Dimieața.Ochii întredeschiși.Jocul undelor din odaie se reflectă în privirea tînărului profesor.Un înfometat vuiet bîntuie la geamul împodobit cu flori lucii de gheață.Glasul dulce ai soției îl trezi definitiv :”a sosit iarna”.Albele zăpezi se scurg, moarte, fără milă.”După aceste cuvinte, el ieșise afară,în drum spre școală cu nerăbdare pentru a vedea cu ce îi va bucura ochii iarna în anul acesta.După ce închise ușa casei, se trezi într-un vis,un vis al vidului,ce părea a veșnicie fără sfîșit și fără început.Satul era îmbrăcat în mantie de pace.Cerul îl înlocui un alb-paradis.Norii lăcrimau cu fulgi de zăpadă.Primii pași în zăpadă erau ai lui.Vîntul îi încheiese obloanele întunecate ale memoriei.Focul din inimă a-ncremenit.Începu să caute ceva,ceva ce nu a existat niciodată,ceva ce mai trăiește încă, doar în el, văzut în ceia cel înconjoară.Zăpadă.Timpul îi fură fiecare secundă.Însă el,era inconștient.Începu a se cunoaște,a-și cunoștele dorințele,speranțele,visele în acestă lume imaginară din ... zăpadă.Zăpada-deveni o stare sufleteacsă.I se deschise toate ușile vitorului,la care ar fi dorit se intre.Însă, ajunse lîngă școală.Intră în clasă.Un copil din bancă făcuse o falsă stupidă.O îmbinare de cuvinte îi distruse totul,dar era prea tîrziu să realizeze că a distrus tocmai ce nu trebuia.