AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

ROMÂNIA – UNGARIA, MATCH EGAL
între 1954 și 1956





Chiar dacă în Sudul țării ecoul evenimentelor din octombrie (23, azi Zi națională) 1956, din Ungaria, au fost mai reduse (exceptând Bucureștiul universitar), merită a fi reamintite la scurgerea unei jumătăți de veac de la producerea lor. Voi folosi pentru aceasta propria mea memorie, fiind la acea vreme încă un copil, dar cu oarecare discernământ.
Cu doi ani mai înainte, în 1954, trăiam într-un Cluj în care populația maghiară era majoritară, cu foarte puțin, dar vizibil. Intuiam o anume ostilitate dintre etnii, mai ales că, locuind în cartierul Gruia, preponderent “cheferist” și românesc, eram obligat, pentru a ajunge la școli, să traversez o zonă aproape integral ungurească (străzile Emil Racoviță, fostă Elisabeta, adică Erzsebet utca, sau Crișan). Cum pe vremea aceea, încă bântuită de haosul războiului, copiii și adolescenții se împărțeau în “găști” cam greu de controlat de “tânăra” miliție proletară, ocupată să distrugă intelectualitatea “burghezo-moșierească”, în mod sistematic, la trecerea românilor prin zona ungurească se iscau ambuscade și bătăi, de regulă fără urmări grave, mai degrabă cu nuanțe haiducești, dar bine marcate de simțul apartenenței la etniile respective. “Meciurile” se încheiau deobicei la “egalitate”, fiecare “echipă” fălindu-se cu victoria. Culmea e că treceam peste ostilități doar atunci când, des de altfel, ca să alcătuim două echipe de fotbal de maidan, cu mingi de cârpă adesea, în cel mai bun caz de cauciuc, formam team-urile după valoare și după apartenență stradală mai mult decât după etnie, amestecându-ne astfel fără nici un fel de resentiment. Cred că și atunci, ca și acum, eram mai mult manipulați, decât convinși de idei naționalist-șovine sau iredentiste. De Trianon nici nu auzisem și nici nu ne interesa.
În același an, 1954, că tot veni vorba de jocul cu balonul rotund, a avut loc un campionat adevărat în care era implicată Ungaria, anume Campionatul Mondial de Fotbal din Elveția. Echipa “țării vecine și prietene”, cum ni se spunea la detașamentul de pionieri, avea o valoare nemaipomenit de mare și bătea tot ce mișca pe arene. Caftise ceva mai înainte Anglia la ea acasă (6 : 3, prima înfrângere a Albionului pe Wembley după vreo 90 de ani) și o spulberase la Budapesta cu 7 : 1. Avea jucători celebri, pe care-i mai țin minte: Puskas, Kocsis, Hidekuti, Lantos, portarul genial Grosics, primii formând chiar “tripleta de aur” a lumii, o mașină infernală de goluri care ridica tribunele în picioare. De obicei ungurii tranșau victoria în primele 10 minute ale partidelor, reușind să înscrie, ca într-un “blitz krieg” (că tot fuseseră ei horthyști-hitleriști) două – trei goluri, amuțindu-i pe “dușmani”. Echipa noastră națională nici nu îndrăznea să se apropie de vajnicii honvezi (cei mai mulți de la Honved Budapesta, echipă a armatei). În Elveția, scenariul a funcționat impecabil, Ungaria spulberând în grupe redutabila echipă a R. F. G. (8 : 3) și cu scoruri astronomice rând pe rând Turcia, Austria, Uruguay (campiona mondială en titre). Printr-un joc al tabelului desfășurător al competiției, în finală a ajuns totuși aceeași echipă a Germaniei, pe care Ungaria o întrecuse atât de lejer în grupele preliminarii. Toate meciurile le ascultam la radio și eram îngroziți, copii și părinți de triumful celor pe care în secret sau pe față îi dușmăneam, vorba vine. Noi, copiii, treceam cu teamă în acele zile prin cartierele adverse, crezând că bătaia din Elveția s-ar putea transfera și în Gruia. Se instalase totuși un straniu armistițiu între găști, dar în care junii maghiari ne priveau cu un zâmbet superior de după gardurile din fier forjat ale vilelor luxoase de pe Erzsebet utca (stradă, în limba maghiară), iar noi pășeam rușinați, de parcă bătută măr ar fi fost chiar echipa României.
