Afacerea cu controlul pasagerilor începu — e cazul s-o spunem — în timp ce vorbeam despre nedeterminare și reziduuri analitice. Jorge Garcia Bouza făcuse câteva aluzii la metroul din Montreal înainte de a se referi mai concret la rețeaua Anglo din Buenos Aires. Nu mi-a zis nimic, dar presupun că avea vreo legătură cu studiile tehnice realizate de companie —poate era chiar compania cea care efectua controlul. Prin metode, pe care ignoranța mea le califica drept speciale, deși Garcia Bouza a insistat asupra simplității lor eficace, se aflase numărul exact al pasagerilor care folosiseră zilnic metroul în cursul unei anumite săptămâni. Cum se dorea să se cunoască și procentul de afluență în diferite stații ale liniei, precum și călătoriile efectuate dintr-un capăt într-altul sau între stațiile intermediare, controlul se realizase cu maximă rigoare la toate intrările și ieșirile dintre Primera Junta și Piaza de Mayo; pe vremea aceea, vorbesc de anii patruzeci, linia Anglo nu era încă legată la noile rețele subterane, fapt care facilita controalele.
În ziua de luni a săptămânii alese, s-a obținut o cifră globală de bază; cifra a fost aproximativ aceeași; miercuri, Ia un total analog, s-a produs ceva neobișnuit: la 113.987 persoane intrate, n-au mai ieșit la suprafață decât 113.983. Bunul simț admise patru erori de calcul și responsabilii operației au luat la rând posturile de control, căutând posibile neglijențe. Inspectorul-șef Montesano [dau aici date pe care Garcia Bouza nu le avea, dar pe care eu mi le-am procurat mai târziu) a ajuns chiar să mărească numărul de persoane care efectuau controlul. Dintr-un exces de zel, a verificat metroul dintr-un capăt într-altul, iar muncitorii și toți ceilalți angajați au fost obligați să se legitimeze la ieșire. Toate astea mă fac să înțeleg acum că inspectorul-șef Montesano presupunea vag debutul a ceea ce ulterior a devenit clar pentru amândoi. Cred că nu mai e nevoie să spun că nimeni n-a descoperit presupusa eroare (spre a o exclude, firește) cu cei patru pasageri dispăruți.
Joi a funcționat totul bine: 107.328 de locuitori din Buenos Aires au reapărut cuminți după imersiunea lor temporară în subsol. Vineri (după operațiunile precedente, controlul se putea considera perfect de acum) a apărut o persoană în plus față de cei care fuseseră controlați la intrare. Sâmbătă s-au obținut cifre egale și compania părea să-și fi încheiat misiunea. Anomalia rezultatelor n-a fost comunicată publicului și în afară de inspectorul-șef Montesano și de tehnicienii responsabili cu cal-cuiul electronic din stația Once, cred că puțini au aflat de cele petrecute. Și mai cred că acești câțiva oameni (repet, cu excepția inspectorului-șef) au considerat că pot da uitării cele petrecute, atribuind eroarea mașinilor sau operatorilor.
Asta se întâmpla prin 1946 sau pe la începutul lui '47. În lunile care au urmat am avut ocazia să călătoresc mult cu metroul; la răstimpuri, fiindcă traseul era lung, îmi aminteam de discuția avută cu García Bouza și mă surprindeam privind ironic oamenii care stăteau lângă mine sau care atârnau de curelele de piele precum vitele agățate în cârlige. De două ori, în stația Jose María Moreno, am simțit în mod straniu că unele persoane (un bărbat și, ceva mai târziu, două femei în vârstă) nu erau călători obișnuiți, ca ceilalți, într-o seară de joi, în stația Medrano, după ce fusesem la un med de box și îl văzusem pe Jadruc Uanes câștigând la puncte, am avut impresia că fata aproape adormită de pe peron nu se afla acolo ca să aștepte trenul care sosea. De fapt, s-a urcat în vagonul în care m-am urcat și eu, dar numai ca să coboare la Rio de Janeiro și să rămână pe peron, de parcă s-ar fi îndoit de ceva, fiind mult prea obosită sau prea plictisită.
