ACTUL AL PATRULEA

Scena I

Scena se află în semiobscuritate. Intră Cherea și Scipio. Cherea se duce în dreapta, apoi în stânga și se întoarce către Scipio.
SCIPIO (mohorât): Ce vrei de la mine?
CHEREA: Timpul ne zorește. Trebuie să fim hotărâți pentru ceea ce urmează să facem.
SCIPIO: Cine-ți spune că nu sunt hotărât?
CHEREA: N-ai venit la adunarea noastră de ieri.
SCIPIO (întorcându-se): Adevărat, Cherea.
CHEREA: Scipio, sunt mai bătrân decât tine și nu obișnuiesc să cer ajutorul nimănui. Dar adevărul e că am nevoie de tine. Acest omor impune chezași demni de respect. În mijlocul atâtor vanități rănite și al atâtor spaime nemernice, numai tu și cu mine avem motive curate. Chiar dacă ne părăsești, știu că n-ai să trădezi nimic. Dar asta mi-e totuna. Un singur lucru doresc — să rămâi cu noi.
SCIPIO: Te-nțeleg. Dar îți jur că nu pot.
CHEREA: Ai trecut deci de partea lui?
SCIPIO: Nu. Dar nici contra lui nu pot să fiu. (Pauză, apoi surd.) Dacă l-aș omorî, inima mea tot cu el ar fi.
CHEREA: Și totuși, el l-a omorât pe tatăl tău!
SCIPIO: Da, de-aici începe totul. Dar tot aici se și sfârșește.
CHEREA: El neagă ceea ce tu mărturisești. Batjocorește ceea ce tu venerezi.
SCIPIO: Adevărat, Cherea. Și cu toate astea, ceva din mine îi seamănă. Aceeași văpaie ne arde inima la amândoi.
CHEREA: Vine un ceas când trebuie să alegi. Eu am înăbușit în mine tot ce putea să-i semene.
SCIPIO: Eu nu pot să mai aleg, fiindcă, în afară de propria-mi suferință, sufăr și pentru suferința lui. Nenorocirea mea e că înțeleg totul.
CHEREA: Și-atunci, te-ai hotărât să-i dai dreptate.
SCIPIO (într-un țipăt): O! Te rog, Cherea, pentru mine nimeni, absolut nimeni n-o să mai aibă vreodată dreptate.
Pauză, se privesc.
CHEREA (emoționat, înaintând spre Scipio): Să știi că-l urăsc mai mult pentru ceea ce a făcut din tine.
SCIPIO: Da, el m-a învățat să vreau totul.
CHEREA: Nu, Scipio, el te-a adus la disperare. Și a împinge un suflet tânăr la disperare e o crimă mai mare decât toate cele pe care le-a săvârșit până acum. Îți jur că asta mi-ar ajunge lovesc în el cu sete.
Se îndreaptă spre ieșire. Intră Helicon.

Scena II

HELICON: Te căutam, Cherea. Caligula organizează aici o mică reuniune prietenească. Va trebui să-l aștepți. (Se-ntoarce spre Scipio.) Dar de tine, porumbelule, nu-i nevoie. Poți să pleci.
SCIPIO (înainte de a ieși, se întoarce către Cherea): Cherea!
CHEREA (foarte blând): Da, Scipio.
SCIPIO: Încearcă să-nțelegi.
CHEREA (foarte blând): Nu, Scipio.
Scipio și Helicon ies.

Scena III

Zgomot de arme în culise. Din dreapta apar doi soldați din gardă, conducându-i pe patricianul bătrân și pe primul patrician, care dau semne de mare spaimă.
PRIMUL PATRICIAN (către soldat, cu un glas pe care-l vrea cât mai ferm): În definitiv, ce vrea de la noi la ora asta din noapte?
SOLDATUL (arătând spre jilțurile din dreapta): Șezi acolo.
PRIMUL PATRICIAN: Dacă-i vorba să ne omoare ca pe ceilalți, nu-i nevoie de-atâtea complicații.
SOLDATUL: Șezi acolo, catâr bătrân!
PATRICIANUL BÃTRÂN: Să ne-așezăm. Omul acesta nu știe nimic. E limpede.
SOLDATUL: Da, frumoasa mea, e limpede.
Iese.
PRIMUL PATRICIAN: Trebuia să lucrăm repede, știam eu. Acum ne-așteaptă tortura.

