problema românească.
Primul studiu se referă la anticomunism, folosind ca pretext cartea profesorului Martin Malia, ''The Soviet Tragedy. A history of Socialism in Russia 1917-1991'', New York, Free Press, 1994), cel care ''năruie în chip decisiv mitul unui , opus unui stalinism totalitar.'' Comunismul nu poate exista fără teroare, încercarea de a fi reformat ducînd în cele din urmă la prăbușirea sa din interior, așa cum s-a întîmplat în perioada gorbacioviană. Spre deosebire de unii analiști americani, care nu prea agreează anticomunismul, pe care îl pun pe același plan cu comunismul, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington este de părere că anticomunismul este o virtute etică (am putea spune și una liberală!) într-o societate post-comunistă ca România.
În ''Umanismul cultural și mecanismele tiraniei'' se arată că subordonarea culturalului la politic ''nu poate decît sărăci calitatea și diversitatea existenței umane, nu poate decît dăuna grav libertăților socio-politice.'' În cultura română din perioada comunistă au continuat să existe, într-o manieră cifrată, cele două tendințe din epoca interbelică: cea democratic-occidentală (Lovinescu) și cea indigenistă, autoritar-antimodernă (Călinescu). La începuturile sale, comunismul a folosit cu abilitate diferite grupuri etnice pentru a-și atinge scopurile, ''nefiind de fel produsul acestor grupuri, cum vor să ne convingă naționaliștii.'' Majoritatea evreilor din România împărtășea valorile capitalist-democratice.
Naivitatea și incultura în materie de structuri real-istorice, dar și ''atitudinea jucăuș-iresponsabilă'' a unei părți a elitei intelectuale din perioada interbelică, în frunte cu Eliade, Cioran și Noica a făcut-o să se apropie de mișcarea legionară, ultranaționalistă și antidemocratică. ''Cu toate acestea, nu e cazul să-și facă nimeni iluzii. Eliade, Noica, Cioran, toată generația lor, de la Vulcănescu pînă la Þuțea, aparțin trecutului. O reconstruție a societății românești nu se poate face începînd de la aceste figuri'', afirmă
polemic și în stil reductiv autorul. Exemplele bune pe care le dă sînt: Maiorescu, Blaga, Ibrăileanu, Stere, Petre Andrei, Barbu Catargiu, Petre Carp, Aurel Popovici, Dobrogeanu-Gherea, Lovinescu, Anton Dimitriu, Mircea Florian, Bălcescu, Madgearu, Șincai, Barițiu, Gusti, Cercul de la Sibiu, Vintilă Brătianu, Spiru Haret ș.a. Cred însă că această netă delimitare în alb și negru, care merge uneori pînă la lansarea unor ''liste negre'' în spiritualitatea românească, pe care se regăsesc valori care au intrat deja în circuitul universal, nu face decît să alimenteze vechea cultură a conflictului și a vendetei; se pare că Nemoianu nu a înțeles nimic din opera unui alt exilat român de prestigiu în Statele Unite, savantul și scriitorul Constantin Virgil Negoiță, specialist al logicii fuzzy, care amintește mereu de pericolul aproape diabolic care pîndește gîndirea de tip aristotelic, cea care nu poate accepta că un lucru poate avea grade de alb și negru în același timp.

Despărțirea de eminescianism (nu de Eminescu!) este o altă temă de meditație, extrem de sensibilă, urmînd aceeași linie a logicii clasice, pe care o propune Nemoianu unui tînăr intelectual liberal. Motivul: ''Din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare: .'' Goga, Iorga și Pârvan, apoi Eliade, Vulcănescu și Noica, ar fi ieșit de sub mantaua lui Eminescu, evident cu părțile lor bune sau mai puțin bune. Deși s-ar putea afirma la fel de bine că toți am ieșit din Eminescu, practic cel mai mare creator al limbii noastre culte. Ajungem astfel în zona cea mai ''fierbinte'' a cărții. Autohtonismul național este antioccidental, un tradiționalism situat după opinia lui Nemoianu între slavofilismul rus și fundamentalismul islamic! Afirmație poate prea exagerată acum, dar susținută în trecut de excesele legionarilor. Însuși autorul e conștient uneori că generalizează nejust. Realitatea este mult mai complexă și nu poate fi percepută corect doar de gîndirea unui singur intelectual. Deși chiar conceptul de Occident este vag și în continuă schimbare și remodelare, el preferă să lanseze din nou o sentință dură, care împarte societatea românească în îngeri și demoni, poate la fel de periculoasă pentru ființa noastră națională ca una de tip legionar. Majoritatea tăcută a României de azi este probabil ÎN ACELAȘI TIMP tradiționalistă și pro-occidentală și în nici un caz slavofilă sau fundamentalistă.