Spun toate astea acum, când deja nu mai pot afla nimic; la fel pățesc și oamenii care, după ce sunt jefuiți, își amintesc că au văzut niște țipi cam dubioși dând târcoale locului. Și totuși, chiar de la început, ceva din aceste idei, aparent fanteziste, ce se ivesc din amuzament, aveau să-mi lase o urmă de suspiciune; iată de ce în seara când García Bouza a menționat ca un detaliu curios rezultatele controlului, am simțit că exista o legătură între cele două lucruri, ceva care crea un sentiment straniu, de frică aproape. Dintre cei din exterior, cred că am fost primul care am aflat.
A urmat apoi o perioadă confuză în care se amestecau dorința crescândă de a verifica bănuieli, o cină la El Pescadito care m-a apropiat de Montesano și de amintirile lui și o coborâre progresivă și prudentă în metroul perceput ca fiind altceva: o respirație lentă și diferită, un puls care, aproape incredibil, nu bătea pentru oraș, nemaifiind doar un simplu mijloc de transport. Dar înainte de a începe să cobor într-adevăr (și nu mă refer la faptul banal de a circula cu metroul ca toată lumea), a existat un timp de reflecție și de analiză. Trei luni de zile, timp în care am preferat să merg cu tramvaiul 86 pentru a evita verificări și coincidențe înșelătoare, m-a reținut la suprafață o teorie demnă de atenție a lui Luis M. Baudizzone. Cum i-am pomenit — aproape în glumă — de raportul lui García Bouza, a crezut că putea explica fenomenul printr-un fel de degradare atomică, plauzibilă în cazul mulțimilor. Nimeni n-a numărat vreodată oamenii care ies de pe stadionul River Plate într-o duminică în care se joacă finala unui campionat, nimeni n-a confruntat cifra respectivă cu cea înregistrată la ghișee, într-o turmă de cinci mii de bivoli, străbătând în goană un defileu, sunt tot atâtea capete la intrare ca și la ieșire? Contactul cu oamenii de pe strada Florida degradează ușor mânecile paltoanelor, căptușeala mănușilor. Contactul cu 113.987 călători în trenurile înțesate care îi zgâlțâie și îi face să se atingă unii de alții la fiecare curbă și la fiecare frână, poate avea drept rezultat (prin anularea individualului și acțiunea de degradare a entității mulțimii) suprimarea a patru unități în decurs de douăzeci de ore. În privința celei de-a doua anomalii, când a apărut un călător în plus în acea zi de vineri, Baudizzone a fost de acord cu Montesano, considerând că fusese vorba doar de o eroare de calcul. După aceste presupuneri, literare mai degrabă, mă simțeam iarăși foarte singur, eu care n-aveam idei proprii, trecându-mă însă fiorii ori de câte ori ajungeam la o gură de metrou. Iată de ce am ales, pe cont propriu, un drum în spirală care să mă apropie treptat de adevăr, călătorind mult timp cu tramvaiul înainte de a fi în stare să revin la rețeaua Anglo, înainte de a coborî într-adevăr și nu numai pentru a lua metroul.
Trebuie să menționez aici că ei nu m-au ajutat câtuși de puțin, ba chiar dimpotrivă; ar fi fost o nesăbuință din partea mea să sper asta sau să le solicit ajutorul. Ei sunt acolo și nici măcar nu știu că povestea lor scrisă începe chiar cu acest paragraf, în ceea ce mă privește, n-aș fi vrut să-i trădez și în orice caz nu voi pomeni cele câteva nume pe care le-am aflat în săptămânile în care am intrat în lumea lor; dacă am făcut toate astea, dacă scriu acest raport, cred că am avut suficiente motive s-o fac, vrând să-i ajut pe locuitorii din Buenos Aires care erau mereu supărați din pricina transportului. Azi nu mai contează nici măcar asta, acum mi-e frică, acum nu mai am curaj să cobor acolo, dar e nedrept să fim nevoiți să mergem încet și incomod cu tramvaiul când avem la doi pași metroul pe care îl folosește toată lumea fiindcă nu se teme de el. Sunt destul de cinstit să recunosc că dacă ei sunt expulzați — fără scandal, firește, fără a se afla prea multe —, mă voi simți mai liniștit. Și nu pentru că viața mi-ar fi fost amenințată în timp ce mă aflam acolo jos, ci fiindcă nu m-am simțit nici o clipă în siguranță, avansând cu nesfârșitele mele cercetări nocturne (căci acolo totul se petrece noaptea, nimic mai fals și mai teatral ca lumina soarelui pătrunzând prin lucarne între două stații sau învăluind jumătate din scările de acces în stații); se poate ca ceva să mă fi trădat în cele din urmă iar ei să-și fi dat seama de ce petrec atâtea ore în metrou, cum și eu pot să-i disting de îndată ce îi văd în mulțimea înghesuită. Sunt atât de palizi, acționează atât de eficient; sunt atât de palizi și atât de triști, aproape toți sunt extrem de triști.
