N-au mai știut, ai lui, multă vreme de el. Treceau zilele, săptămânile și lunile. A trecut și anul. La început mama Maria l-a scris în pomelnicul celor vii, popa Cornel rugându-se în multe duminici, la rând, pentru pacea și sănătatea lui. Și când se ruga pentru cei ce călătoresc pe uscat și pe apă mamă-sa gândea la cel plecat. Poate se află pe drumul întoarcerii. Poate se vor vedea curând. Chiar de ar fi rănit și s-ar afla în vreun spital n-ar fi rău. O îngrozea gândul că s-ar putea ca părintele să se roage, nu peste mult timp, pentru odihna lui. Plângea, cu colțul năframei pe ochi, când erau prohodiți feciorii ce și-au găsit odihna, ne căutată, în locuri depărtate De gândit se gândea tot la al ei. Și Niculae se gândea la cel plecat. Nu și-l putea închipui îmbrăcat cătană. Nici nu știa cum luptă feciorii. El n-a prins războaie, ca tatăl său, ca fiul său acum. Crede, cu nădejde, că băiatul lui va ști să se descurce pe acolo, că va veni sănătos acasă. Doar i-a promis, înainte de a pleca însoțit de jendari, că se va feri de primejdii.
Și s-a ferit cât a putut. A înțeles, de la început, că numai dacă este atent la instrucție va ști să se apere și pe el. Ministerul de război din cadrul monarhiei dualiste era la Viena. Deci și limba oficială a armatei era limba germană. Nu înțelegea decât puține vorbe în această limbă, cele care semănau cu puținele cuvinte săsești pe care le știa de acasă. Norocul a fost că ofițerul comandant de pluton era tot un român, locotenentul în rezervă Iuga, învățător în viața civilă. Români erau și cei douăzeci și patru soldați din cadrul plutonului.
Cu toate că ordinul era ca în armată să se vorbească nemțește ei vorbeau în limba lor de acasă. Și domnul locotenent le vorbea în această limbă, știută de toți. Doar când erau pe câmpul de instrucție și împrejur erau și alte plutoane, i se auzea vocea ascuțită strigând lincs… recs.. lincs…recs… ori Achtung! Locotenentul îi învăța și vorbe nemțești, de care aveau neapărată nevoie, mai ales în cazul în care vor fi mutați în alte companii sau regimente în are nu vorbea nimeni românește. Au făcut instrucție trei săptămâni după care au fost trimiși direct pe front. Și drumul a durat vreo zece zile, într-un vagon de marfă. Aici s-au cunoscut mai bine. Fiecare povestea, în șoaptă pentru vecin ori cu voce tare ca să fie auzit de toți, întâmplări din satul lui, spuneau glume sau cântau. Bineînțeles că Zaharie era ascultat de toți. De multe ori cântau în cor cântecele pe care le știau toți.
Locotenentul avea un caiet gros, cu coperte din carton. De multe ori când soldații cântau el le scria vorbele acolo. Ba făcea și diferite semne pe liniile ce le trăgea pe foaia albă. Îi întreba pe soldații care cântau, cântece mai deosebite, de unde sunt, unde au auzit prima dată cântecul și altele de felul acesta. Multe din cântecele lui Zaharie au ajuns, astfel, în caietul locotenentului care parcă prinsese drag de el. L-a mai întrebat Iuga și alte lucruri din satul său. Îi plăcea învățătorului, ajuns de nevoie ofițer, nu numai cum cânta ci și cum vorbea, cum era atent la tot ce se întâmpla în jurul său cum avea o oarecare influență asupra camarazilor. A prins și Zaharie o oarecare încredere față de ofițerul său. L-a întrebat într-o zi
- De ce, domnule învățător, trebuie să mergem să ne batem atât de departe. De ce trebuie să ajungem tocmai în Rusia? Dacă aveam norocul să ajungem numai în Moldova, unde am auzit că au ajuns alți români ca noi, eu găseam o cale să nu stau mult pe acolo și să mă întorc, peste munți acasă.
- Zahario, ascultă la mine, îi zise Iuga în șoaptă. Vorbe de astea să nu mai zici niciodată și să uiți că mi le-ai spus și mie. Eu le voi uita după ce terminăm de vorbit. Și nu voi recunoaște niciodată că le-ai zis. Așa să faci și tu. Înțelesu-mai?
Soldatul, care nu era prost deloc, a înțeles. Ofițerul se uită împrejur, se mai asigură odată că nu-l va mai auzi și altcineva, apoi zise tot cu vocea scăzută.
- Să-ți pară bine că nu mergem în Moldova. Dacă mergeam acolo trebuia să omorâm români. Ce ne făceam atunci?
După câteva clipe soldatul răspunse tot în șoaptă
- D-apoi rușii nu-s tot ființe a lui Dumnezeu? De ce să-i omorâm noi?
- Ai mare dreptate. Dar, crede-mă, mai bine este așa.
N-au mai vorbit niciodată despre lucruri de acestea
Trenul i-a purtat peste câmpii, au trecut pe lângă dealuri înalte, pe lângă ape mai mici dar și peste unele pe care se vedeau vapoare. Au ajuns lângă marginea unei așezări. Trenul s-a oprit. Au trebuit să se dea cu toții jos. Au săpat tranșee. De departe îi priveau copii cu obraji scofâlciți, de oameni bătrâni. Primul i-a observat locotenentul Iuga, care stătea ceva mai departe de cei ce săpau. A căutat în sacul lui de merinde a scos de acolo un sfert de pâine, o bucată de brânză și două mere. Soldații l-au văzut ce face dar nu înțelegeau de ce. Unul câta unul, după ce vedeau omuleții la liziera pădurii s-au lămurit de ce. A scos fiecare ce l-a lăsat inima. Prin gesturi i-au invitat să vină să ia alimentele. Puilor de ruși nu le-a trebuit mult să înțeleagă. Frica a fost învinsă de foame. S-au repezit, ca la o comandă cu toții, au luat alimentele și au dispărut fără zgomot în pădurea de lângă care priveau la început. Soldații se uitau cu mulțumire în direcția în care dispăruseră.