Nemoianu propune un posibil remediu pentru eventuale derapaje politice: o autocritică socio-culturală și națională, care constituie oricînd un factor de progres. Recomandările sale pentru o apropiere spre o ''Europă liberală, constituțională și luminată'' ar cuprinde pe scurt: 1). comparația continuă și așezarea comodă și degajată în matca central-europeană; 2). descentralizări, policentrism, diversitate, pluralism; 3). opțiunea monarhică (din păcate o temă devenită deja inactuală, din cauza evoluțiilor politice din ultimii 17 ani); 4). cartea, presa, mediile de comunicare, traducere, creație și dezbatere.
Românii trebuie să-și depășească anumite complexe psihologice: insecuritatea propriei identități; sindromul ''orfanului, al năpăstuitului, al vlăstarului vitregit și abandonat''; de vină e întotdeauna celălalt; apoteoza mentalității conspiraționale. Și dacă un sindrom devine un obstacol, un handicap, ''solidificarea sa politică devine pericol mortal.'' Avem nevoie de o imagine ''federalistă'' a propriei personalități, de o ''definiție inovatoare a identității naționale, una polimorfă, cu unghiuri și laturi multe, cu întortocheri vii, organice.''
În continuare sînt examinate retrospectiv curentele de centru-dreapta pe plan internațional și intern. Aflăm că în jurul anului 1800 a apărut o ramură a liberalismului care a încercat să sintetizeze libertatea și tradiția. Conservatorismul politic a fost definit pentru prima oară de Burke în Anglia, dar mai ales de fondatorii Constituției americane. Un conservatorism compatibil cu gîndirea lui Tocqueville sau cu creștin-democrațiile europene și sud-americane. Referindu-se apoi la România, în articolul scris în august 1991, Nemoianu vorbește despre un ''promițător partid creștin-democrat'' (PNÞCD!) și un ''vibrant partid liberal-democrat (cel al Alianței Civice)'', primul devenit practic o fantomă în ultimele sondaje de opinie, iar cel de-al doilea dispărut prin fuziune cu PNL, moment care a marcat eșecul lui N. Manolescu ca om politic, cel care a promovat unii lideri care sînt în prezent în PSD! Se pare că profesorul de la Universitatea Catolică din Washington nu miza deloc pe Partidul Național Liberal, un partid sfîșiat atunci de multiple sciziuni și dispute interne.
În concepția sa ar exista patru categorii principale de liberalism: liberalismul clasic, ultraindividualismul (ultraliberalismul), socioliberalismul și liberalismul patrician (''aristocratic'').

Virgil Nemoianu își îndreaptă atenția în studiul său, foarte documentat, și către un ''neoconservator jeffersonian'' în Viena sfîrșitului de secol XIX, Aurel C. Popovici, autorul unor interesante lucrări de istorie a culturii axate pe ultima perioadă a Imperiului Austro-Ungar. O perioadă foarte fertilă pe plan cultural, mai ales în muzică și pictură, în care mulți protagoniști au fost intelectuali vienezi de origine iudaică. Puțin cunoscut este faptul că Aurel Popovici a publicat la Leipzig, în 1906, cartea ''Die Vereinigten Staaten von Gross-Osterreich'', în care propune soluții ingenioase pentru salvarea imperiului. Planul său, care prevedea o structură federativă cu circa 16 state, cu adeziunea la această federație și a micilor state balcanice și chiar a României, a fost acceptat ca document de lucru în cercurile neoconservatoare din preajma lui Franz Ferdinand.