Scena IV

CHEREA (calm, așezându-se): Despre ce-i vorba?
PRIMUL PATRICIAN și PATRICIANUL BÃTRÂN (deodată): Complotul e descoperit.
CHEREA: Și-acum?
PATRICIANUL BÃTRÂN (tremurând): Tortura.
CHEREA (nepăsător): Mi-amintesc că împăratul i-a dat optzeci și una de mii de sesterți unui sclav care furase, dar pe care tortura nu l-a făcut să mărturisească nimic.
PRIMUL PATRICIAN: Halal consolare!
CHEREA: Nu, dar e o dovadă că-i place curajul. Ar trebui să țineți seama de asta. (Către patricianul bătrân.) Ce-ar fi dacă n-ai mai clănțăni atâta din dinți? Nu pot să sufăr zgomotul ăsta.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Vezi că...
PRIMUL PATRICIAN: Destul cu vorbăria! E-n joc viața noastră.
CHEREA (fără să se miște): Cunoașteți vorba favorită a lui Caligula?
PATRICIANUL BÃTRÂN (gata să plângă): Da. Îi spune călăului: „Omoară-l încet, ca să simtă că moare".
CHEREA: Nu, e alta mai bună. După o execuție, cască și spune foarte serios: „Ce admir mai mult e nepăsarea mea".
PRIMUL PATRICIAN: Auziți?
Zgomot de arme.
CHEREA: Vorba asta trădează un om slab.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Ce-ar fi dacă n-ai mai filozofa atâta? Nu pot să sufăr.
Prin fund apare un soldat care aduce câteva arme și le aranjează pe un scaun.
CHEREA (care nu l-a văzut): Cel puțin să recunoaștem că omul ăsta exercită asupra noastră o influență de netăgăduit. Te silește să gândești. Silește pe toată lumea să gândească. Nesiguranța, iată ceea ce te face să gândești. De asta îl și urmărește ura atâtor oameni.
PATRICIANUL BÃTRÂN (tremurând): Privește!
CHEREA (zărind armele, cu vocea un pic schimbată): Poate că aveai dreptate.
PRIMUL PATRICIAN: Trebuia să ne grăbim. Am așteptat prea mult.
CHEREA: Da. E o lecție care vine cam târziu.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Dar e o nebunie. Nu vreau să mor.
Se ridică și vrea să fugă. Doi soldați sar și-l rețin cu forța, după ce mai întâi l-au pălmuit. Primul patrician cade zdrobit pe scaunul său. Cherea murmură ceva nedeslușit. Deodată, prin fund, țâșnește o muzică stranie, stridentă și săltăreață, de sistre și țimbale. Patricienii tac și privesc. Caligula, în rochie scurtă de dansatoare, cu flori pe cap, apare ca o umbră chinezească în spatele cortinei din fundul scenei, mimează câteva mișcări ridicole de dans și dispare. Aproape imediat, un soldat anunță cu voce solemnă: Spectacolul s-a terminat! În acest timp, Caesonia s-a strecurat tăcută în spatele spectatorilor. Vorbește cu o voce neutră, care-i face totuși să tresară.

Scena V

CAESONIA: Caligula mi-a dat sarcina să vă spun că în mod obișnuit vă chema aici pentru treburi de stat, dar azi v-a invitat să împărtășiți cu el o emoție artistică. (Pauză, apoi cu aceeași voce.) A adăugat, de altfel, că aceluia care nu i-o va împărtăși i se va tăia capul. (Patricienii tac.) Mă iertați că stărui. Dar trebuie să vă-ntreb dacă dansul a fost frumos.
PRIMUL PATRICIAN (după o clipă de șovăire): A fost frumos, Caesonia.
PATRICIANUL BÃTRÂN (cu imensă recunoștință): Oh! Da, Caesonia!
CAESONIA: Și tu, Cherea?
CHEREA (rece): De mare artă.
CAESONIA: Perfect, mă pot duce atunci să-l informez pe Caligula.

