O creastă abruptă se ridica în zare, sub galbenul incan¬descent. Aerul îşi păstra aceeaşi căldură; o adiere slabă venea din¬spre Vest. Ramurile începeau să se rărească tot mai mult - în curând zări verdele unei poieni.
Îşi mai aruncă o privire în urmă, înspre trunchiurile pu¬ternice. Iarba era udă. O mişcare, în dreapta, îi atrase atenţia – un arbust tremura puternic; păşi cu grijă – însă mişcarea încetă. Atunci văzu, foarte aproape de orizont, deasupra unor copaci din apropiere, fantastica schimbare de culoare, de la galben puternic, şi totuşi care bătea în alb, la negru cenuşiu; mai departe, în dreapta, un frumos albastru – opac – se pierdea printre vârfurile semeţe ale copaci¬lor din apropiere, îşi întoarse privirea.
Soarele nu se zărea. A încerca să aprecieze distanţa până la acel munte aproape complet împădurit, de un albastru înschis, mis¬terios, ce contrasta cel puţin ciudat cu galbenul strălucitor de deasupra, până la care terenul urma mai multe denivelări, uşoare, dar întinse şi până la care norii albaştri – cenuşii ce se îngrămădeau dea¬supra se răreau brusc, dar parcă atât de departe, i se părea imposi¬bil. Aceleaşi gânduri îi nelinişteau sufletul. Pe bocanci se reflec¬tau raze slabe din picăturile de apă din iarbă. Grăbi pasul gândindu-se că nu mai erau decât două ore până când întunericul avea să se lase peste toate. Terenul începuse să urce – încet, dar sigur. Tot astfel lăsa în urmă pădurea. La nu mai mult de douăzeci de metri, în direcţia muntelui, câţiva brazi îşi mişcau, uşor, vârfurile – parcă în acelaşi ritm cu muzica – acea muzică ce îi răsuna încă în minte. Abia acum observă că vântul începuse să sufle cu putere. Se opri puţin „Nu-şi putea scoate din minte acea imagine. De ce trebuise să se întâmple tocmai asta? Vroia să dea vina pe cineva – dar singurul vinovat pe care-l găsea era chiar el. Se apropia încet de brazi; şi alte pâlcuri îi ieşeau în cale. Deşi nu dădea importanţă încântătorului peisaj care i se înfăţişa pe culmea dealului pe care ajunsese, nu era ne-voie de prea multa atenţie ca să observe ca nu departe de unde se afla, în faţă, cerul se deschisese, iar galbenul se retrăsese până la orizont. Soarele apusese de mult. Cerul verii continua însă să-i lumineze calea. Norii se împrăştiau; însă vântul sufla tot mai tare. Coborârea era cam anevoioasă. Un alt deal – un deluşor – pentru că panta era lină, începea aproape. Dar se pierdea în zare. Copacii dispăru¬seră. Iarba, înaltă şi udă, îi îngreuna drumul. Acel albastru senin, din miezul zilei, apăruse după nori, stingând culorile vii de mai -nainte. Vântul însă îşi mărea puterea în timp ce lumina era invadată de umbre. Mai târziu începură să se zărească, foarte departe,pâlcuri de copaci. Cu cât se apropia profilurile lor începeau să se topească. Doar cerul mai păstra lumina; o lumină pală, îndepărtată – mai ales de sufletul lui. Intr-adevăr tot ce-şi mai dorea acum era întunericul.
După atâta mers nu simţea oboseala, doar durere, fără cu¬prindere. Muntele semeţ şi mai mare, se zărea doar ca ceva întunecat, masiv. Vântul sufla într-adevăr cu putere - cu multă putere - şi cu răceală. Dar nu simţea nici frigul; nu vroia să-1 simtă. Era deja noap¬te; de când plecase parcă nu trecuse decât o clipă însă. Aceleaşi mo¬mente, aceeaşi succesiune de evenimente pe care le-ar fi putut con¬trola era prezentă. Insă mintea i se bloca la ultima imagine. Singu¬rul lucru logic pe care-l mai regăsea era întunericul din jur. Se aşeză; simţi umezeala ierbii dar – oricum nu avea ce face. O vedea clar; şi toate imaginile, însoţite de muzică, se derulau iar.