Și a venit marea finală. Ungurii, cei din țara lor, dar mai dihai cei din țara noastră, se pregătiseră de sărbătoare, puseseră șampanii românești la gheață, preparaseră friptanele, scoseseră aparatele de radio la ferestre, parcă pentru a ne obliga pe noi, românii, să ascultăm fanfarele gloriei lor. Începutul a fost ca la carte: în nici zece minute Ungaria conducea cu 2 : 0, în urletele speakerului Gyula Sepesi, pe care de-a dreptul îl uram, mai ales că aveam impresia că, atunci când purta pe vorbe ungurești echipa honvezilor spre gol, părea că se adresează nouă, românilor, nicidecum ungurilor. Repriza se încheiase cu acest scor care prevedea clar prăbușirea Germaniei occidentale. Acolo în Elveția, ungurii, am aflat ulterior, comandaseră deja gravarea numelor lor pe medaliile de aur. După pauză s-a întâmplat minunea: destul de repede, o Germanie renăscută, a pus în funcție cuplul de frați Fritz și Otmann Walter, și a egalat destul de repede, scăzând considerabil decibelii vocii lui Sepesi. Iar la 2 : 3, fălosul cu pricina a tăcut ca mort. În schimb, din piepturile noastre de aramă au izbucnit răcnete de victorie, de parcă noi bătuserăm și nu nemții. La final, cum ungurilor nu le venea să creadă, am asistat cum, cei care își scoseseră radiourile la fereasrtră, le-au aruncat pur și simplu în stradă. Plânsete inutile, dezastre sufletești, divorțuri, infarcturi – în tabăra adversă. În vremea aceasta, deși nu era prevăzut, pentru că de victoria Ungariei nu se îndoise nimeni, părinții mei s-au îmbrăcat elegant și au ieșit la restaurant, unde, fără să se fi înțeles în prealabil, s-au întâlnit cu foarte mulți “români fericiți” și au băut șampaniile pregătite pentru concetățenii maghiari (care au tras în totalitate storurile). Mama avea un motiv în plus, pentru că la 15 ani, în 1940, la cedarea Nordului Ardealului a fost nevoită să fugă din Cluj, noaptea, peste granița pe care o forma provizoriu Feleacul, pentru că a fost amenințată cu moartea de administrația nouă maghiară cu care intrase în conflict patriotic, și asta nu le-a iertat-o niciodată.
Așadar: victorie românească pe toată linia, provocată de un banal meci de fotbal, între două țări printre care nu era și a noastră: iată un soi de șovinism cu efect de biliard, tragic și comic în același timp, după principiul că dacă nu i-am bătut noi, bine măcar că i-au bătut alții.

La doi ani și ceva distanță de acest episod, eram deja elev măricel, ne-a cutremurat o veste pe care ziarele centrale, dar mai ales locale (“Făclia”) o comenta într-un spirit democratic, care a dispărut destul de repede după aceea: pagini întregi de comentarii, adesea preponderent informative și mai puțin interpretate (încă nu intraserrîă la pușcării chiar toți ziariștii talentați), însoțite de un bogat material forografic cu imagini terifiante, activiști de partid atârnați de felinare cu capul în jos, milițieni ciopârțiți, lume speriată și mâniată, iar mai apoi tancuri care trăgeau în frumoasele clădiri budapestane etc. Era așa-numita “contrarevoluție” din Ungaria din octombrie 1956. Absolut spontan, populația clujeană, dar și cea din țară, a șters cu buretele resentimentele naționaliste și a trecut cu mic cu mare de partea ungurilor răsculați, manifestându, chiar dacă pe șoptite, o reală admirație față de ei. Ce se întâmplase? Toată lumea considerase, deși nu se pomenise așa ceva în presă, că tulburările din țara vecină erau îndreptate împotriva sovieticilor care ocupaseră Ungaria, dar care încă mai stăpâneau și România. Nu interesa atât lupta anticomunistă, ci cea antisovietică, victoriile de început ale ungurilor dându-ne impresia că rusul nu era chiar invincibil. De unde această reacție într-o vreme în care, deși murise Stalin, umbra lui era încă puternică și nu fususeră încă doborâte statuile și tablourile lui uriașe? Păi, tocmai de aceea: eram, copii fiind, scârbiți de cultul obsedant al personalității, de faptul că zilnic trebuia să cântăm dimineața la clasă nu doar imnul R. P. R., ci și pe cel al U.R.S.S., de obligația de a învăța limba rusă sub orice chip, chiar și “cântând”. Doamne, mai ales această ultimă pacoste ne-a făcut pe mai toți să urâm această limbă despre care nu aflaserăm că era nu doar a “tătucului” sau a soldaților ocupanți, ci și a lui Tolstoi, Cheov și Dostoievski. Culmea e că resentimentul era atât de puternic, încât cei mai mulți refuzam să ne ocupăm memoria cu vocabularul rusesc și rău am făcut, pentru că nu ar fi stricat deloc să știm și azi rusește ca lumea.