Scena VI

Intră Helicon.
HELICON: Spune-mi, Cherea, chiar a fost de mare arta?
CHEREA: ÃŽntr-un fel, da.
HELICON: înțeleg. Ești foarte tare, Cherea. Fals ca un om cinstit. Dar tare, într-adevăr. Eu nu sunt tare. Și, cu toate astea, n-am să-ngădui să vă atingeți de Caius, chiar dacă el însuși dorește acest lucru.
CHEREA: N-am priceput nimic din ce-ai spus. Dar te felicit pentru devotamentul tău. Îmi plac slugile bune.
HELICON: Te ții tare mândru, ce să zic? Da, slujesc un nebun. Dar tu, tu pe cine slujești? Virtutea? Am să-ți spun ce gândesc în privința asta. M-am născut sclav. Așa că, omule cinstit, aria virtuții eu am dansat-o mai întâi sub bici. Caius nu mi-a ținut discursuri. M-a eliberat și m-a adus în palatul lui. Așa am putut să dau ochii cu voi, virtuoșii. Și am văzut că arătați rău și mirosiți urât, răspândiți mirosul fad al celor care n-au suferit și n-au riscat niciodată nimic. V-am văzut drapajele nobile, dar și oboseala din inimi, fața meschină, mâna furișată. Voi, judecători? Voi, care țineți tarabă de virtute, care visați la siguranța voastră cum visează fetele la dragoste, care veți muri totuși înfricoșați, fără să știți c-ați mințit toată viața, voi o să îndrăzniți să-l judecați pe cel care a suferit fără măsură și care sângerează zilnic sub mii de alte răni? Mai întâi va trebui să mă loviți pe mine, fiți siguri de asta! Disprețuiește sclavul, Cherea! E mai presus de virtutea ta, fiindcă tot mai poate să-l iubească pe-acest stăpân nenorocit, pe care-l va apăra împotriva nobilelor voastre minciuni, a gurilor voastre trădătoare.
CHEREA: Dragă Helicon, te lași furat de elocință. Cinstit vorbind, pe vremuri aveai gusturi mai alese.
HELICON: Îmi pare rău, crede-mă! Iată ce-nseamnă să fi avut prea mult de-a face cu voi. Soții bătrâni ajung să semene atât de mult unul cu altul, încât până la urma nu-i mai deosebești între ei. Dar o să-mi revin eu, nu te teme, o să-mi revin. Numai că... Uite, vezi fața asta? Bun. Privește-o bine! Perfect. Acum ți-ai văzut dușmanul.
Iese.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Stați aici, stați aici! Eu tare-aș vrea să plec. (Aspiră puternic.) Aici miroase a mort.
PRIMUL PATRICIAN: Sau a minciună. (Cu tristețe.) Le-am spus că dansul a fost frumos.
PATRICIANUL BÃTRÂN (împăciuitor): A și fost, într-un fel. A și fost.
Intră, vijelioși, mai mulți patricieni și cavaleri.

Scena VIII

AL DOILEA PATRICIAN: Ce s-a-ntâmplat? Știți ceva? Ne-a chemat împăratul.
PATRICIANUL BÃTRÂN (distrat): Probabil pentru dans.
AL DOILEA PATRICIAN: Ce dans?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Da, în sfârșit, emoția artistică.
AL TREILEA PATRICIAN: Mi s-a spus că împăratul e foarte bolnav.
PRIMUL PATRICIAN: Este.
AL TREILEA PATRICIAN: Ce are? (Plin de încântare.) Pe toți zeii, o să moară?
PRIMUL PATRICIAN: Nu cred. Boala lui nu-i mortală decât pentru alții.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Dacă-ndrăznim s-o spunem.
AL DOILEA PATRICIAN: Te-nțeleg. Dar n-are și altă boală, mai puțin gravă și mai folositoare pentru noi?
PRIMUL PATRICIAN: Nu, boala asta a lui nu suferă concurență, îmi dați voie, trebuie să-l văd pe Cherea.
Iese. Intră Caesonia. O clipă, tăcere.

Scena VII

CHEREA: Și-acum trebuie să acționăm repede. Stați aici amândoi. Noaptea asta vom fi o sută.
Iese.

Scena IX

CAESONIA (cu un aer indiferent): Caligula suferă de stomac. A vărsat sânge.
Patricienii se îmbulzesc în jurul ei.
AL DOILEA PATRICIAN: O! Zei atotputernici, fac legământ că, dacă se vindecă, dau pentru tezaurul statului două sute de mii de sesterți.
AL TREILEA PATRICIAN (exagerat): Jupiter, ia-mi mie viața în schimbul vieții lui.
Caligula a intrat cu o clipă mai înainte. Ascultă.
CALIGULA (înaintând spre cel de-al doilea patrician): Lucius, îți primesc ofranda și-ți mulțumesc. Vistiernicul meu se va-nființa mâine la tine. (Se duce la cel de-al treilea patrician și-l îmbrățișează.) Nici nu-ți dai seama cât sunt de emoționat. (O clipă de tăcere, apoi cu gingășie.) Așadar, ții la mine?
AL TREILEA PATRICIAN (convins): O! Cezar, nu-i nimic pe lume ce n-aș da numaidecât pentru tine.
CALIGULA (îmbrățișându-l din nou): A! E prea mult, Cassius, nici nu merit atâta dragoste. (Cassius schițează un gest de protest.) Nu, nu, îți spun. Sunt nevrednic de ea. (Cheamă doi soldați.) Luați-l! (Către Cassius, cu blândețe.) Du-te, prietene. Și amintește-ți că împăratul ți-a dat inima lui.
AL TREILEA PATRICIAN (vag neliniștit): Dar unde să mă ducă?
CALIGULA: Ei, asta-i, la moarte. Doar ți-ai dat viața pentru a mea. Mă simt mai bine acum. Nu mai am nici măcar gustul acela oribil de sânge în gură. Tu m-ai vindecat. Cassius, ești fericit că poți să-ți dai viața pentru un altul, când acest altul se cheamă Caligula? Iată-mă din nou gata pentru toate serbările.
Soldații îl târăsc pe cel de-al treilea patrician, care se împotrivește și urlă.
AL TREILEA PATRICIAN: Nu vreau! Doar am glumit.
CALIGULA (visător, printre urlete): Curând, căile de lângă mare vor fi așternute cu mimoze. Femeile vor purta rochii ușoare. Un imens cer senin și sonor, Cassius! Zâmbetele vieții!
Cassius e gata să iasă. Caesonia îl împinge ușor.
CALIGULA (întorcându-se, deodată serios): Dragul meu, dacă ai fi iubit cu adevărat viața, nu ți-ai fi pus-o în joc atât de imprudent.
Cassius e scos afară.
CALIGULA (revenind la masă): Și când ai pierdut, trebuie totdeauna să plătești. (Pauză.) Vino, Caesonia. (Se întoarce către ceilalți.) Să nu uit, mi-a venit o idee grozavă, pe care vreau să v-o împărtășesc și vouă. Domnia mea a fost prea fericită până acum. Nici ciumă universală, nici religie sângeroasă, nici măcar o lovitură de stat, pe scurt, nimic care să vă poată trece în posteritate. Poate din cauza asta, vedeți, tot încerc eu să compensez cumințenia destinului. Vreau să spun... nu știu dacă m-ați înțeles... (Mic hohot de râs.) În sfârșit, o să iau eu locul ciumei. (Schimbând tonul.) Sssst, tăcere! Iată-l pe Cherea. E rândul tău, Caesonia.
Iese. Intră Cherea și primul patrician.