Ciudat, dar ce m-a preocupat de la bun început a fost să știu cum trăiesc, fără ca motivele acestei existențe să mi se pară dintre cele mai importante. Am renunțat repede la ideea de linii moarte ori de galerii pustii, cert era că existența lor coincidea cu sosirile și plecările călătorilor dintr-o stație într-alta. E clar că între Loria și Piaza Once se distinge vag un Hades plin de săpături, ocoluri, depozite de materiale și pe alocuri barăci cu geamuri înnegrite. Acest Niebeland se zărește preț de o secundă în timp ce trenul ne zgâlțâie aproape brutal la curbele de dinaintea stației, ce apare viu luminată, prin contrast. Dar a fost de-ajuns să mă gândesc la câți muncitori și șefi de șantier trec prin aceste galerii murdare pentru a-mi da seama că nu puteau fi niște posibile ascunzători; ei nu s-ar fi expus acolo, cel puțin nu în prima etapă. Mi-au fost de-ajuns câteva călătorii ca să-mi dau seama că nicăieri, în afara liniei propriu-zise — și mă refer aici la stațiile cu peroanele lor și cu trenurile în permanentă mișcare- nu existau spații și condiții prielnice vieții lor. Am eliminat liniile moarte, bifurcațiile și depozitele până am ajuns la oribila evidență — de reziduu necesar — acolo, în regatul acela crepuscular unde noțiunea de reziduu revenea fără încetare. Această existență pe care o schițez (pe care o propun, ar zice unii) mi s-a părut condiționată de cea mai brutală și mai implacabilă dintre necesități; respingând succesiv diversele variante, a mai rămas o ultimă posibilitate. Era destul de clar că ei nu pot fi localizați nicăieri, ei trăiesc în metrou, în vagoanele lui și sunt în continuă mișcare. Existența și mișcarea lor de leucocite — sunt atât de palizi — favorizează anonimatul care i-a protejat până acum.
Odată ajuns la această concluzie, restul decurgea de la sine. Doar în zori și noaptea târziu vagoanele rețelei Anglo sunt pustii, fiindcă locuitorii orașului Buenos Aires sunt noctambuli și există întotdeauna un du-te vino de călători înainte de închidere. Ne-am putea imagina un ultim tren, inutil deja, care merge ca să respecte programul, chiar dacă nimeni nu-l mai folosește, dar niciodată nu mi-a fost dat să văd așa ceva. Sau poate da, am reușit să-l văd uneori dar numai pentru mine era gol cu adevărat; rarii săi călători erau o parte dintre ei și își continuau drumul îndeplinind implacabile instrucțiuni. N-am reușit niciodată să localizez refugiul lor obligatoriu în timpul celor trei ore cât Anglo se oprește, de la două la cinci dimineața. Fie rămân într-un tren care o ia pe o linie moartă (și, în acest caz, mecanicul nu poate fi decât unul dintre ei) fie se amestecă temporar cu personalul care face curățenie în timpul nopții. Această ultimă ipoteză e mai puțin probabilă, punându-se problema uniformelor și a relațiilor personale; de aceea prefer să cred că e folosit tunelul pe care pasagerii obișnuiți nu-l cunosc și care leagă stația Once de port. Altfel de ce sala cu inscripția Intrarea interzisa din stația Jose Maria Moreno e plină de suluri de hârtie, fără a mai pune la socoteală ciudatul cufăr în care se pot depozita lucruri? Vizibila fragilitate a acestei uși dă naștere celor mai sumbre bănuieli; și totuși senzația mea, oricât de lipsită de sens ar părea, este că ei își continuă într-un fel existența pe care am descris-o deja, fără a părăsi vagoanele sau peronul stațiilor; o necesitate estetică îmi confirmă în fond certitudinea și poate chiar motivul. Nu par să existe reziduuri valabile în această permanentă deplasare de la o stație la alta.
