O figură bizară care bântuie ca o nălucă printre concitadini, un chip brăzdat de suferință, dar mai ales de suferința provocată de uitarea și ignorarea valorii sale. Umil și cuminte se strecoară printre noi, oferindu-ne, cu mândrie, spre a privii o medalie trecută, sau ne dă spre citire o copie după o scrisoare a cine știe cărei personalități literare, trecută în neființă, sau recitindu-ți una din poeziile lui, iar la urmă, neuitând să ceară un leu. Un leu și este fericit că l-a primit și-și vede de drum, fără să supere pe nimeni. Cu leul acesta, cu care alții au construit un Ateneu, își întreține lumea lui de vise, numai de el știută. Stau și mă gândesc oare câți din generația lui mai sunt în viață: Fănuș Neagu, Gheorghe Istrate, Nicolae Peneș, Gheorghe Dincă, Florentin Popescu și cam atât. Noi suntem prea tineri, dar și conștienți de valoarea lui. Așa cum a fost, acest eminent student și apoi doctor al unei facultăți din Polonia, s-a pierdut în neant din fragidă pruncie literară, dând luminii tiparului, după multe peripeții și joc subtil de teatru de conjuctură, doar 7 cărți cărți care în majoritate au fost sortite topiiri după rigorile cenzurii vremurilor: „Indulcențe” poezie 1969, „Ironice” poezie 1970, „Mioritiada” poezie 1973, „Retorica” poezie 1975, „Vox populi vox dei” poezie 1979, „Scrisori de serviciu” poezie 1986, și singurul roman conceput în aceiași retorică nonconvențională ca și întreaga lui poezie, „Voi de colo de la Biaritz”.
În scris ca și în viață a fost un nonconformist, un neânțeles, chiar și de cofrații de cenaclu buzoian care spuneau: „Mesajul adus de versurile lui (Ion Niculescu), dacă se poate vorbi de un mesaj, este al unui suflet bolnav, desprins de realitatea înconjurătoare.” Dar el era mai mult decât ancorat în lumea înconjurătoare și de aceea lua cu toată vigoarea atitudine atunci cand era nevoie, alături întru aspiratii de aceiași credință; Dumitru Stanca, Grișa Ghergheri, Mircea Popa, Ion Iuga, Gabriel Iuga și alții. Nu și-a precupețit libertatea și sănătatea ca să spună tututor ceea ce unii nici în vis nu îndrăzneau să spună.
Fire luptătoare s-a implicat alături de alți confrati din aceiași generație și au combătut vehement tezele din iulie 1972, mergând până acolo cănd au simulat în fața Uniunii Scritorilor, în semn de protest, o spânzurare colectivă, lângă soclul marelui Eminescu. De aici și desele chemări la sediul securității ce s-a lăsat cu urmări asupra sănătății sale. Pensionat de la 25 de ani, mai ales datorită calităților „actoricești” când simula o boală mintală, Ion Niculescu, bântue străzile Buzăului și chiar și ale Bucureștiului, trecând cu nostalgie pe la Uniune, unde speră să mai gasească un confrate de scris, care să-i dăriască un leu, mai ales după ce a fost dat afară din locuința primită de la Uniune undeva pe bld Dacia.
În aceste vremuri speram să-și revină și scrie cu același aplomb și verb vehement, poezie socială dar și patriotică. Numai că lui Ion Niculescu i s-a tras cortina peste vitrina cu inspirație și a pierdut contactul cu scena poeziei, a scrisului în general, rămânând doar un boem și pitoresc personaj, agreabil și discret...
Cu toate astea nu trebuie să-l ignorăm și nici să-l dăm uitarii. Aceste rânduri se vor o picătură în apele liniștite ale uitării cu speranța că va face valuri și se va revărsa peste pahar spre trezirea celorlalți la realitate. Chiar și vechii cenacliști de la Al. Sahia, l-au uitat, iar cei ce-l întâlnesc îl ocolesc de frica leului pierdut.

Nu putem să ne propunem să facem ceva pentru cultură întorcând spatele unor mari poeți ca ION NICULESCU. Anul acesta Ion Niculescu, 10 ianuarie, a împlinit 65 de ani Asociația Literară RA-LIBRIS a initiat un demers pe lângă Primăria Buzău să i acorde poetului un ajutor social.


Poeme de Ion Nicolescu


Cântul XII

urmează-mă așa cum sunt
nebun și singur ca un sfânt
rămâi acolo unde ești
în ochii mei nepământești
a fost așa să ne lovească
cu mâna sa dumnezeească
o clipă-n care ne-am uitat
în dumnezeu adevărat
în bietul trăgător de sfori
care ne-aruncă tuturor
un vis mai mare sau mai mic
din tolba sa cu mult nimic


Cântul XXV

țara noastră-i țara noastră
dulce pajiște albastră
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor
dacă-i dor nu-l stingi cu apă
dacă-i timp nu-l poți întrece
dacă-i gând nu-l poți străbate
noi suntem români
noi suntem români ca brazii
noi suntem români ca grâul
noi suntem români ca focul
noi suntem români
țara noastră e a noastră
vârf de jale și de dor
dulce arșiță albastră
ca lumina ochilor

Cântul LXII

poeții nu sunt mercenari
și nu-i vei cumpăra la piață
fiindcă ei nu sunt mercenari
ei de la moarte cer doar viață
câți au murit nebuni și tineri
atâția câți au fost poeți
dac-au murit nebuni și tineri
trecând prin moarte cu dispreț
exist-o punte de dulceață
între poeți și omenire
și toți poeții se răsfață
trecând-o în închipuire

Cântul LXXX

eu știu ce-i o odă și când a-nceput
dar odele vin de la sine
așa cum eu însumi și de bună voie
m-am ridicat din mulțime
poeții-s omagiul acestei planete
pe care se-ntâmplă și crime
pe care se-ntâmplă și altceva
decât generoase fapte de rime
popoarele lumii fac mari sacrificii
și-și pot permite să aibă poeți
să nu pierdem timpul cu false discuții
toți oamenii sunt niște poeți

Elegia

mă cunoașteți lume
ăla-s care scrie
ăla ce-ndulcește
lemnul de sicrie
ăla ca deșertul
și ca arabescu
suflet de cămilă
in niculescu
fac negoț cu moartea
ochii mei sunt hoții
care fură fluturi
din neantul nopții
ăla spânzuratul
teatrul de paiațe
de-un simbol de paie
gata să se-agațe
ăla cu iluzii
trist antropofag
sunt sătul de oameni
și mă cam retrag
mi-am trăit mumia
și cred că-i firesc
cu o crizantemă
să vă mulțumesc
am iubit odată
marea și mareea
m-am ales cu sarea
și cu de aceea
scriu aceste rânduri
și vă las cu bine
nu știu ce-o să faceți
însă fără mine
fără ca deșertul
și ca arabescu
suflet de cămilă
Ion niculescu

Cântul LXXXVI

cum poți să treci
tu pe Calea Victoriei
cum poți să bei cafea liniștit
când alt om ca tine
pe-aceeași planetă
poate-i bolnav
poate-i nefericit
un om ține-o floare în dinți
toată viața
și cel mai moral dintre lucruri
e viața
și cea mai frumoasă poveste e viața
pe care-o-nvățăm cât trăim
pe de rost