Scena X

Caesonia se duce repede înaintea lui Cherea.
CAESONIA: Caligula a murit.
Se întoarce, ca și cum ar plânge, și-i fixează cu privirea pe ceilalți care tac. Toți sunt consternați, dar fiecare din alte motive.
PRIMUL PATRICIAN: Ești... ești sigură de această nenorocire? Nu-i cu putință, doar mai adineauri a dansat.
CAESONIA: Tocmai. Efortul ăsta l-a dat gata.
Cherea trece repede de la unul la altul, apoi se întoarce spre Caesonia. Toată lumea tace.
CAESONIA (încet): Cherea, tu nu spui nimic?
CHEREA (foarte încet): E o mare nenorocire, Caesonia.
Caligula intră zgomotos și merge de-a dreptul la Cherea.
CALIGULA: Bine jucat, Cherea. (Se întoarce pe ioc, apoi îi privește pe ceilalți. Supărat.) Ei bine! am dat greș. (Către Caesonia.) Nu uita ce ți-am spus.
Iese.

Scena XI

Caesonia îl urmărește cu privirea, tăcută.
PATRICIANUL BÃTRÂN (însuflețit de o speranță inepuizabilă): Să fie oare bolnav, Caesonia?
CAESONIA (privindu-l cu ură): Nu, frumoasa mea, ceea ce tu habar n-ai e că omul acesta nu doarme decât două ceasuri pe noapte și că restul timpului, incapabil să se odihnească, rătăcește prin galeriile palatului. Habar n-ai și nici nu te-ai întrebat vreodată la ce gândește ființa asta în timpul atâtor ceasuri ucigătoare, din miez de noapte până-n zori de zi. Bolnav? Nu, nu este. Doar dacă nu inventezi tu un nume și un remediu pentru ulcerele care-i mistuie sufletul.
CHEREA (care pare înduioșat): Ai dreptate, Caesonia. Noi nu ignorăm că împăratul...
CAESONIA (mai repede): Nu, nu ignorați nimic. Dar, ca toți cei lipsiți de suflet, nu-i puteți suferi pe cei care au prea mult. Prea mult suflet! Iată ce vă stingherește, nu? Și-atunci numim asta boală; pedanții nerozi au găsit o justificare și sunt mulțumiți. (Pe alt ton.) Cherea, te-ai priceput vreodată la dragoste?
CHEREA (din nou el însuși): Acum suntem prea bătrâni, ca să mai învățăm, Caesonia. Și-apoi, nu-i sigur că împăratul ne-ar lăsa timp s-o facem.
CAESONIA (care și-a revenit): Adevărat. (Se așază.) Era să uit instrucțiunile lui Caligula. Aflați că ziua de azi e consacrată artei.
PATRICIANUL BÃTRÂN: După calendar?
CAESONIA: Nu, după Caligula. A convocat aici câțiva poeți. Le va propune să facă o compunere improvizată pe un subiect dat. Dorește să concureze neapărat și aceia dintre voi care sunteți poeți. S-a referit, îndeosebi, la tânărul Scipio și la Metellus.
METELLUS: Dar nu suntem pregătiți.
CAESONIA (ca și cum n-ar fi auzit, cu o voce inexpresivă): Desigur că vor fi și recompense. După cum, de asemenea, și pedepse. (Vagă agitație printre ceilalți.) Vă pot spune, confidențial, că nu sunt prea grave.
Intră Caligula. Arată mai sumbru ca niciodată.