Am vorbit despre necesități estetice, dar poate sunt doar rațiuni pragmatice. Planul lor trebuie să fie extrem de simplu pentru ca fiecare dintre ei să poată reacționa automat și fără greșeală în momentele succesive ce alcătuiesc permanenta lor viață subterană. După cum am putut constata, cu multă răbdare, fiecare știe că nu trebuie să facă mai mult de o călătorie în același vagon pentru a nu atrage atenția; în schimb, în stația terminus din Piaza de Mayo pot rămâne pe locurile lor, fiindcă afluența din mijloacele de transport în comun determină mulți oameni să se urce în tren la Florida pentru a găsi un loc înaintea călătorilor ce așteaptă la capăt de linie. La Primera Junta operația e diferită, e de-ajuns să coboare, să meargă câțiva metri și să se amestece printre călătorii din trenul de pe linia opusă. Au întotdeauna avantajul că marea majoritate a pasagerilor nu face decât o călătorie parțială. Cum aceștia din urmă vor lua metroul abia după un timp, după vreo jumătate de oră dacă au de făcut un drum rapid ori după opt ore dacă sunt funcționari sau muncitori, e puțin probabil să-i poată recunoaște pe cei ce rămân acolo jos, mai ales când schimbă continuu vagoane și trenuri. Această ultimă schimbare, pe care am verificat-o cu greu, e mult mai subtilă și respectă o schemă riguroasă, destinată evitării eventualelor aderențe vizuale din partea controlorilor sau a călătorilor care străbat același traseu (în două din cinci cazuri, în funcție de ore și de afluența publicului) cu aceleași trenuri. Știu acum, de exemplu, că fata care aștepta în Medrano, în seara aceea, coborâse din metroul care îl precedase pe cel pe care îl luasem eu și că a urcat în următorul după ce a călătorit împreună cu mine până la Rio de Janeiro; ca toți ceilalți, ea avea indicații precise până la sfârșitul săptămânii.
Obișnuința i-a învățat să doarmă pe locuri, dar numai pe perioade scurte: cel mult un sfert de oră. Chiar și cei care călătorim doar uneori cu Anglo, căpătăm în cele din urmă o memorie tactilă a itinerarului, intrarea în cele câteva curbe ale liniei ne indică în mod clar dacă ieșim de la stația Congrese spre Săenz Pena sau dacă urcăm spre Loria. Ei sunt atât de obișnuiți, încât se trezesc chiar în momentul în care trebuie să coboare ca să schimbe vagonul sau trenul. Dorm demni, drepți, cu capul ușor aplecat. Douăzeci de sferturi de oră le sunt de-ajuns pentru a se odihni și în plus mai au la dispoziție și cele trei ore când, după câte știu, metroul este închis pentru public. Când am aflat că posedau cel puțin un tren, ceea ce confirma ipoteza mea despre linia moartă în orele de închidere, mi-am spus că existența lor căpătase aspectul unei comunități aproape agreabile dacă ar fi putut călători cu toții în acel tren. Rapide dar delicioase gustări colective între stații, somn neîntrerupt în drumurile de la un capăt de stație la altul și chiar bucuria dialogului și contactele dintre prieteni și poate dintre rude. Dar am constatat că se abțin cu strășnicie să se adune în trenul lor (dacă e numai unul, ținând cont că numărul lor crește treptat) căci știu prea bine că orice identificare le-ar fi fatală, fiindcă memoria reține mai ușor trei fețe alăturate, după cum se zice, decât indivizi izolați.