Îşi aminti şi de faleză, cu lumina aceea slabă. Orele tre¬cute se transformau în minute. Şi totuşi începuse să simtă oboseala. Vântul se mai domolise. Se uită în jur, încercând să desluşească ceva; dar îşi pierduse orice urmă de orientare. Luna nu apăruse nicăieri, iar noaptea asta era mai întunecată decât toate. Foarte puţine stele, abia vizibile, erau tot ceea ce putea vedea. Simţea dorinţa de aven¬tură, ştia că i-ar fi plăcut o asemenea călătorie - din nou. Sperase de fapt atât de mult că va participa la acea expediţie. Şi tocmai aceste gânduri îi sfârşeau toată puterea. Pentru că totul se terminase. Nimic nu mai avea temei; nimic nu mai era la locul lui; fiindcă toate se dărâmaseră. Auzea greierii. Toată durerea părea să-i fie acum provocată de acest sunet cunoscut şi frumos, sunet care îl adormi.
Ceva puternic îl lovi; tresări şi – deschizând ochii văzu că e lumină; picături reci i se prelingeau pe ceafă – ploua, ploua torenţial. Nu avea unde să se adăpostească. Se uită la ceas – se oprise. Abia la două sute de metri sau mai mult câţiva arbori înalţi îşi mişcau puternic frunzişul. Deşi era o ploaie caracteristică, de vară, nu fulgera.
Când ajunse la ei observă că muntele era foarte aproape. Doar o vale îl despărţea de el. Furtuna se domolea. Se întreba dacă are rost ceea ce face; şi din nou începu coşmarul; nu putea să-l sfârşească decât într-un fel.
Într-adevăr era singura cale. Nu credea, dar poate c-avea s-o întâlnească.
Se ridică şi porni spre masiv. Ploaia se oprise – vântul sufla încă destul de tare. Ajunse la poalele lui şi – ale pădurii. Înaintǎ printre trunchiurile viguroase, bătrâne. Soarele lumina prin frunziş din spate, de undeva din dreapta. Mai târziu văzu un gard scund, din sârmă, care se pierdea printre arbori, într-o parte. Dacă nu se înşela, nu mai avea mult. Deşi abia vizibila potecă o lua la stânga, îşi continua drumul înainte. La câteva zeci de metri se zărea ceea ce părea a fi o poiană. Işi continuă drumul – simţea că cineva îl opreşte, sau că îl îndeamnă să meargă mei departe – de fapt singurul care i se împotrivea era vântul. Ajunse la ultimii ar¬bori. Destul de departe, la capătul unui teren plat – un platou – se zăreau poalele unui munte mai îndepărtat. După alţi câţiva paşi se opri, se aşează. Iarba era aproape uscată – era cald. Scoase din buzunar o hârtie măruntă pe care citi acel scris frumos – „Te aştept în parc, am ceva important să-ţi spun". Işi aminti şi parcul – şi-o aminti mai ales pe ea. Văzuse atunci, în cutremurul acela de sunete, ȋntre toți ceilalți, ȋn aglomerație, arma - pǎrea un revolver – o umbră mai mult, ca prin vis, îndreptându-se spre cineva din mulţime; dar nu schiţase nici un gest. Nu acceptase ideea – ea trăia – dar nu aici. Oricum nu mai putea continua astfel. Mototoli biletul şi-l aruncă. Porni în direcţia văii care se zărea. Aproape de marginea platoului, în dreapta, câţiva brazi înalţi, dintre care unul se înălţa mult deasupra celorlalţi şi a nivelului pădurii păreau să mărturisească încetarea rafalelor de vânt dinainte. Ajunse pe margine.
Jos, departe, se zărea o cabană. O văzu – doar pe ea – apoi, sări. Încerca să respire dar aerul nu-i intra-n piept. Vedea cerul şi frânturi din pământ în acelaşi timp – şi cu groază, nu mai ştia nimic. Sus, pe platou, între câţiva brazi, unul bătrân stătea neclintit sub bătaia razelor de soare, privind parcă neputinţa umană.

august 1997