Fac o paranteză: exact acum doi ani, la întoarcerea mea din China, unde fusesem trimis de Academia României (unde lucram pe atunci) în documentare, am avut de constatat cât de folositoare mi-au fost cele doar câteva vorbe rusești pe care le-am reținut din cei opt ani de limba rusă, cu câte șase ore pe săptămână. La aeroportul din Beijing urma să mă urc într-un avion Aero-flot pentru București, cu o escală la Moscova. La check-in am constatat că depășisem cu 17 kg. greutatea admisă a bagajelor înscrisă pe biletul de avion (eu știam că am dreptul la mai mult), iar vămeșița chinezoaică mi-a spus scurt că am de plată 170 de euro. Desigur, nu mai aveam la mine decât câțiva euro, păstrați pentru escala de pe aeroprtul moscovit Șeremiatov, pentru că restul erau băgați în chiar voluminoasele bagaje umplute cu marfă chinezească de 3 – 4 ori mai ieftină acolo decât în România. În zadar am tot încercat eu s-o conving pe miniona funcționară să mă lase să trec, a rămas de piatră, ca Zidul chinezesc. Blocasem intrarea și timpul trecea. Vîzând femeiușca disperarea mea, dar mai mult deranjată de blocajul produs, mi-a arătat la altă intrare un bărbat și m-a îndrumat să mă adresez lui, pentru că era șeful agenției ruse Aero-flot. M-am îndreptat cu spaimă spre el, pregătindu-mi frazele în engleză, fiind îngrozit că, de nu reușeam să-l conving, m-ar fi așteptat o săptămână de amânare a plecării, deci o uriașă cheltuială ce nu ar mai fi putut să fie acoperită de Academie. Când am ajuns în preajma lui și am observat deja că, în conformitate cu tradiția rusă, individul era marcat vizibil de vodcă, brusc mi-au venit în memorie câteva cuvinte rusești, pe care nu le mai folosisem de aproape cinci decenii și m-am adresat lui în limba lui Lermontov, romanticul, plângându-mă cu dezacordurile de rigoare că nu mai am bani, că sunt din România, că ar fi o dramă să nu mă pot urca în acel avion și altele, la care, rusului i s-a umflat ficatul de mândrie națională și, apreciind eforturile mele de a mă plânge în limba lui, s-a deschis cu un zâmbet generos și mi-a dat drumul pe poartă cu absolut tot calabalâcul meu, deși eu sugerasem că aș putea să renunț la unele obiecte mai grele: “Nicevo, gaspadin, nicevo, idiote (asta înseamnă treceți și nu idiotule, cum ar fi fost normal), vseo, vseo, adică totul.” Așadar, fără limba învățată de dragul tătucului aș fi fost un om aproape pierdut în neagra veșnicie a uriașei Chine.