Trenul lor le permite o scurtă întâlnire când trebuie să primească sau să-și transmită noua planificare săptămânală pe care Premierul lor o pregătește pe foi de agendă, distribuind-o în fiecare duminică șefilor de grup; tot acolo își primesc banii pentru hrana săptămânală iar un trimis al Premierului (mecanicul trenului, fără îndoială) se informează despre doleanțele lor cu privire la îmbrăcăminte, mesaje spre exterior și starea sănătății. Programul comportă asemenea schimbări de trenuri și de vagoane încât nu se mai pot întâlni nicicum până spre sfârșitul săptămânii. Presupun — și am ajuns să înțeleg asta după dificile proiecții mentale, după ce am intrat în pielea lor, suferind și bucurându-mă ca ei — că așteaptă fiecare duminică la fel cum tânjim noi aici, sus, după liniștea noastră duminicală. Alegerea acestei zile de către Premier n-are semnificația respectării unei tradiții, care m-ar fi surprins din partea lor; pur și simplu se știe că duminica sunt altfel de pasageri în metrou, trenurile fiind astfel mai anonime decât într-o zi de luni sau vineri.
Asamblând subtil multiplele elemente ale mozaicului, am sesizat faza inițială a operațiunii și modul în care au pus stăpânire pe tren. Primii patru au coborât într-o zi de marți, după cum o dovedesc cifrele controlului, în după-amiaza aceea, pe peronul de la Sáenz Pena, am studiat fețele mecanicilor pe măsură ce trenurile treceau. La un semnal de-al Premierului, s-au urcat într-un tren. Trebuiau să aștepte stația Piaza de Mayo, să dispună de treisprezece stații, iar controlorul să se afle într-un alt vagon. Cel mai greu le era să găsească un moment în care să fie singuri; i-a ajutat o dispoziție cavalerească dată de Compania de Transporturi din Buenos Aires, care rezervă primul vagon din față doamnelor și copiilor, precum și disprețul vădit al locuitorilor capitalei față de acest prim vagon, în stația Peru, două doamne vorbeau despre soldurile de la Casa Lamota (de unde își cumpără hainele Carlota) și un puști citea, în mod inadecvat, Roșu și negru (revista, nu Stendhal). Controlorul se afla pe la mijlocul trenului când Premierul și-a făcut apariția în vagonul doamnelor și a bătut discret în ușa care dădea spre cabina mecanicului. Surprins, dar fără să bănuiască nimic, acesta a deschis ușa când trenul urca spre Piedras. Stațiile Lima, Sáenz Pena și Congrese au trecut fără nici un incident. La Pasco, trenul a întârziat puțin la plecare, dar controlorul se afla atunci în capătul celălalt al trenului și nu s-a sinchisit câtuși de puțin, înainte de stația Rio de Janeiro, Premierul a revenit în vagonul unde îl așteptau ceilalți trei. Patruzeci și opt de ore mai târziu, un mecanic în civil, purtând haine cam largi pentru el, se amesteca printre oamenii care coborau în Medrano și comenta cu inspectorul-șef Montesano surpriza dezagreabilă: o unitate în plus la calculul său de vineri. Iar Premierul conducea propriul tren în vreme ce alți trei se antrenau pe furiș pentru a-l înlocui la momentul oportun. Sunt convins că au procedat la fel și cu controlorii trenurilor pe care puneau stăpânire.
Având acum mai multe trenuri, ei dispun de un teritoriu mobil unde pot opera cu mai multă siguranță. Poate nu voi afla niciodată de ce mecanicii rețelei Anglo au cedat șantajului sau mitei Premierului și nici cum acesta din urmă reușește să evite o eventuală identificare atunci când se întâlnește cu alți membri ai personalului, când își ia leafa sau semnează formulare. Am putut acționa doar din afară, descoperind treapta mecanismele imediate ale existenței lor vegetative, comportamentul lor exterior. Am admis cu greu că se hrăneau aproape exclusiv cu produsele care se vând în chioșcurile din stații, dar m-am convins că o rigoare deosebită stă la baza acestei existențe deloc ușoare. Ei își cumpără ciocolată și turtă dulce, dulciuri cu lapte și nucă de cocos, nuga și bomboane vitaminizate. Le mănâncă afișând un aer indiferent, precum cineva care își permite o mică plăcere, dar când călătoresc în vreun tren de-al lor, cuplurile îndrăznesc să-și cumpere o turtă dulce din acelea mari, cu lapte și drajeuri și o mănâncă aparent rușinați, ronțăind bucăți mici și simțind plăcerea unei mâncări adevărate. N-au putut să-și rezolve niciodată în liniște problema alimentației în comun, de câte ori le era într-adevăr foame și dulciurile îi scârbeau, amintirea sării le umplea gura de o crudă salivă și simțeau o bucurie teribilă, fiindcă o dată cu sarea era gustul grătarului inaccesibil și supa mirosind a pătrunjel și a țelină. (Cam pe atunci a apărut un local în care se frigea carnea, în stația Once și uneori mirosul de cârnați prăjiți și de hamburgeri ajungea pe peronul metroului. Dar ei nu pot avea acces la acest local fiindcă se află de cealaltă parte, pe peronul ce dă spre stația Moreno.)
