agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-28 | [This text should be read in romana] |
Zaharie își continuă drumul spre Vest. O săptămână a mers numai noaptea. Poate să-i mulțumească tatălui său că i-a arătat în nopțile senine de vară, când coseau nutreț pentru animale, cum se mișcă stelele în cursul nopții. Și pe aici, la o atât de mare distanță de casă, erau aceleași stele, se mișcau la fel.
Ziua se odihnea. Era mulțumit când găsea câta o căpiță de fân. Dar acolo unde era fân cosit erau și oameni în preajmă. De ei trebuia să se ferească. Nu le știa limba. De trecut neobservat n-avea cum. Hainele de pe el, cu toate că le rupsese toate însemnele militare: peclițe, epoleți, desfăcuse cu migală, rupând ață cu ață, vipușca de la pantaloni, îl trădau, totuși. Mai avea și sacul de spate în care mai păstra bruma de mâncare ce-i rămăsese și bidonașul cu apă. Mai păstra încă, cu grijă, patru coroane și câțiva fileri. Și banii aceștia, dacă era prins de ruși, se puteau întoarce împotriva lui. Nu știa nici pe ce parte a liniei frontului se află. Pe partea rusească ori dimpotrivă pe partea unde erau armatele austriece ungurești și nemțești. Pierduse și rostul zilelor săptămânii. Ziua în care oamenii plutonului său a fost luați prizonieri și au fost împușcați Miron Viezure și Gheorghe Iridon a fost într-o luni dimineață, deoarece cu o zi înainte au primit păhăruțul cu rachiu de la plutonierul companiei. Și asta se întâmpla numai dumineca. Acum nu mai ține minte câte zile a dormit și câte nopți a umblat. Să fie zece, sau poate unsprezece? Nu i-ar fi plăcut nici să dea de cătanele austriece, ungurești ori nemțești. L-ar fi băgat din nou în luptă și acum știe cât de ușor se poate muri. Înainte mai credea că dacă ești isteț te poți feri de moarte. Acum știe că norocul îi deasupra istețimii pe câmpul de bătaie. A avut noroc că glonțul i-a atins doar părul și că rușii l-au crezut mort. Ori poate că n-a fost norocos de tot. Poate era mai bine să se fi lăsat și el prins. Ar fi fost cu ceilalți și s-ar fi ajutat unul pe altul. Că doamne greu îi să te ajuți singur când te ferești de oameni Soarele strălucea încă și încălzea ca-n toiul verii. Umbra se ținea de el, furișându-se pe iarbă, făcându-se tot mai lungă. În depărtare se vedeau pâlcuri de salcâmi. Deodată a auzit… sau n-a auzit bine? Sunet de toacă. Se opri. Se chircii la pământ. Da, nu mai era nici o îndoială. Picuri de sunete se auzeau clar din direcția pâlcurilor de salcâmi. Apoi a ajuns până la el, întâi nedeslușit, apoi foarte clar, sunet de clopot. Gândul îi zbură departe. Era pe Șesul Ãl Sarbăd și era sâmbătă spre înserat. De la biserica din satul lui se auzea până la el sunet de toacă, apoi, mai tare, de clopot, vestind liturghia de mâine. Când auzeau, această îmbinare de sunete ori unde s-ar fi aflat oamenii, orice ar fi muncit, se opreau, își făceau de trei ori cruce, apoi căutau să termine treaba cât mai repede. Dacă erau acasă terminau munca la care foloseau unelte cu coadă de lemn. Femeile lăsau furca sau războiul de țesut. Încălzeau apă pe sobă, își spălau copiii și se spălau. Bărbații se bărbiereau apoi dădeau mâncare la animale. Animalele trebuie hrănite la fel, ori îi praznic împărătesc ori îi postul paștilor. Se culcau devreme sâmbăta seara pentru ca sfânta zi de duminică să-i găsească odihniți, cu trupul și cugetul curat. Și-a făcut și el cruce de trei ori și s-a îndreptat în direcția sunetelor, fie ce-o fi. S-a oprit între salcâmi. Toaca și clopotul nu mai băteau. Se auzeau câini lătrând. Se gândi: bine că bate vântul dinspre ei, altfel m-ar adulmeca. Dincolo de copaci, nu departe, erau vreo cincisprezece, douăzeci de case acoperite cu paie. La mijloc o biserică cu acoperișul cupolei îmbrăcat în țiglă. Înserarea cuprinse mai repede păduricea în care se afla decât satul din apropiere. Apoi, după ce întunericul puse stăpânire și pe case, se aprinseră câteva luminițe. N-au licărit mult. S-au stins. Stelele erau însă la locul lor. Luna, în ultimul pătrar, pe care se vedea mereu același cioban cu oile, se străduia să-și trimită razele și sub copacul sub care se adăpostise el. A adormit, chircit, cu sacul de merinde, aproape gol, sub cap. Când s-a trezit soarele lumina deja niște case ca