- Domnule notar, dacă te duc îmbrăcat așa, acasă, n-o să te mai cunoască doamna dumitale. O să se întrebe, pe bună dreptate, ce caută doi țărani la ușa ei. Eu zic să vii cu mine la gazda unde trag eu, de la o vreme aici în oraș, îmi lași căciula și cojocul și-ți iei hainele dumitale în care te cunoaște doamna. Bine zic?
- Bine, bade Niculae. Dar să nu stăm mult la gazda asta a dumitale. În ce parte a orașului se află?
-La doi pași de aici. Noi îi zicem Schinarea Cânelui. Nu știu cum îi spun domnii.
- Aha, Hundstucken. Așa i se spune străzii. Spinarea Câinelui este traducerea în românește
- Asta știam și eu: că „hund” înseamnă câine. Când eram copii și vroiam să necăjim un copil de sas îi spuneam doar atât: „Du bleder hund”. Îndată fugea plângând la mumă-sa. Mai apuca poate să ne strige: „ voi ești un câine prost”
Au început să urce pe Pempflingergasse și până să ajungă sub zidurile Primăriei au cotit la dreapta. Calul s-a oprit în fața unei porți ca de cetate. Niculae s-a dat jos, a deschis cu amândouă mâinile poarta, după care strigă
- Acasă ești Petrică ?
- Aicea sunt uncheșule. Marțea și vinerea nu plec nicăieri. Se auzi pe dată glasul lui Petrică.
- Nepoate o să-l las pe Cezar și căruța în curte. Dacă mai este loc
- Loc este destul. Când plouă îi mai greu, că n-am făcut încă un acoperiș în curte.
În timp ce Aleman lăsa cojocul și căciula și își relua hainele lui de orășean Petrică Șerb afla de la unchiul său, Niculae, noutățile din sat. Apoi domnul notar se arătă grăbit. Voia mai întâi să se ducă până acasă. Va veni și Niculae până acolo să vadă de unde să-l ia pe el, ori poate și pe doamna Lucia de o fi gata cu cumpărăturile și celelalte pregătiri.
S-au dus pe Raspergase, Niculae îi spunea Ulița Hurezului, pe jos. Era la doi pași. Au trebuit să traverseze doar Groser Ring, adică piața Mare. Din forfota pieții au pătruns pe strada liniștită a Orezului de unde au intrat într-o curte străjuită de o poartă uriașă ghintuită în fier. Doamna Lucia și-a văzut soțul de pe coridorul deschis, de la singurul etaj al clădirii, unde stătea de vorbă cu vecina Gerda Schulerus soția unui funcționar de la primărie. A dat fuga pe scări, în jos, pentru a-și întâmpina soțul.
- Iliuță, nu te așteptam așa devreme. Am fost aseară la gară și m-am interesat. Trenul de la Copșa sosește abia după orele unsprezece.
- M-a adus Badea Niculae, care-i primar. Am plecat cu căruța în puterea nopții. Să mă fi văzut cu căciulă și cojoc de cioban, n-ai fi zis că sunt eu.
A vrut doamna Lucia să-l rețină pe Niculae la o „dulceață și o cafea”. Îi mulțumi frumos doamnei zicând că se va întoarce ”mai după amiază” să vadă ce au hotărât în legătură cu plecarea spre Ruși.
S-a întors la Căruța lăsată în curtea nepotului Petrică, a luat straița în care avea „păpucii” celor două fete și ai nevestei. A intrat apoi în câteva prăvălii pentru a căuta încălțări asemănătoare. A găsit aproape de Poarta Cisnădiei. Când punea talpă pe talpă, ghetele vechi pe cele noi, ca să vadă dacă se potrivesc, jupânul de dincolo de tejghea îi vorbi
- Ia dă, bade, încălțările alea vechi. Se uită la ele, le pipăi și zise.
- Tot de aicea le-ai cumpărat dumneata ori femeia dumitale. Sunt lucrate în atelierul nostru de pe Schmidtgasse, dumneavoastră îi spuneți Ulița Faurului. Avem exact aceste mărimi. Doar forma diferă, mai bine zis cusăturile de pe căpută. Alege dumneata pe care le vrei.
- Pentru mine toate sunt la fel. Doar prețul să nu fie prea mare
- Cât privește prețul să nu-ți faci nicio grijă. Pentru că acum cumperi a doua oară, de la noi, o să-ți fac o reducere de zece la sută. Pentru cei care cumpără numai de la noi facem o reducere de cincisprezece la sută. Vrei să plătești în coroane ori în lei?
I-a răspuns că va plăti în coroane. De unde lei? Știa din hârtiile care tot veneau pe la primărie că atât coroanele austro - ungare cât și leul românesc pot să fie folosite, că oamenii să nu se sperie că și dacă vor sosi leii, din regat, coroanele tot vor fi bune pentru că băncile vor fi obligate să le schimbe oamenilor în lei. Bine ar fi ca, după ce vor fi numai lei, munca țăranului să fie măsurată mai bine. Ce măsură este acum? Uite pentru trei perechi de încălțări a dat aproape un căruț de bucate. Unde ar ajunge dacă ar trebui să cumpere încălțări și haine mai des, după cum se rup? N-ar fi în stare. Noroc cu nevastă-sa și cu fata lor Ană care toată iarna torc lână, cânepă ori in. Ba când vine în vacanță toarce și Victoria. Noroc și cu războiul de țesut. Noroc și cu nepoată-sa Chiva căreia, de când au avut hoții în casă, oamenii au început să-i zică pe lângă nume „aia mută”. Chiva, săraca de ea, a început să croiască și să coase haine. Tatăl său văzând-o cât de pricepută este și că are câștig din această muncă i-a cumpărat mașină de cusut. E drept lor nu le ia bani pentru hainele ce le coase. Dar tot trebuie să-i ajute, pe cei de la moară, cu muncă la câmp ori cu câte o cărăușie. Așa este și frumos, pentru că nu poate uita cum aceste neamuri l-au ajutat, pe el și pe ai lui, după focul cel mare. Numai muncă și iarăși muncă! Și nu mai este tânăr, mai are puțin până va împlini șaizeci de ani. De când cu primăria este și mai greu. De vreo câteva ori a trebuit să împace oameni care erau gata să facă omor, pentru niște moșteniri. A trebuit să-i lămurească pe românii din sat să plătească dările către noua stăpânire de la Sibiu. Cu toate că aceste dări nu erau așa de mari, ca cele de mai înainte, oamenii n-aveau bani. Mai trebuia să scrie, în catastife mari, copiii care s-au născut, tinerii care s-au căsătorit, ori pe cei care au murit. Popa nu făcea botezuri cununii ori înmormântări fără țâdulă de la primărie. El trebuia să dea țâdula. Ștampila o purta mereu în același loc, în șerpar. Dar bine că a venit tinerelul acesta, Aleman, ca notar. O face el toate „scrisurile” care acum îi dau lui atâta bătaie de cap. Bine ar fi dacă ar primi și ceva sâmbrie pentru osteneala lui, așa cum i-a spus căpitanul Cimpoi după ce a fost ales. Barem pentru bocancii pe care îi tocește pe drumuri, dar să-i mai rămână și ceva pe deasupra. E drept că parcă îi face și plăcere când vede că este tot mai ascultat de oameni. La început i-a părut bine că sașii îl lăsau în pace. Își plăteau dările, aduceau lemne pentru școala lor, țineau ei socoteala nașterilor, a cununiilor și a înmormântărilor. Domnul Grosman venea cu caietul în care erau trecute toate acestea. De multe ori trecea dumnealui în catastifele primăriei ceea ce se cerea. Dar acum, de când s-a desprimăvărat, a început să aibă necazuri și cu ei. Tot mai des vin la primărie, când se afla că el este acolo, și reclamă că nu știu cine le-a intrat cu caii ori și cu alte animale pe holdele înverzite. Insistă că primăria, dacă acum nu mai sunt jendari, trebuie să găsească făptașii.
La astea, și la multe altele, se gândea Niculae stând în fața unui țap cu bere la o măsuță din fața crâșmei de lângă turnul cu ceas. Nu cu mult timp înainte în marea piață, dincolo de statuia lui Nepomuk și fântâna țâșnitoare, pe lângă zidurile Bisericii catolice, se aflau căruțe cu caii legați în spatele lor și cu sacii de bucate desfăcuți în față. Pe lângă magazinele lui Jikeli și Miselbaker se vedeau cărucioare de mână și săsoaice din Turnișor ori Gușterița care vindeau lapte și smântână din bidoane mari, smălțuite. Acum, când Niculae întoarse capul, nu mai era nicio căruță. Oameni oacheși, cu mături mari și lopeți, strângeau gunoiul în niște cărucioare înalte pe două roți. Cu găleți mari și perii, puse în cozi lungi, spălau locurile pe unde au fost balegi de animale.
După ce plăti berea, se sculă și se îndreptă spre Ulița Hurezului care era la doi pași de turnul în care ceasul arăta puțin peste ora doi