Scena XII

CALIGULA: E pregătit totul?
CAESONIA: Totul. (Către un soldat din gardă.) Să intre poeții.
Intră, doi câte doi, o duzină de poeți care coboară spre dreapta, în pas cadențat.
CALIGULA: Și ceilalți?
CAESONIA: Scipio și Metellus!
Amândoi se alătură grupului de poeți. Caligula se așază în fund, la stânga, o dată cu Caesonia și cu restul patricienilor. Tăcere de o clipă.
CALIGULA: Subiect — moartea. Timp — un minut.
Poeții scriu în mare grabă pe tăblițele lor.
PATRICIANUL BÃTRÂN: Cine va forma juriul?
CALIGULA: Eu, n-ajunge?
PATRICIANUL BÃTRÂN: Oh! Da. Cu prisosință.
CHEREA: Caius, participi și tu la concurs?
CALIGULA: Inutil. Mi-am făcut de mult compunerea inspirată de
acest subiect.
PATRICIANUL BÃTRÂN (îndatoritor): De unde-am putea să ne-o procurăm și noi?
CALIGULA: ÃŽn felul meu, o recit zilnic.
Caesonia îl privește neliniștită.
CALIGULA (brutal): Nu-ți place cum arăt?
CAESONIA (blând): Îți cer iertare.
CALIGULA: Ah! Te rog, fără umilință. Mai ales, fără umilință. Ești și-așa greu de suportat, darămite umilința ta!
Caesonia își revine încet.
CALIGULA (către Cherea): Să continuăm. E singura compunere pe care am făcut-o. Dar ea constituie și dovada că sunt singurul artist pe care l-a cunoscut Roma, auzi, Cherea, singurul care-și pune de acord gândirea cu faptele sale.
CHEREA: E numai o chestiune de putere.
CALIGULA: Într-adevăr. Ceilalți crează numai fiindcă sunt lipsiți de putere. Eu n-am nevoie de o operă scrisă: trăiesc. (Cu brutalitate.) Hei, voi de-acolo, sunteți gata?
METELLUS: Cred că da.
TOÞI: Da.
CALIGULA: Bun, acum ascultați-mă cu atenție. Veți ieși din rânduri. Eu voi fluiera. Primul va începe să citească. La fluierul meu să se oprească, pentru ca al doilea să înceapă. Și-așa mai departe. Victorios, desigur, va fi acela a cărui compunere nu va fi întreruptă de fluier. Pregătiți-vă! (Se întoarce către Caesonia, confidențial.) E nevoie de organizare în toate, chiar și în artă.
Fluier.
PRIMUL POET: Moarte, când dincolo de țărmurile negre...
Fluier. Poetul coboară spre stânga. Ceilalți vor face la fel. Scenă mecanică.
AL DOILEA POET: Cele trei Parce în peștera lor...
Fluier.
AL TREILA POET: Te chem, o, moarte...
Fluier furios. Al patrulea poet înaintează și ia o poză declamatorie. Fluierul răsună mai înainte ca el să înceapă.
AL CINCILEA POET: Când eram copil mic...
CALIGULA (urlând): Nu! Ce legătură poate să aibă copilăria unui imbecil cu acest subiect? Vrei să-mi spui care-i legătura?
AL CINCILEA POET: Caius, dar n-am terminat...
Fluier strident.
Al ȘASELEA POET (înaintează, dregându-și vocea): Neînduplecată, ea se-ndreaptă...
Fluier.
Al ȘAPTELEA POET (misterios): Tainică și difuză cuvântare...
Fluier întrerupt. Scipio înaintează fără tăblițe.
CALIGULA: Scipio, e rândul tau. N-ai tăblițe?
SCIPIO: N-am nevoie.
CALIGULA: Să vedem.
Își molfăie fluierul între buze.
SCIPIO (foarte aproape de Caligula, fără să-l privească și cu un soi de oboseală):
„Goană după fericirea care purifică făpturi,
Ceruri peste care soarele inundă,
Sălbatice și unice serbări, delirul meu fără speranță!..."
CALIGULA (blând): Vrei să te oprești? (Către Scipio.) Ești prea tânăr ca să cunoști adevăratele lecții ale morții.
SCIPIO (fixându-l pe Caligula): Eram prea tânăr ca să-l pierd pe tata.
CALIGULA (întorcându-se brusc): Hei, voi, strângeți rândurile! Un fals poet e o pedeapsă prea mare pentru gustul meu. Gândeam până azi să vă păstrez ca aliați și, uneori, mi-am închipuit că ați putea forma ultima falangă a apărătorilor mei. Dar e-n zadar și va trebui să v-arunc în tabăra dușmanilor mei. Dacă și poeții se ridică împotriva mea, atunci pot spune că acesta-i sfârșitul. Ieșiți în ordine! O să defilați pe dinaintea mea, lingându-vă tăblițele, ca să ștergeți urmele grozăviilor voastre. Atenție! Înainte, marș!
Fluierături ritmate. Mergând în pas cadențat, poeții ies prin dreapta, lingându-și nemuritoarele tăblițe.
CALIGULA (în șoaptă): Ieșiți cu toții!
La ușă, Cherea îl reține pe primul patrician, prinzându-l de umăr.
CHEREA: A sosit momentul.
Tânărul Scipio, care a auzit, ezită pe pragul ușii, de unde revine spre Caligula.
CALIGULA (cu răutate): Nu poți să mă lași în pace, așa cum o face acum tatăl tău?