Dar să revin la anul 1956. Nu știu la alții cum era, dar mie mi se făcuse în casă o educație clar antisovietică, mi se vornbise de crimele din vremea lui Stalin, eram deci un reacționar sadea. Dar și ceilalți colegi ai mei gândeau cam la fel, indiferent de cum fuseseră instruiți, poate doar vreo câteva odrasle de activiști să fi reacționat altfel, dar n-au avut curajul, văzându-ne pe noi ceilalți cum tratam cu admirație și compasiune și nu cu revoltă proletară evenimentele incriminate. Ori poate că și ei erau în secret purtați de aceleași sentimente, dacă ne amintim doar de faptul că știam că, de pildă, de Crăciun, vajnicii acrtiviști care pozau în ateiști, aveau în Ajun un brad care rămânea pe balcon până la Anul Nou, de Moș Gerilă, în vreme ce altul era instalat, evident nu la vedere, de Moș Crăciun. Așadar se instalase un consens între români, care era aproape la fel cu cel natural al meghiarilor. Apoi au urmat represaliile, cărora au căzut victime numeroși studenți români, evudent și maghiari, care înfrățiți au manifestat în favoarea mișcărilor revoluționare din octombrie și noiembrie 1956. Nici urmă de șovinism, cum te-ai fi așteptat, ca românii să se bucure atunci când trupele Tratatului de la Varșovia, printre care și ale României, trăgeau cu tunurile în luptătorii unguri. Evident, am resimțit și atunci faptul că Occidentul a trădat Estul, așa cum se întâmplase și cu rezistența românească din munți, care a fost anihilată sub privirile nepăsătoare ale americanilor, care tot au promis că vor veni, dar n-au făcut-o.
Pe de altă parte, figura fostului secretar general comunist, Nagy Imre, cel care a condus mișcarea antisovietică, în loc să fie repudiată, a fost văzut, chiar și de noi, cei de 12 ani, ca un erou și un martir. Am aflat abia târziu, peste ani, că el a fost adus în România și executat la Arad și mi-a fost rușine pentru aceasta. Chiar în acest an, la sfârșit de februarie, am revăzut Budapesta după mai mulți ani, între timp rămășițele martirului fiind aduse din România și înmormântete la loc de cinste, unde am păstrat la rându-mi un scurt moment de reculegere.
Astăzi, evenimentele de la care s-au scurs cincizeci de ani sunt omagiate, fiind considerate, alături de mișcările din aceeași vreme din Polonia, drept puncte de reper în lupta popoarelor din Est de a scăpa de tirania sovietică, mai întâi și ulterior și de cea comunistă.
Mulți dintre românii care au luat atitudine în acele vremi au avut de suferit. O seamă de studenți din Timișoara, Cluj, București, Brașov și Iași au fost arestați și condamnați la ani de închisoare. Printre figurile remarcabile care au suferit aceaste represalii se numără Ștefan Augustin Doinaș, Al. Ivasiuc, Paul Goma, Constantin Ticu Dumitrescu, Alexandru Zub. Dar și în mediul rural au existat manifestări spontane. Istoricii Mihai Retegan și Florin Șperlea au înregistrat 644 de cazuri, dintre care unul deosebit: locotenentul Tudor Mărgineanu din Prundu Bârgăului care a pornit cu unitatea sa de tancuri spre Gherla pentru a-I eliberab pe deținuți; a fost condamnat și executat. Iată motive pentru care ader la un îndemn interesant al scriitorului maghiar David Gyula din Cluj: “Bazându-ne pe rezultatele – doar parțiale – ale cercetării, din care am extras datele și exemplele demai sus, putem afirma, că anul 1956 marchează de fapt un întreg complex de fenomene, având o mare amploare în întreaga Românie. Aniversarea a 50 de ani, care are loc în anul 2006, este un moment demn de evocat și de către români. (…) Iată motivul pentru care comemorarea a 50 de ani de la evenimentele din 1956 trebuie să fie o acțiune comună, în care români și maghiari din țara noastră să fie alături, aducându-și aminte de un moment comun al istoriei noastre comune.” (din Almanah literar 2006, editat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, p. 169).
Asemenea momente de anulare a stărilor conflictuale interetnice (meciuri nule) au mai existat: la 1848, în prima perioadă a avântului revoluționar, în primele zile ale Revoluției din decembrie 1989 etc. De ce oare din când în când, tocmai când să credem că putem fi frați, un diavol își vâră coada și strică ce s-a clădit. Poate că la integrarea nostră în Comunitatea Europeană cel mai nedumerit va fi chiar Dracu’, care nu va mai ști ce e, român sau ungur? Match nul!


VALENTIN TAȘCU