Popovici avea mari rezerve față de democrație, deoarece în opinia sa acest regim ''se întemeiază exclusiv pe matematici, pe concepte cantitative și pe calcul mecanic. Naționalitatea este, dimpotrivă, un principiu organic, care reprezintă o structurare și o diferențiere a ceea ce altfel nu ar fi fost decît o simplă masă, o mulțime, un trib sau un demos.'' Soluția sa: popoarele cuprinse în imperiu trebuie lăsate să-și dezvolte identitatea națională; o societate cu adevărat organică va trebui să fie ghidată de către o aristocrație. O societate cu adevărat performantă, în viziunea sa, era un amestec de tradiție aristocratică și de merit individual, susținută de voința națională și de dorința de reușită, de caractere tari. Nemoianu crede că această concepție politică reprezintă un ''amestec insolit de politică utopică și de pragmatism veritabil.'' Am putea face o singură remarcă: realitatea a dovedit că această etichetă se potrivește chiar și democrației actuale.
Nemoianu consideră că fondatorii liberalismului românesc au fost familia Brătianu, Kogălniceanu, Cuza (deși unii istorici români cred că el a impus mai degrabă un regim dictatorial), D. Sturza, Ion Ghica și C.A. Rosetti. După 1920 se constată o involuție, liberalismul de la noi devenind ''tern, birocratic, neinteresant.'' Cancicov, Slăvescu și chiar Tătărăscu arau în acea perioadă mai mult tehnocrați decît liberali (lucru care i s-ar putea reproșa în prezent și lui Theodor Stolojan!). Au fost marginalizați din păcate adevărații gînditori liberali ai epocii, Zeletin și Lovinescu (marele critic literar, care nu a fost acceptat să predea la Universitatea din București!). Constantin Stere avea concepții socioliberale, iar Vernescu era un libertarian (o ramură a liberalismului clasic, învecinată cu anarhismul), conform opiniei autorului.

În articolul redactat în 1997, Virgil Nemoianu, un gînditor bine informat, deși poate cu o creativitate moderată, avertiza: ''Căci, să repet și eu, societății românești acum, cînd este în curs de a se reinventa, o alternativă liberală vitală i-a devenit pur și simplu indispensabilă. Altfel riscă să nu mai poată ieși niciodată din dihotomia (valabilă etic, dar prea rigidă pentru practica politică) comunism/anticomunism în care se complace.''
Se pare că abia în 2004 electoratul român a ajuns să conștientizeze aceste realități.
Miza societății românești actuale se poate descrie în trei cuvinte: revenirea la normalitate. De aceea e bine să cunoaștem ''clasicii normalității''. ''Politica'' lui Aristotel rămîne ''piatra de temelie a gîndirii rațional-constituționale a Apusului, cartea arhetipurilor politico-sociale.'' Sfîntul Toma d'Aquino este considerat de unii gînditori drept primul mare liberal din istorie. Legislația lui Justinian a constituit un pas înainte pe această cale, iar Machiavelli și Hobbes sînt filosofi de marcă ai individualismului. Constituția americană este în opinia lui Nemoianu ''cel mai înțelept document politic scris de mîna umană'' (desfigurată, din păcate, după părerea mea, de amendamentele din secolul al XX-lea și pînă în prezent).