Scena XIII

SCIPIO: Zău, Caius, toate astea-s fără rost. Știu bine că ai ales.
CALIGULA: Lasă-mă!
SCIPIO: O să te las, firește, fiindcă acum sunt sigur că te-am înțeles. Nici pentru tine, nici pentru mine, care-ți semăn atât de mult, nu mai există ieșire. O să plec undeva departe, să caut rațiunea tuturor acestor lucruri. (Pauză, se uită la Caligula. Cu o mare emoție.) Adio, scumpe Caius. Când totul se va fi terminat, să nu uiți că te-am iubit.
Iese. Caligula se uită la el. Schițează un gest. Dar se scutură cu brutalitate și se întoarce spre Caesonia.
CAESONIA: Ce-a vrut să spună?
CALIGULA: Depășește puterea ta de înțelegere.
CAESONIA: La ce te gândești?
CALIGULA: La el. Și la tine, de asemenea. Dar e același lucru.
CAESONIA: Ce-i cu tine?
CALIGULA (privind-o): Scipio a plecat. S-a sfârșit cu prietenia. Dar tu, mă întreb, tu de ce mai stai aici?...
CAESONIA: Pentru că-ți plac.
CALIGULA: Nu. Dacă te-aș trimite la moarte, cred c-aș înțelege.
CAESONIA: Ar fi o soluție. Fă-o! Dar n-ai putea, cel puțin pentru o clipă, să te lași în voie și să trăiești liber?
CALIGULA: Sunt câțiva ani de când tot încerc să trăiesc liber.
CAESONIA: Nu asta voiam să spun. Te rog să mă-nțelegi. E-atât de bine să trăiești și să iubești cu inima plină de puritate!
CALIGULA: Fiecare își câștigă puritatea cum poate. Eu, urmărind esențialul. Ceea ce, de altfel, nu m-ar împiedica să pun să te omoare. (Râde.) Ar fi încoronarea carierei mele.
Caligula se ridică și răsucește oglinda către sine. Merge în cerc, lăsându-și brațele să spânzure moi, aproape fără gesturi, ca o fiară.
CALIGULA: Ce ciudat! Când nu omor, mă simt singur. Cei vii n-ajung să-mi populeze universul și să-mi spulbere plictiseala. Când vă găsiți cu toții aici, mă faceți să simt un gol fără sfârșit în care nu pot privi. Nu mă simt bine decât printre morții mei. (Se postează cu fața la public, puțin aplecat înainte, a uitat de Caesonia.) Ei sunt adevărați. Sunt ca și mine. M-așteaptă și mă zoresc. (Dă din cap.) Întrețin dialoguri lungi cu unul sau cu altul dintre cei care strigau către mine să-i grațiez și cărora eu am poruncit să li se taie limba.
CAESONIA: Vino! Întinde-te lângă mine! Pune-ți capul pe genunchii mei! (Caligula ascultă.) Acum te simți bine. E-atâta tăcere!
CALIGULA: Atâta tăcere! Exagerezi. Tu n-auzi acest zăngănit de săbii? (Se aude.) Nu percepi aceste mii de șoapte ale urii care stă la pândă?
CAESONIA: Nimeni n-ar îndrăzni...
CALIGULA: Ba da, prostia.
CAESONIA: Ea nu ucide. Ea te face înțelept.
CALIGULA: Ba ucide, Caesonia. Când se consideră ofensată, devine ucigătoare. Oh! Nu mă vor asasina cei cărora le-am omorât copiii sau tatăl. Aceștia au înțeles. Ei sunt de partea mea, au același gust în gură. Ci ceilalți, pe care i-am batjocorit și ridiculizat. În fața vanității lor mă aflu fără apărare.
CAESONIA (cu vehemență): Te vom apăra noi, suntem încă mulți care te iubim.
CALIGULA: Sunteți din ce în ce mai puțini. Am făcut tot ce trebuia pentru asta. Și-apoi, să fim drepți, n-am numai prostia împotriva mea, am și cinstea, și curajul celor care vor să fie fericiți.
CAESONIA (același joc): Nu, n-au să te omoare. Sau se va stârni, atunci, din cer o forță care-i va nimici mai înainte ca ei să te fi atins.
CALIGULA: Din cer! Nu există cer, sărmană femeie! (Se așază.) Dar de ce atâta dragoste, așa deodată, parcă nu intră în convenția noastră, nu?
CAESONIA (care s-a ridicat și merge): Nu-i de ajuns că te văd omorându-i pe alții, mai trebuie să știu că și tu vei fi omorât? Nu-i de ajuns că te accept crud și sfâșiat, că-ți simt mirosul de ucigaș când te așezi peste pântecele meu? Zilnic văd cum moare câte ceva din ce mai e omenesc în tine. (Se întoarce către el.) Știu că sunt bătrână și că încep să mă urâțesc. Dar grija ce ți-o port mi-a crescut atât de mult sufletul, încât mi-e totuna dacă nu mă iubești. Aș vrea numai să te văd vindecat, tocmai fiindcă ești încă un copil. Ai toată viața înaintea ta! Și-n definitiv, ce lucru mai mare vrei decât o viață de om?
CALIGULA (se ridică și o privește): Te afli aici de foarte multă vreme.
CAESONIA: Adevărat. Dar ai să mă păstrezi, nu-i așa?