Deodată, din direcția opusă, s-a auzit lătratul unei mitraliere. N-au mai fost ei niciodată în bătaia mitralierei. Unora nici nu le venea să creadă că este o mitralieră adevărată. Îi știau sunetul doar de la arma mitralieră de la instrucție, a cărei bandă era încărcată cu „gloanțe oarbe”. Credeau că este la fel ca atunci. Să se arunce la pământ, să stea câteva momente culcați, una cu pământul, ca apoi la glasul locotenentului să se scoale. Dar nu era așa. Și-au dat imediat seama când l-au văzut pe Miron Viezure care nu s-a culcat imediat, ca ei, la pământ la auzul sunetului de mitralieră. S-a culcat după câteva clipe și el, dar într-o poziție nefirească, cu picioarele în sus. Din el țâșnea ceva ce nu putea fi decât sânge. Groaza i-a cuprins și mai tare când au văzut că din pădurea din fața lor au apărut oameni în uniforme negre. Din gura armelor ce le purtau cumpănit, în mâini, țâșneau flăcări. A început să miroase a pucioasă. Din grupul ce se îndrepta spre ei s-au desfăcut încă alte câteva grupuri, mai rare, care i-au înconjurat din toate părțile. Se auzeau strigăte guturale. „Stoi. Predaischi” Erau cuvinte care le înțelegeau toți. Gheorghe Iridon s-a ridicat cu arma în mână. S-au auzit câteva pleznituri, ca de bici împletit în opt, și acesta a căzut așa cum făcuse, nu cu mult înainte Viezure. S-a auzit clar vocea locotenetului Iuga:
- Ridicați-vă. încet, cu mâinile sus. Lăsați armele pe pământ. Nu puneți nicidecum mâna pe ele!
Așa au făcut cu toții. Nu însă și Zaharie. A rămas mai departe culcat cu picioarele lui Iridon peste el, așa cum acesta căzuse. A mai auzit o împușcătură. Viezure a mai fost împușcat odată. A mai fost împușcat și Iridon. Să fie siguri ruși că nu mai rămâne nici un om viu pe câmpul de luptă, se gândea Zaharie. A mai auzit o bubuitură. Era împușcătura a cărui glonț trebuia să se înfigă în el. Nu s-a înfipt. A trecut la o unghie pe lângă capul lui. Vocile guturale au început să se depărteze. Apoi nu s-au mai auzit deloc. Zaharie stătea tot în aceiași poziție. A început să simtă pe piept sângele lui Iridon. Nu s-a mișcat însă de acolo. Nici ochii nu i-a deschis până într-un târziu. Când i-a deschis a văzut o lună mare, cât roata carului, și stele. Carul mare și Rarița erau la locul lor, ca acasă când mergea noaptea cu Cezar la păscut.
S-a ridicat într-un cot. De jos vedea bine. La vreo cincizeci de pași de el două umbre erau aplecate asupra la ceva. Deodată și-a dat seama că acel ceva era trupul lui Miron Viezure pe care umbrele îl jefuiau de ce mai avea la el. Poate chiar de haine. S-a tras de sub picioarele lui Iridon și a început să se târască cât mai departe, tot mai departe. Pe frunte avea broboane de sudoare. Sudoare simțea și în spate. Încet, dar sigur, se îndepărta tot mai mult de jefuitori. După un timp, când nu mai putea fi văzut de acele umbre, s-a sculat în picioare. A privit bolta înstelată. N-a trebuit să caute mult până a da cu ochii de acea stea strălucitoare căreia i se spune Steaua polară. Gândurile i se limpeziseră. Va pleca spre casă. Va merge numai noaptea. Dacă va avea acea stea luminoasă mereu mult în dreapta înseamnă că merge tot spre soare apune. Și va ajunge. Bine că mai avea sacul cu merinde și pătura în spate. Pușca o lepădase acolo unde a stat căzut sub Gheorghe Iridon. Săraca mama lui Iridon. Îl va aștepta, la sfârșitul războiului, mereu cu ochii în spre capul satului. Dacă se va întoarce, în Sângătini, Ion Chera, consăteanul lui, acum prins de ruși îi va povesti ce s-a întâmplat cu al ei. Îi va povesti și Lenuței, nevastă-sa, care a rămas fără bărbat la trei luni după cununie. Dacă se va întoarce Ion Chera și ceilalți din prinsoare. Dar aceasta numai dumnezeu o poate ști. Se zice că prizonierii, care scapă de foame și de boli sunt duși într-o țară a frigului, anume să se prăpădească, în Siberia. Și puțini scapă de acolo. El nu-i chiar așa departe de casă. Va merge, va tot merge, și va ajunge
Bine că încă nu-i așa de frig. Vara de abia dacă este la jumătate.
Știa de la instrucție că dacă vrei să vezi în noapte, cât mai departe, trebuie să stai cu burta lipită de pământ. Așa a făcut. Și a zărit o ridicătură, ca o mare căciulă, în mijlocul câmpiei pe care se afla. S-a îndreptat spre acolo. Era o căpiță de fân. Altele nu se mai vedeau. Poate că au fost duse. Iarba era proaspăt cosită de jur împrejur. Și-a făcut loc în fân. A mâncat din sac a băut apă din bidonașul de metal acoperit cu pânză. A dormit pe dată somn fără vise