de jucărie. Parcă semănă, își zise Zaharie, cu niște moșnegi care au căciulă pe cap. Căută în sac. Nu mai găsi decât o bucată de dovleac. Dovleacul întreg l-a găsit acum vreo două zile. I-a ținut și de sete. A scos bucata rămasă, a mâncat-o pe îndelete. După ce murmură în gând rugăciunea de dimineață își făcu cruce. În același moment se auzi din nou clopotul de aseară. De data asta de foarte aproape. De unde stătea se vedea foarte bine intrarea în biserică. Văzu intrând, pe ușă, un preot îmbrăcat în reverendă neagră. Apoi femei, cele mai multe bătrâne, câțiva copii, moșnegi, cei mai mulți în cârje. Mai bătu odată clopotul însoțit de toacă. „A tras de liturghie”. Cu ochii închiși îl vedea slujind pe părintele Cornel. Își făcea cruce din când în când căutând să-și amintească pasaje din slujbă. Cu bucurie și-a amintit multe. A cântat chiar, foarte încet, „cuvine-se cu adevărat” și „tatăl nostru”. Și-a dat seama că n-a uitat cântecele bisericești. Cu câteva luni înainte de al lua cătană și-a început ucenicia pe lângă badea Dumitru cantorul, care tușea tot mai des în timpul slujbei, poate datorită vreunei boli ori poate numai vârstei. Când îl vedeau și îl auzeau cântând, în strană, fețele părinților se înseninau. Copilul lor va ajunge, doamne ajută-i, mâna dreaptă a popii. N-a vrut să învețe carte dar va fi un om de frunte în satul lui. Nu-i puțin lucru să fi cantorul bisericii. Oamenii îl cinstesc pe cantor aproape ca pe popă. Din nou dangăt de clopot. Cred că trage de ieșire își zise. Ce n-ar fi dat să fie și el în biserică. Chiar dacă nu știe rusește și-ar aduce aminte de toate momentele slujbei. Nu după mult timp au început să iasă din biserică aceiași bătrâni, femei și copii care intraseră. Nu s-au împrăștiat spre case. Stăteau cu toții printre crucile cimitirului așteptând, parcă, ceva. Și-a dat seama că îl așteptau pe preot, când acesta ieși îmbrăcat în odăjdii, sprijinindu-se în baston. L-a văzut apoi cădelnițând. Se auzeau până la el cântece nedeslușite. La un moment dat ciulii urechile. Nu-i venea să creadă. Asculta încordat. Da cântă ca la parastas. Și vorbele le înțelegea. Oare visează? Vorbele cântecului, care abia se auzea, erau „În veci pomenirea lor” Parcă era în progadie la ei, în satul Ruși, și nu în îndepărtata Rusie, în anii din urmă, când erau prohodiți fiii, frații, nepoții, soții care au căzut în locuri îndepărtate pentru „drăguțul de împărat”. Îl cuprinse o liniște, o siguranță, de parcă era în curte părintească fără nici o grijă. Nu se mișcă din locul unde se afla nici după ce oamenii din cimitir se împrăștiară pe la casele lor, desigur. Se gândi că la ei în sat, după un parastas, fiecare primește, la poarta progadiei, câte o cupă de vin, un colac, ori măcar o bucată de pâine proaspătă, pentru odihna sufletului răposatului. Foamea și setea începură să-l chinuie parcă mai puternic decât în zilele trecute. Lângă căsuța din marginea satului, unde au intrat venind dinspre biserică un moșneag cu un copil de mână, era o cumpănă înaltă de fântână. Fie c-o fi. Își scoase bidonașul din sac și se îndreptă spre fântână. Puse mâna pe cumpănă și din câteva mișcări scoase găleata plină. Își băgă capul în ea și sorbi cu nesaț. Scufundă apoi bidonașul în apă. În timp ce acesta se umplea, bolborosind, simți pe cineva în spatele său. Se întoarse fulgerător. În fața lui se afla bătrânelul care intrase cu copilul în casă. „Când doamne iartă-mă a ieșit, de nu l-am văzut?” - Ce-i cu tine măi băiete. Ce te-ai spăriet așa, parcă-i văzut un urs. De-al cui ești că parcă nu te cunosc. Ori nu văd eu ghine? Zaharie tăcea. Se uita cu ochii mari la bătrân - Da zâi ceva mă copchile. Ești mut ori nu ști moldovinește? Zaharie tăcea în continuare. - Văleu îi fi scăpat de la bataie. Că or trecut cu bataia și pi la noi acum ceva vreme. Nu-i fi știind, saracul de tine, să vorghești pe limba noastră. Zaharie murmură - Ba știu moșule. - Dacă știi haidem în casă. Nu cred că ai după ce be apa aceia A intrat în casă. A aflat de la bătrân că până la Nistru mai sunt vreo zece verste. Că satul lor este un sat de moldoveni cum mai sunt și altele până la Nipru. Dar că mai multe sunt dincolo de Nistru și „hăt mai departe”. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy