Nu trecuse mult de când aflase, dar nici nu era nevoie de mult timp... Așa era ea, lua în serios lucruri pe care alții nu le-ar fi luat, și îi păsa mai mult de ceea ce simte decât de ceea ce spune lumea... De aceea, începu să-și ia în serios rolul de zeița vânătorii... doar o chema Diana!

Dintr-o creangă de alun reuși să facă un arc pe măsura mâinilor ei, apoi transformă câteva nuiele în săgeți... Pădurea era aproape, așa că vânătoarea putea să înceapă...

Și-a plecat la vânătoare, cu arcul într-o mână, cu săgețile în spate, să vâneze căprioare... Căprioare n-a vânat, și-a vânat un iepuraș... pe care oricum l-a ratat, căci arcul nu prea funcționa cum trebuie... A încercat să vâneze și o ciutalină, că așa spunea colindul, dar nu știa ce e aceea o ciutalină și cum arată ea, așa că renunța la idee...

Dezamăgită de faptul că vânătoarea sa de animale era un eșec de fiecare dată, Diana aruncă arcul undeva în pădure... trasul cu săgeți care să înțepe animale nevinovate nu i se părea oricum așa distractiv, deci nu-i părea rău după el... Dar dacă la metoda de vânătoare renunță, la luptă nu avea de gând să renunțe...

"Nu vreau să lovesc animale nevinovate" își spuse ea gândindu-se ce luptă ar putea să ducă... o luptă pașnică, o luptă pentru ceva bun, la fel ca sufletul ei...

"Știu!" își spuse ea într-o dimineață... "O să vânez... oameni! Oameni care suferă și care nu au pe nimeni să-i ajute... și o să încerc să-i ajut!" Ideea ce-i venise îi puse un mare zâmbet pe față și în suflet, și trecu imediat la treabă...

Din pădurea din spatele casei începu să culeagă flori multe, colorate, galbene, mov, albe, nu conta, toate erau atât de frumoase în ochii ei... și făcu buchețele asortate, pe care le lega cu o sforicică apoi le punea într-o găletușă cu apă...

Și plecă la drum... cu găletușa în mână desigur.

În satul unde trăia erau mulți oameni triști, nu era greu să îi vezi... oameni care nu știau să zâmbească din cauza grijilor și a problemelor, oameni care plângeau pentru ceva ce pierduseră, oameni care nu aveau pe nimeni lângă ei...

Diana se apropia încet de fiecare, și, zâmbindu-le, le oferea un buchețel de flori și o vorbă bună...

- Știți, florile acestea sunt magice... au în ele un secret care vă va ajuta să scăpați de suferință și să fiți mult mai bucuros... dar trebuie să le analizați cu atenție, să le mirosiți, să le priviți, până când descoperiți unde anume se ascunde magia...

Oamenii reacționau diferit la cadoul oferit din suflet de fetița cea bună... unii i-l aruncau înapoi nervoși, crezând că e o bătaie de joc, alții râdeau de ea, spunând că niște flori nu au cum să îi scape pe ei de probleme, dar alții, cu un suflet mai cald și mai deschis, primeau florile și îi mulțumeau fetei pentru gingășia ei și a lor... Mulți nu reușeau oricum să descopere secretul despre care fetița le spunea, pentru că nu credeau în existența lui, dar cel puțin își aminteau ce înseamnă să zâmbești pentru un lucru mărunt...

Diana suferea atunci când oamenii își băteau joc de florile culese cu bucurie și oferite cu dragoste de oameni, dar se bucura mult când cineva îi mulțumea și îi zâmbea... Dar ceea ce o durea cel mai mult nu era reacția dură a celor care primeau florile... ci reacția rece a celor din jurul ei, care nu-i înțelegeau gestul...

Avea mulți prieteni, dar unii râdeau de ea neînțelegând de ce irosește florile pe oameni pe care nu-i cunoaște, alții îi spuneau că nu e bine să ofere așa ușor florile culese din sufletul ei, pentru că oamenii sunt răi și o vor răni, în timp ce alții îi ofereau alternative lipsite de bunătate, dar pline de egoism... "lasă-i pe alții, ei își pot purta singuri de grijă, tu ai grijă de tine... nu mai fi așa naivă, că vei avea de pierdut în viață... ce câștigi dacă oferi altora flori din suflet, nu câștigi nimic, o să ai doar de pierdut... mai bine închide florăria asta a sufletului care nu-ți aduce decât suferință, și ocupă-te de lucruri mai importante..."

Oamenii nu erau obișnuiți ca cineva să vrea binele celor din jur fără să aștepte nimic în schimb... Și experiența le spunea că dacă vrei să faci un bine, lumea ori va profita de tine, ori te va păcăli cumva, ori te va respinge cu răceală... Oricum ar fi, ei știau că un om bun nu e decât un om naiv, care nu știe pe ce lume trăiește și care va avea mult de suferit din cauză că are așa ușor încredere în bunătatea ce se ascunde în cei din jur... Bunătate care la ei se ascundea cel mai bine, astfel încât să fie cât mai greu de găsit... "O să vezi tu când o să dai cu capul de pragul de sus" îi spuneau ei, dându-i cu pragul peste cap...

Ceea ce ei nu știau însă, era faptul că ei înșiși erau cei care o făceau pe Diana să sufere, pentru că lipsa de încredere din partea celor dragi poate să fie foarte dureroasă... Diana nu era naivă, ea gândise mult înainte de a face ceea ce făcea, și în plus, făcea ceea ce simțea... lucru ce îi aducea o bucurie foarte mare în suflet, oricât de multă suferință i-ar fi adus cei din jur... În timp ce aceia care nu o înțelegeau și o criticau, o făceau doar pentru că ei nu se simțeau în stare să facă la fel, și nu puteau accepta ideea că cineva e mai bun la suflet decât ei...

Diana ar fi fost foarte fericită dacă și ei ar fi încercat să fie mai buni, considerând că un om bun și cu un om bun și cu un om bun înseamnă din ce în ce mai mulți oameni buni, și puțin plus puțin egal mult într-o luptă pentru o lume mai bună...

Cu toate astea, prietenii o criticau, străinii râdeau de ea, iar cei ce primeau florile reacționau în continuare în atâtea feluri... Și ea rămânea singurică, doar cu o găletușa cu flori și un vis să-i țină de cald printre vorbele reci ale celor ce trebuiau să o susțină, nu să o tragă în jos...

Pentru că uneori, oamenii nu știu să facă altceva decât să pună piedici, și o vorbă de încurajare e atât de greu de spus...