Hainele reprezintă un alt aspect penibil al existenței lor. Se urează pantalonii, fustele, combinezoanele. Jachetele și bluzele se strică puțin, dar din motive de securitate trebuie să și le schimbe după o vreme, într-o dimineață, când îl urmăream pe unul dintre ei, încercând să învăț mai multe despre obiceiurile lor, am descoperit ce legături aveau cu suprafața. Cineva de la suprafață vine cu haine de schimb (am verificat apoi că era un schimb complet; de fiecare dată lenjerie de corp curată și un costum de haine sau o rochie, călcate din când în când) și urcă într-un vagon din următorul tren. Acolo pot sta de vorbă, pachetul trece de la unul la altul și în stația următoare se schimbă — și aici e momentul cel mai neplăcut — în toaletele care întotdeauna sunt murdare. Același agent îi așteaptă la stația următoare; călătoresc împreună încă o stație și agentul pleacă cu pachetul cu haine murdare.
După ce m-am convins că le cunoșteam toate posibilității în acest domeniu, am descoperit, absolut întâmplător, că îi afara schimbării hainelor mai au și un depozit în care își țin, î| condiții precare, câteva haine și obiecte pentru cazuri de urgență, poate pentru a satisface primele necesități ale noilor veniți n-am idee câți or fi aceștia — dar bănuiesc că sunt tare mulți. Ut prieten mi-a prezentat pe stradă un bătrân anticar din Cabilde. Căutam un număr vechi din revista „Sur". Spre surprindere! mea, și admițând inevitabilul, am acceptat să cobor în stația Perii cu librarul și s-o iau pe peron la stânga, acolo unde încep un coridor foarte frecventat care nu prea seamănă cu un culoar de metrou. Acolo își avea depozitul cu vrafuri de cărți și reviste amestecate. N-am găsit revista „Sur", în schimb era o ușiță întredeschisă ce dădea spre o altă încăpere; cineva stătea acolo cu spatele la mine și avea ceafa foarte albă, așa cum o au ei cu toții; la picioarele Iui am izbutit să disting mai multe paltoane câteva batiste, un fular roșu. Librarul credea că eram negustor cu amănuntul sau concesionar ca și el; nu l-am contrazis și am cumpărat „Trilce" într-o ediție frumoasă. Dar povestea asta cu hainele mi-a dezvăluit lucruri cumplite. Cum au mai mulți bar decât le trebuie și vor să-i cheltuie (presupun că la fel se întâmplă în închisorile în care regimul nu e prea sever) își satisfac capricii inofensive cu o violență care mă bulversează. Urmăream pe vremea aceea un băiat blond, îl vedeam mereu în același costum maro; își schimba doar cravata și intra pentru asta de două, trei ori pe zi la toaletă, într-o zi coborî la Lima ca să-și cumpere o cravată la chioșcul de pe peron; stătu mu timp să aleagă, fără să se decidă; era marea lui escapada distracția de sâmbătă seara. Și atunci i-am zărit buzunarele sacoului pline de cravate și brusc am simțit ceva ce semăna cu oroarea.