În ''Imitație și identitate'', gînditorul român stabilit la Washington ne oferă o definiție incitantă a unui concept central din istoria filosofiei-adevărul: ''pentru mine, adevărul este un cîmp semantic cu tensiunile și dinamicile sale interioare, cu multitudinile sale de relief, iar nu o , nici un set de propoziții.'' În relația noastră cu Occidentul, imitația și identitatea devin concepte decisive, iar autorul pune punctul pe ''i'' : ''Dacă imitația merge spre ansamblul istorico-geografic al unui mod de civilizație, atunci nu mai e nevoie ca lumea românească să recurgă la abandonuri dureroase ale propriei identități, nu mai e nevoie de adaptări grotești (și, pînă la urmă, ineficiente) în detalii.'' Așadar România are nevoie de imitație doar la nivel de civilizație, nu la nivelul profund al spiritualității. Cu alte cuvinte, se poate spune că numai prin dezvoltarea neîngrădită a identității naționale evităm intrarea în genunchi în comunitatea europeană. Tot în acest context, se mai pune problema dacă în ce privește imitația la nivel de civilizație, România are nevoie de modelul american sau de cel vest-european. Nemoianu ne atrage atenția că lumea americană are un plus de vitalitate (din nefericire și în violență, putem adăuga!) și efervescență, cu toate părțile sale negative: ''Personal, ca mai toți americanii, sînt foarte critic față de societatea în care trăiesc. Merg mai departe și spun fără ocolișuri că la ora actuală, după prăbușirea pericolului bolșevic, cele mai negative impulsuri din lume (vulgarități, asprimi, nivelări) tocmai din direcția Americii vin. Numai că, totodată, sensurile tămăduitoare, energiile compensatorii, soluțiile cele mai iscusite, reacțiile cele mai decise tot de acolo vin.''
Nu știu însă dacă autorul ar mai recomanda modelul american și după cele întîmplate la 11 septembrie 2001, fiindcă iată de pildă cum percepe societatea americană din anul 2007
o tînără intelectuală de 25 de ani din Suceava, M.E., care a plecat să lucreze acolo într-o universitate, fascinată de ''American Dream''.

Sînt multe căcaturi și lipsa de comunicare între departamente e mare de tot. În toată organizarea lor strictă e mult haos aici și nu știe dreapta ce face stînga. Și cum ești nou aici, nu ți se spun o groază de chestii pentru că se așteaptă ca să-i întrebi, dar tu nici nu poți să te gîndești la unele lucruri, în fine. Ideea e că nu e chiar raiul de pe pamînt și deocamdată nu-mi place.
Totul e enorm aici, străzile cu cîte 3-4 benzi pe un sens, mașini cît mai mari, iar campusul e super mare, de peste 4 km lungime și tot se construiește în prostie.Ceea ce-mi place însă la campus e că au multă verdeață și foarte multe veverițe, sînt super drăguțe și prietenoase. Lumea spune ca sînt grase că toți le hrănesc, însă eu nu le-am văzut încă pe alea grase. E bine că e și cald. A fost super cald și umed chiar cînd am ajuns atunci sîmbătă și duminică, apoi s-a mai răcorit puțin, au fost chiar și 5 grade dimineața.
Azi însă cînd am venit la școală a fost absolut superb, călduț așa ca de primăvară și un cer extrem de albastru și senin, cu cîțiva nori de colo colo, din ăia pe care numai dacă cucerești un vîrf semeț îi poți întîlni.Dar și cu căldura asta e nasol, că vii pe jos, cum facem noi, pînă la universitate și transpiri tot, și apoi cînd intri aici, cu aerul lor condiționat ți se face frig, dar oricum dacă ar fi să stai numai în cădiri e foarte bine și frumos.

Sper să mă acomodez pînă la urmă, oricum trebuie, nu? că asta am vrut, însă cert e că dacă aș fi fost complet singură nu știu sincer ce m-aș fi făcut, că și așa am avut o mică depresie la început.
Mi-e foarte dor de voi toți și din nou tot stau și mă întreb de ce naiba am vrut să vin aici și de ce mi-a trebuit, dar se pare că încă nu mi-am găsit locul niciunde deocamdată și asta e cam nasol pentru mine. Cînd sînt acasă vreau să plec și cînd plec undeva departe mi-e dor de casă. Într-un fel e normal, dar aș vrea și eu să-mi găsesc odată stabilitatea asta și să nu mai rătăcesc așa ca o frunză de toamnă pierdută în spațiu.

