E aproape un an de când nu mai scriu nimic în afara jurnalelor de călătorie. Atâtea țări, atâtea locuri în doar un an, nu puteam să le las fără sunet și cuvânt. In ultimul timp, nici acelea, semn că nu mai vreau sa scriu, că timpul îmi pune sub tăcere vocea...
Astazi m-am trezit devreme și l-am auzit. Așa cum vine de obicei. Cântecul. Din vocea internă, ca un poem antic pe buzele unui meredendel. Acest cântec e pentru tine. Pentru că trebuie sa te cânt ca sa te uit, așa cum am facut și cu celelalte anotimpuri. Fiecare anotimp a avut cântecul lui, tu niciodata, și nu este drept.
Primavara a venit peste mine cu magnoliile ei. La început de facultate, când totul era un mister, de la primul sărut la micile gesturi de zi cu zi. Anotimp romantic si pretențios, nu am înteles nici până acum cum a trecut....
Vara mi-a arătat toate florile neștiute ale iubirii. Am trăit atât de mult și atât de intens!.. și apoi vara m-a uscat. Ca pedeapsa pentru că mă ridicasem mai mult decât Pygmalion, vara mi-a pus la rădăcini otravă. De pe un pat urât de spital, de unde mi se schimbau pansamentele rătăcirii mele, am vazut pentru ultima data vara. Zgomotele ei mă mai ajung din când în cand, un bici de cuvinte fără rost. Dar nu mă mai ating, nu mai dor.
Când nu mai știam cine sunt, în pustiul și durerea de atunci, ai venit tu. Una anotimp râzând mereu. Nu ai fost perfect. Dar râsul și amintirea albastră a rămas mărturie că tu m-ai salvat de seceta aceea cumplita, de tristețea de atunci.
Acum sunt pe prag, într-o alta lume, și privesc iarna. E ultmul meu anotimp poate, sau poate e doar pasul spre o altă primavară. Dar de aici de unde sunt, gata să pășesc, trebuia să te cânt...
Să îți zâmbesc înapoi pentru caldele mâini. Să îți spun că eram fericită ca primii oanemi la începutul timpului. Să trec prin gesturile tale simple, să le înșir pe toate, duminica cu prânzul în familie, străzile, ieșirile...
Ultimele mele amintiri despre tine le-am pus într-un cântec scris dis-de dimineață. Iar dincolo de prag, iarna a șters cu alb totul, totul...