Nu a aruncat Niculae vorbă în vânt când a zis despre zilele stăpânirii că n-ar mai fi multe. Oamenii au început a prinde gust de a vorbi despre stăpânire. La început numai din cele ce le spunea unuia sau altuia, de prin gazete părintele Cornel. Și avea multe gazete părintele. Nu trecea săptămână în care să nu fi primit, prin poștă, câte două trei. De câte ori mergea la oraș nu uita să mai cumpere vreo câteva. Ei, din acele gazete știa părintele că războiul nu mai putea să țină mult pentru că au intrat și americanii împotriva împăratului. Ori se știe, pot s-o spună și oamenii de pe aici care au fost acolo, americanii n-au cum să fie bătuți. Mai ales că în anii aceștia din urmă, când se băteau națiile prin Europa, ei au făcut cele mai grozave arme. Vorba aceia „când doi se bat al treilea câștigă”
Dar până una alta americanii erau departe iar jendarii, cu pene de cocoș la pălărie, ori când puteau veni după copilul lui. S-a gândit bine Niculae ce este de făcut. Trebuia să-l ascundă. Chiar dacă dreptatea este de partea lui Zaharie, pentru că el n-a făcut altceva decât să nu se lase prins și să se întoarcă acasă, n-are încredere că și stăpânirea va judeca la fel. Și dacă nu va judeca la fel poate păți multe. Poate păți și pentru că a sărit din tren. Deci trebuie ascuns. Este bine că nu l-a văzut nimeni venind.
Nici cei ai casei nu știau toți despre cel sosit, pentru că Ană a dormit la sora-sa Mărie. Se întâmpla câte odată să doarmă acolo, când îi ajuta la munca câmpului și o prindea noaptea.
S-au sfătuit, până aproape de cântatul cocoșilor, unde să stea băiatul ascuns. Ar fi bine să nu stea acasă unde putea fi căutat în tot cotlonul. Dar unde să meargă acum când este vătămat la picior?
Deodată Victoria zise
- Eu știu unde să se ascundă. Acolo unde nici pe mine nu mă găsea nimeni când ne jucam de-a chitulușul.
Niculae și Zaharie s-au uitat cu neîncredere la ea. Mama a zis cu blândețe.
- Spune draga mumii, spune.
- La noi în pivniță butoiul cel mare, din colț, acoperă un intrând. Dacă te bagi pe acolo te trezești ca într-o cămăruță. Ziua îi și lumină, dar puțină, că vine de sub treptele unde dorm găinile
Niculae și-a dat seama că fata are dreptate. Când a construit casa a vrut să facă pivnița mai mare decât este acum. A trebuit să renunțe pentru că n-a avut destule grinzi de stejar. A rămas o nișe destul de mare, ascunsă acum vederii de butoi. Butoiul putea fi mișcat din loc prin rostogolire. Funcționa ca o ușă care se închide și deschide. N-avea cum să fie descoperită această ascunzătoare de cineva care căuta un om
Până a se face ziuă toți trei au muncit la amenajarea ascunzătorii. Au dus acolo tot ce trebuie ca să poată sta un om mai mult timp. Înainte de a da drumul celor două vaci în ciurdă și lui Cezar în stavă, Zaharie era instalat în ascunzătoare. Ziua stătea aici. Noapte când portița era încuiată mai venea de dormea și în casă.
Într-o dimineață, când încă nici nu se pornise ciurda vacilor și Zaharie, la insistențele tatălui, abia a intrat în ascunziș s-au auzit bătăi puternice în portiță.
- Deschideți, acum, că de nu spargem portița!
După câteva momente ne mai așteptând răspuns cei de afară s-au lăsat, cu putere, pe poarta mare. Aceasta s-a deschis cu un scârțâit ascuțit. Doi jandarmi au intrat repede în casă, alți doi s-au îndreptat spre șură iar unul cu arma în cumpănire a rămas în mijlocul curții. Părinții erau în curte. Fetele mai dormeau încă în casa de dinainte. S-au auzit țipetele lor. Mai apoi ale mamei care a dat să urce scările
- Ce faceți oamenilor! Speriați copiii! Ce aveți cu noi!
Cătana din curte a venit după ea a apucat-o de ceafă și a împins-o pe trepte, la vale
Niculae își mușca mustața semn că nu se mai putea abține mult. S-a abținut totuși pentru că cei din casă n-au zăbovit acolo. Au ieșit și au urcat pe scara de la pod. Nici acolo n-au stat mult. S-au alăturat celor din șură care împungeau cu baionetele lungi, ale armelor de tip Musinagan, aproape fiecare centimetru de fân din podul grajdului. Au înțepat, la fel, cele două jirăzi de paie de după șură. Au scotocit prin grajd și cotețul porcilor. Au intrat în pivniță. A ieșit repede unul, a cerut un lămpaș pe care l-a aprins și s-a întors. Acolo au stat destul de mult. Au ciocănit în fiecare butoi și s-au asigurat că butoaiele care sună a gol erau bine încheiate. În tot acest timp familia, era cu sufletul la gură. S-au mai speriat odată tare când unul din soldați a deschis ușița care da sub trepte. Și-a băgat capul și a privit cu atenție. Dar și l-a retras destul de repede pentru că mirosea a găinaț.
Cel care părea mai mare în grad s-a apropiat de oamenii înspăimântați și a strigat la ei:
- Unde-i banditul
Și parcă doar pentru el. „ budoș olah”
Niculae prinse a vorbi destul de încet dar cu o privire încrâncenată
- Care bandit domnule? Aici stau eu cu nevasta și cele două fete ale noastre. Cei doi băieți sunt departe. Luptă pentru drăguțul de împărat.
- Tacă-ți gura la tine! Budoș olah. Zâci numai când io intreb.
Și i-a întrebat pe toți odată și pe fiecare pe rând, că unde-i „Dragota Zahari” că el știe că iei știu. Că dacă nu spun or să fie puși în fiare și duși din post în post la „Noghisebăn” . Că o să fie „pușcați” dacă ascund fugarii din serviciul majestății sale înălțatul împărat.
- Dragă domnule, eu, femeia mea și cele două copile, nu știm mai mult decât v-am spus până acum. Puteți să ne faceți ce vreți dar noi alta nu știm.
După o vreme au plecat cei cu pene la pălărie și cu mustăți răsucite. Șeful lor se mai întoarse odată din portiță șuierând ceva printre dinți.