Sper să se mai îndrepte lucrurile mai apoi și să văd cum am să supraviețuiesc, că pînă acum am o groază de datorii și am plătit multe chestii și încă n-am primit nici un ban de
la ăștia și n-o să primesc pînă pe 2 februarie încă, fiindcă n-am intrat încă oficial la ei  în sistem. E un proces de lungă durată și foarte birocratic cu totul, dar sper să fie bine pînă la urmă. Și nu pot să-mi iau alt job aici în campus că deja lucrez la universitate cu jumatate de normă și asta este, poate am să găsesc ceva pentru vară. Oricum, mi se pare totul scump aici și va trebui să termin să mai fac conversia în banii noștri.

E foarte greu la început și sper să mă acomodez repede, ce să zic, dar deocamdată nu-mi place deloc. Mi se pare un sistem putred, care se tot învîrte în cercuri și o dictatură clasică. În fine, sper să se mai domolească lucrurile, deși acum mă simt încă foarte confuză și speriată într-un fel.

Autocritica națională, un concept utilizat mai ales de intelectualii germani după cel de-al doilea război mondial, ar putea da rezultate benefice și la noi, crede gînditorul american de origine română. În felul acesta ''patriotismul devine mai puțin muscular, mai reflexiv și selectiv, dar sensul identității nu pare să dispară, iar dinamica progresului pare să se învioreze.'' Ar fi recomandabil să dispară extremele, lăudăroșenia protocronistă și tendința spre disperare, mila de sine, jalea tînguitoare. Trebuie să scăpăm, de asemenea, de sindromul de ''. Dar, cu greu se poate avansa pe calea democrației, dacă nu se realizează o ''schimbare de personal politic mai radicală, mai îndrăzneață, mai imaginativă.''

Cel mai consistent și inedit studiu al cărții este intitulat ''Cazul etosului central-european'', text publicat inițial în ''Utrecht Publications in General and Comparative Literature Series'', 1993, vol. 31, Amsterdam/Philadelphia.
Un etos al instruirii pare a fi tradiția central-europeană, spre deosebire de etosul protestant al muncii. ''Nu pe munca aducătoare de cîștig ori pe realizările individului s-a întemeiat etosul Europei Centrale, ci mai degrabă pe acumularea de cunoștințe și pe recunoșterea comunitară a importanței instruirii, înțeleasă ca măsură a tuturor meritelor umane și ca vehicul al avansării sociale'', susține Nemoianu în acest remarcabil eseu, unul dintre cele mai valoroase din cultura noastră. Acest model din ''inima Europei'', adoptat și structurat în urma încercărilor reușite, din ultimele două secole, de a face față procesului de modernizare, ar putea avea o relevanță semnificativă în pragul noului mileniu pentru întreaga lume.
Există mai mulți factori care au concurat la impunerea acestui model exemplar. Dintr-o perspectivă social-politică, se poate spune că în Imperiul habsburgic, cel care ocupa cea mai mare suprafață a Europei Centrale, modernizarea a fost un proces declanșat de la vîrf, așadar printr-o decizie rațională a elitelor. O atmosferă propice a fost creată și de ''paradigma neoclasică și neo-umanistă weimeriană și ramificațiile acesteia'', ce cuprindea
printre altele curentul ''Sturm und Drang'' din Germania, filosofia idealistă, romantismul, neoclasicismul weimerian. Nemoianu observă pe bună dreptate că ''Europa Centrală a exploatat fără întîrziere bagajul imagistic pe care i-l punea la dispoziție Germania'', în care intrau și teoriile lui Herder, modelele umane oferite de personalități precum Humboldt, Goethe, Schiller, sau conceptul dezvoltat pe urmele neoclasicismului weimerian și cunoscut sub numele de kulturbuergertum (etosul instruirii, burghezia culturală).
