În bătrâna Anglie exista oarecând obiceiul ca străjerul din turn să vestească trecerea orelor. Liniștea nopților amplifica glasul vestitorului, făcându-l mai puternic. Astfel încât să dea celor ce-l auzeau mai multă liniștire. Străvechiul străjer vestea pe lângă trecerea timpului și grija pe care o aveau suveranii pentru supuși, acel „dormiți liniștit” tocmai aceasta dorind să întărească.
Dar tot „noaptea cea liniștită” ascundea hoți sau criminali, lăsând zorilor doar urmele trecerii lor. Acel “dormiți liniștit” era doar un strigăt în noapte, un strigăt ce dorea să-i liniștească pe cei ce doreau să nu fie singuri, era o nădejde, un lemn în marea dezlănțuită, când talazurile sparg zăgane iar corăbiile se duc de-a bușilea la fund.
Poate o astfel de adormire este și noianul de neliniști ce ți-l dă dezamăgirea clipei ce vine și nu poate pleca fără să lase în urma ei ceva. Posibil străjer ce strigă fără să se facă auzit, pasăre de noapte ce zboară înainte de a pleca din cuib la vânat, sau fără de-a înălța un „cucuvaie” spre negura în care își caută prada. Poate chiar vrea să denunțe câteodată MOARTEA. Dar cine s-o înțeleagă pe sărmana cucuvea?
Veghe în noaptea care oricum se duce, spre albe zări.
Tropotul vremii…cine să mai anunțe scurgerea timpului? El fuge-n nărăvaș iureș; nu mai este interesant cât este ora, de mai are șaizeci de minute sau nu. Zi sau noapte? Chiar nu mai contează, timpul se scurge prea repede, mult prea repede, chiar nu mai are nici un rost să fie anunțat. Cât mai este din noaptea ce trece ori din timpul ce se scurge cum nu a mai trecut? Huzur de netot ce crede că doar el trăiește, iar clipa îi este un ultim bun pe pământ. Apartenență la altceva încă nedefinit mie, cucuvea ce zboară doar de dragul de a zbura…
Transpunerea modernă a fostului străjer ar fi acel gen de oameni ce dorindu-ne somnul liniștit, chiar ni-l impun, rânjind slogane - vezi F.N.I. și altele la fel –
Dar cred că am luat modelul extrem, așa că mai bine să scriu despre făuritorii de basme a secolului XXI, politicieni ce ne adorm din vorbe multe în care lipsește esența, concluzionând apoi că vorbit-au mult fără să spună nimic. Totul amestecându-se la dânșii într-atât, că ai vrea să repeți la nesfârșit versurile:“…vine, vine, vine, calcă totul în picioare…”
Vorbe, vorbe, vorbele lor mari, lipsite de finalitate. Tobogan.
Astfel cruda realitate se zbate între măreția cuvintelor și micimea faptelor, dând totuși privitorului neimplicat din exterior, sentimentul veghii permanente. Dormiți liniștiți, cineva veghează! Poate cuveaua…sau poate…?
- Da’ chiar te crezi, băi nene? Se aude un glas fâlfăit.
- Cine mă apelează? Mă uit spre cer, neluând în seamă telefonul, deoarece de undeva de sus, venea glasul…
- Păi, m-ai uitat așa de repede? îi fi și tu un prunc neînțărcat, precum democrația. Tu scrii, tu ștergi? Cu o frază mai sus mă aminteai, eu sunt Cucuveaua! Zău ai mintea scurtă, vrei să candidezi pe vreun loc de parlamentar? Vezi că-s la unimominale…
- Iertare matale, dragă Cucuvea! Dar, unu: democrația pe la noi serbează ca mâine majoratul, doi: sunt uninominale și nu ar fi rău să respectăm totuși puțin limba în care conversăm. Sau poate vrei să plătim T.P.A.-ul?
- Nu monșer, zic bine unimominale, deoarece tot cu momeli se va merge, momeli și șușoteli, dar ce este T.P.A.? Cât despre limba română, lasă că o distrug alții, de peste zece ani o să vorbiți în englezo-franco-niponă și de abia la urmă, o vagă urmă de română.