CALIGULA: Nu știu. Știu numai pentru ce te afli aici: pentru toate nopțile în care plăcerea era țipăt și suferință, și pentru tot ce cunoști din mine. (O cuprinde în brațe și, cu o mână, îi dă puțin capul pe spate.) Am douăzeci și nouă de ani. Puțin. Dar la ceasul acesta în care viața mi-apare totuși atât de lungă, atât de încărcată de cadavre, atât de împlinită, în sfârșit, tu ai rămas ultimul martor. Și nu mă pot împiedica să nu simt un fel de duioșie rușinoasă față de bătrâna care vei fi cândva.
CAESONIA: Spune-mi că vrei să mă păstrezi!
CALIGULA: Nu știu. Sunt numai conștient și ăsta-i lucrul cel mai teribil, că singurul sentiment curat pe care mi l-a oferit viața până azi e tocmai această duioșie rușinoasă.
Caesonia se desprinde din brațele lui, Caligula o urmează. Femeia se lipește cu spatele de el, Caligula o înlănțuie.
CALIGULA: N-ar fi mai bine ca și ultimul martor să dispară?
CAESONIA: N-are nici o importanță. Vorbele tale m-au făcut fericită. Dar de ce să nu pot împărți cu tine această fericire?
CALIGULA: Cine-ți spune că nu sunt fericit?
CAESONIA: Fericirea e generoasă. Nu trăiește din distrugeri.
CALIGULA: Atunci înseamnă că sunt două feluri de fericire, iar eu am ales-o pe aceea a ucigașilor. Fiindcă sunt fericit. A fost o vreme când credeam că am atins limitele durerii. Ei bine! Nu, se poate merge și mai departe. Dincolo de granița acestui ținut începe o fericire stearpă și măreață. Uită-te la mine! (Caesonia se întoarce spre el.) Caesonia, îmi vine să râd când mă gândesc că ani de-a rândul Roma întreagă s-a ferit să rostească numele Drusillei. Pentru că ani de-a rândul Roma s-a înșelat. Atunci, de fapt, am înțeles că dragostea nu mi-e de ajuns. Cu atât mai mult o înțeleg azi, când te privesc pe tine. A iubi pe cineva înseamnă a accepta să îmbătrânești alături de el. Eu nu sunt capabil de asemenea iubire. Drusilla bătrână ar fi fost ceva mult mai rău decât Drusilla moartă. Obișnuit, credem că omul suferă că, într-o bună zi, ființa pe care o iubește moare. Dar adevărata lui suferință e mai puțin deșartă; își dă seama că nici durerea nu durează. Până și durerea e lipsită de sens. După cum vezi, n-aveam nici o scuză, nici măcar umbra vreunei iubiri, nici amărăciunea vreunei melancolii. N-am nici un alibi. Dar azi, iată-mă și mai liber decât acum câțiva ani, eliberat și de amintire, și de iluzie. (Râde pătimaș.) Acum știu că nimic nu durează! Să știi asta! Suntem doar vreo doi-trei în istorie care am făcut cu adevărat experiența, care am atins această fericire dementă. Caesonia, ai urmărit până la capăt o foarte stranie tragedie. E timpul ca pentru tine să cadă cortina.
Trece din nou în spatele ei și-și petrece antebrațul pe după gâtul Caesoniei.
CAESONIA (înfricoșată): Fericire să fie această înspăimântătoare libertate?
CALIGULA (strângând puțin câte puțin, cu brațul, gâtul Caesoniei):
Fii sigură de asta, Caesonia. Fără ea, aș fi fost un om mulțumit. Datorita ei, am cucerit clarviziunea divină a solitarului. (Se însuflețește tot mai mult, strangulând-o puțin câte puțin pe Caesonia, care cedează fără rezistență, cu mâinile un pic desfăcute înainte. Caligula îi vorbește, aplecat spre urechea ei.) Trăiesc, ucid, exercit puterea delirantă a nimicitorului, față de care aceea a creatorului pare simplă maimuțăreală. Asta înseamnă să fii fericit. Asta-i fericirea, această cumplită eliberare, acest dispreț universal, sângele, ura din jurul meu, această izolare fără seamă a omului care-și are privirea ațintită asupra întregii sale vieți, bucuria nemăsurată a asasinului nepedepsit, această logică necruțătoare care strivește vieți omenești (râde), care te strivește pe tine, Caesonia, pentru a realiza, în sfârșit, singurătatea veșnică pe care mi-o doresc.
CAESONIA (zbătându-se ușor): Caius!
CALIGULA (din ce în ce mai exaltat): Nu, fără duioșie. Trebuie să terminăm, fiindcă timpul ne zorește. Timpul ne zorește, scumpă Caesonia!
Caesonia horcăie. Caligula o trage spre pat, unde o lasă să cadă.
CALIGULA (privind-o cu un aer rătăcit, vocea îi este acum răgușită): Și tu de asemenea, și tu erai vinovată. Dar a ucide nu-i soluția.