O altă caracteristică a etosului central-european a fost instituționalizarea conceptelor și atitudinilor Biedermeyer (varianta central-europeană a romantismului, un romantism mai temperat, orientat mai mult către intimitatea spațiului familiar) care au persistat pe arii largi pînă tîrziu în secolul al XX-lea. După opinia autorului Europa Centrală a avut de la început acest tip de ''Low Romanticism'', spre deosebire de cea occidentală, care a avut și o fază inițială de ''High Romanticism'', de esență vizionară și revoluționară, ''țintind regenerarea speciei umane și abolirea separației dintre facultățile omenești (în special a acelora dintre rațiune și imaginație) precum și a rupturii dintre conștiință și realitate/ natură.'' Puțini autori din cultura română au capacitatea de a extrage și analiza esența unei epoci (îmi vine acum în minte doar excepționalul gînditor și scriitor Ioan Petru Culianu, adevăratul lider al generației '80! ), precum eruditul Virgil Nemoianu.

Prin urmare literatura central-europeană nu a cunoscut ''strigătul romantic'' al celei apusene, preferînd un ''topos idilic'' (sintagmă lansată de Nemoianu în acest context), un amestec de elemente pre-romantice, romantice și iluministe, de realism social și de ''microarmonie intimistă'' specifică stilului Biedermeier. Catolicismul, încrederea în aventura științifică, bogata literatură didactică, trufia cu care oficialitățile au favorizat
educația, încercarea de a îmbina plăcutul cu utilul, au favorizat de asemenea etosul instruirii. Acesta concepea lumea ca pe o ''arenă uriașă unde afirmarea și ascensiunea deveneau posibile ca urmare a nenumăratelor încercări și lupte.''
Nemoianu consideră că unul dintre arhitecții etosului central-european a fost scriitorul, jurnalistul și activistul francmason Josef von Sonnerfels (1732-1817), cel care milita pentru ''deschidere, libertatea de mișcare și posibilitatea avansării sociale prin competiție, pe baza cunoștințelor acumulate, a talentului și a competenței profesionale.''
Un rol pozitiv l-au avut și structurile asociative apărute în Austria în anii 1740, academii savante sau asociații patriotico-economice și culturale, răspîndite apoi în întreg bazinul dunărean în secolul al XIX-lea. Conflictele naționale și sociale în imperiu au fost mult atenuate și datorită impunerii etosului central-european, susținut de aristocrația austriacă liberală. Așa a apărut un nou concept, meritocrația, prin care reușitele economice, militare sau intelectuale erau recompensate în cele din urmă chiar cu titluri nobiliare veritabile. Între anii 1804 și 1918 au fost acordate 8931 de titluri nobiliare (circa 3.000 pentru cariere de prestigiu în știință și artă, 2.157 pentru merite politice și birocratice, peste 1.000 pentru reușite în domeniul financiar sau industrial, peste 400 pentru cariere de succes în domeniul militar, etc-Siegert, 1971). Dezvoltarea mecenatului, implicarea tinerilor aristocrați în educație, a făcut posibilă ascensiunea celor talentați dar săraci, încît în anumite perioade ''suprașcolarizarea'' era practic o caracteristică a zonei; aici se înregistrau cele mai mici rate ale analfabetismului (doar 2% în Viena anului 1900, sau 4,1% în Cehoslovacia, în 1930, mai scăzută decît în cea din SUA de azi!).
Pluralismul, toleranța și organicismul societăților central-europene au fost remarcate de numeroși cercetători. Filosoful Anton Dumitriu a ajuns la concluzia că, spre deosebire de etosul occidental, de sorginte heracleitică, caracterizat prin putere, știința pentru știință și schimbarea continuă, etosul central-european este impregnat de valorile culturii eleate (măsura, echilibrul spiritual și interioritatea). Nemoianu e convins că etosul instruirii a influențat în mod direct și societatea americană, prin intermediul emigranților central-europeni, în primul rînd evrei. Dar el nu uită, în excelentul său studiu, să amintească și unele dezavantaje ale acestui model central-european: ''încetinirea modernității, excesele nostalgiei, deficiențele raportării la realitate, viciul cronic al diferitelor forme de populism retrograd.''
Revenind la cultura română, la ''sursele bizantino-neoplatonice'' ale acesteia, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington pledează, cum era de așteptat, pentru o cultură liberală.
(fragment din viitoarea carte ''Marele Joc'')