- T.P.A. sau Taxa pe Prostia (ne)Adăugată, este o nou-nouță taxă. Se va percepe tuturor, dar părerea mea este că cele mai mari fonduri strânse prin nou-nouța taxă, se vor lua de la aparatul de conducere. Începând de la președenție și încheind cu ultimul funcționar public (de se va găsi vreodată ultimul slujbaș). Nu zic, că și în rest este loc, har Þie Doamne, dar acolo va fi grosul, zic eu. Și mai zici ce este cu democraticul prunc, pe care eu îl cred major?
- Greu te prinzi, păi pe tot parcursul istoriei câți ani cunoaștem de diferite forme de conducere democratică? O sută, nu-i așa, este mult zis poate, dar să fie de la mine… Da cât timp, un singur ins a făcut legea, câte milenii? Asta ai uitat, chiar vrei să cred că candidezi?!? Numitu-s-a Faraon, Imperator, Rex, cum a vrut tot dânsul să se numească, dar tot el conducea, c-au fost anumite forme de încercare a îngrădirii marelui conducător, numite cum vrei, de la Senatul Grec sau Roman la multitudinea de așa zise Diete, decizia tot Unicul o lua așa că, până la majorat mai trebuie să crească micul copil numit democrație, îngrijit de mâini dibace și nu lăsat fără mama bună care să-l educe.
Sau crezi că doar cu tatăl (Tirania sau Dictatura ca nume de familie), va merge în picioare? Chiar crezi că hrănit cu laptele minciunii va spune adevărul? Te înșeli amarnic, dragul meu! Astfel va muri la vârsta fragedei pruncii.
Adevărată mamă acestui prunc va fi doar credința, acesta este laptele de care nevoie are pruncul să crească. Iar principiul de creștere să-i fie Mesianica poruncă : „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată ființa ta și pe aproapele ca pe tine însuți”. Cu aceste baze veți reuși, de nu o să cânt cum știu mai bine a MOARTE.
- Da, draga mea, vezi tu, acum mă faci să mă asemăn lui Charon, barcagiul Hadesului.
Acel blestemat, care ducea sufletele pe tărâmul morții, dar care trebuia să fie ademenit să vină pe malul celălalt cu un ban (legenda spune că de aur). Vezi tu dar, nu cu acesta mă asemăn ci cu consecvența lui de rămâne în partea cealaltă a fluviului cel negru ce despărțea cele două țărmuri, Trudnică consecvență tot legenda o numește „blestem” de a-și face portul de partea cealaltă a celor morți.
Sunt eu sunt altcum, iar zicala „unde-i bine nu-i de mine”, mi se potrivește ca o mănușă. Da draga mea Cucuvea. Mult timp am încercat să mă înțeleg, nu am reușit. Până nu am găsit în mine portul, acel loc ascuns în inimă, nu m-am întregit. Cum nici acum nu sunt pe deplin. Atunci am înțeles adevărata menire a fiecărui om, aceea de a lua în barca sa pe toți ai lumii, de a-i transporta de la nefericirea creatului la fericirea Creatorului. Iar portul meu de dincolo, se numește ISUS.
- Bine, dar atunci ce-i cu plata? Uiți ce-ai spus?
- Plata vine din bucurii. Fie ele spirituale sau materiale. Barcagiul Hadesului accepta plata, eu în locul ei, am binecuvântarea. El avea doar banii și blestemul de a duce veșnic suflete doar într-o parte. Eu am bucuria sfârșitului uman și reîntâlnirea cu Ziditorul în Slava SA.
- Atunci care este menirea celui ce are puterea să contemple soarele privindu-l fix ore în șir? Oare portul lui, nu-i altul, oare nu își va arde retina și nu va mai vedea?
- Da, da, draga mea, și el are un port al lui, trebuie doar să-l găsească. Cât despre soare, care din stele este mai generoasă cu noi ca el, care ne încălzește și ne dă mai multe frumuseți? Din darul Tatălui sunt toate. Și crezi că dacă ar orbi omul cu pricina, cine poate să-i ia ce a văzut sau ce poate încă vedea? De unde știi că eu, sau tu, sau alții simți-vom vreodată ce el a văzut? Necercetate căi vrei să încerci, iubit păsăroi.
Dar, gata cu Hadesul. Timpul lui trecut-a demult, s-a tras cortina și zeii căzut-au, legende la sobă vom tot spune, dar se face iar noapte și este cale lungă de străbătut până departe, așa că te du, mă lasă cu gândurile mele. Salutu-te, dragă Cucuvea, că-n dată se aude străjerul din Turnul Londrei cu al lui: „Dormiți liniștit, este miezul nopții, cineva veghează”