Scena XIV

Se învârte de jur împrejur, rătăcit, se duce la oglindă.
CALIGULA: Caligula! Și tu de asemenea, și tu de asemenea, și tu ești vinovat. Atunci, ce contează, nu-i așa, că ești vinovat ceva mai mult sau ceva mai puțin! Dar cine-ar îndrăzni să mă condamne în această lume fără judecător, în care nimeni nu-i nevinovat! (Cu toată forța disperării, lipindu-se de oglindă.) Vezi bine că Helicon n-a venit. N-o să am luna. Dar ce dureros e să ai dreptate și să trebuiască să mergi până la mistuirea totală. Fiindcă mi-e frică de mistuirea totală. Zgomot de arme! Nevinovăția își pregătește triumful. De ce nu sunt în locul lor! Mi-e frică. Ce dezgustător, după ce i-ai disprețuit pe ceilalți, să-ți simți sufletul bântuit de-aceeași lașitate. Dar nu face nimic. Nici frica nu durează. Voi regăsi acel imens gol în care inima se potolește.
Se dă un pas înapoi, revine spre oglindă. Pare mai calm. Începe să vorbească din nou, dar cu un glas mai scăzut și mai concentrat.

CALIGULA: Totul pare atât de complicat. Și totuși e atât de simplu. Dacă aș fi avut luna, dacă iubirea mi-ar fi fost de ajuns, totul s-ar fi schimbat. Dar unde să-mi sting setea asta? Ce inimă, ce zeu ar putea să aibă pentru mine profunzimea unui lac? (îngenunchind și plângând.) Nimic în lumea asta și nici în cealaltă, care să fie pe măsura mea. Știu totuși, după cum și tu știi (întinde mâinile spre oglindă, plângând), că mi-ar fi de ajuns ca imposibilul să existe. Imposibilul! L-am căutat între hotarele lumii, între propriile hotare. Am întins mâinile (strigând), le întind și acum și mereu mă izbesc de tine, mereu tu în fața mea, și nutresc o ură cumplită contra ta. N-am apucat pe drumul care trebuia, n-ajung la nimic. Libertatea mea nu-i cea bună. Helicon! Helicon! Nimic! Încă nimic. O, ce grea e noaptea asta! Helicon n-o să mai vină: vom fi vinovați pe vecie! Noaptea asta e grea ca durerea omenească.
În culise se aude zgomot de arme și șoapte.
HELICON (ivindu-se în fund): Păzea, Caius! Păzea!
O mână nevăzută îl înjunghie pe Helicon. Caligula se ridică, ia un scaun și se apropie de oglindă, suflând greu. Se observă, simulează un salt înainte și, față de mișcarea simetrică a dublului său din oglindă, zvârle scaunul cu toată puterea, urlând:
CALIGULA: În istorie, Caligula, în istorie!
Oglinda se sparge și-n aceeași clipă, prin toate ușile, intră conjurații înarmați. Caligula îi întâmpină cu un râs smintit. Patricianul bătrân îl lovește în spate, Cherea — drept în față. Râsul lui Caligula se preschimbă în horcăieli. Lovesc cu toții. Într-un ultim hohot, râzând și horcăind, Caligula urlă:
CALIGULA: Tot mai sunt viu!
Cortina