Ele își cumpără batistuțe, mici jucării, portchei, tot ce încape în chioșcuri și în sacoșe. Uneori ele coboară în stațiile Lima săi Peru și rămân țintuite în fața vitrinelor de pe peron unde s« expun mobile, privesc lung dulapurile și paturile, fixează cu privirea mobilele, cu o umilă dorință refulată iar când cumpăr! ziarul sau „Maribel" zăbovesc pierdute în fața anunțurilor cu solduri, reclame cu parfumuri, fotografii de modă și mănuși. Parcă sunt gata să uite instrucțiunile de indiferență și detașare când văd mamele urcând ca să-și plimbe copiii; pe două dintre ele ie-am văzut după două zile, și-au părăsit chiar locurile și s-au dus lângă copii, atingându-i aproape; nu m-ar fi surprins dacă i-ar fi mângâiat pe păr sau dacă le-ar fi oferit o bomboană, lucruri care nu se fac în metroul din Buenos Aires și în nici un alt metrou, probabil.
Mult timp m-am întrebat de ce alesese Premierul tocmai o zi de control ca să coboare cu ceilalți trei. Cunoscându-i metoda, deși nu și pe el, m-am gândit că nu putea fi vorba de fanfaronadă ori de dorința de a provoca un scandal dacă s-ar fi publicat diferența de cifre. Mai mult, ținând cont de înțelepciunea lui, ar fi trebuit să-și dea seama că în acele zile atenția celor din metrou avea să fie îndreptată, în mod direct sau indirect, asupra desfășurării controlului. Preluarea trenului părea astfel mai ușor de realizat și chiar revenirea la suprafață a mecanicului înlocuit nu putea avea consecințe periculoase pentru el. Abia peste trei luni, după întâlnirea întâmplătoare din parcul Lezama dintre fostul mecanic și inspectorul-șef Montesano (taciturn și indiferent) eu și inspectorul am început să înțelegem adevărul.
Pe vremea aceea — și nu e mult de atunci — aveau deja trei trenuri și, cred, deși nu sunt chiar sigur — că aveau și un post în cabinele de coordonare a activității din Primera Junta. O sinucidere înlătură ultimele mele îndoieli, într-o după-amiază o urmărisem pe una dintre ele și am văzut-o intrând în cabina telefonică din stația Jose Maria Moreno. Peronul era aproape gol și mi-am sprijinit capul de peretele lateral, prefăcându-mă obosit după orele de serviciu. Era pentru prima oară că o vedeam pe una de-a lor într-o cabină telefonică și nu m-a surprins aerul complice și oarecum speriat al fetei, clipa de șovăială înainte de a privi în jur și de a intra în cabină. N-am auzit mare lucru, un plânsei, zgomotul unei poșete deschizându-se, nasul suflat și apoi: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i așa? Îi dai în fiecare dimineață mei și puțină vanilie?" M-a uimit discuția asta banală; vocea respectivă nu transmitea un mesaj bazat pe vreun cod, lacrimile înmuiau această voce, o înecau. Am urcat într-un tren înainte ca ea să mă poată descoperi și am făcut un traseu întreg, continuând să controlez orarul și schimbarea hainelor. Când metroul a ajuns din nou în stația Jose Maria Moreno, ea s-a aruncat în fața trenului, după ce și-a făcut (se zice) semnul crucii; am recunoscut-o după pantofii roșii și după poșeta de culoare deschisă. Se strânseseră mulți oameni și unii îi înconjurau pe mecanic și pe controlor, în așteptarea poliției. Mi-am dat seama că amândoi erau de-ai lor (sunt atât de palizi) și m-am gândit că cele întâmplate aveau să pună la încercare valabilitatea planurilor Premierului, căci una e să înlocuiești pe cineva în subteran și alta e să reziști unui interogatoriu al poliției. A trecut o săptămână și nu s-a întâmplat nimic după această sinucidere banală și aproape cotidiană; de atunci mi s-a făcut frică să mai cobor.
Știu că sunt multe lucruri de care încă n-am habar și sunt chiar esențiale, dar frica e mai puternică decât mine. În ultimele zile mă apropii doar de gura de metrou Lima, care e stația mea, trag în piept aerul cald, mirosul acela de Anglo care urcă până în stradă și ascult trenurile trecând. Intru într-o cafenea și mă simt un imbecil, mă întreb cum de pot renunța când sunt atât de aproape de revelația totală. Știu atâtea lucruri, aș putea să fiu util societății, dezvăluind tot ce se întâmplă. Știu că aveau deja opt trenuri în ultimele săptămâni și că ei se înmulțesc vertiginos. Cei noi nu pot fi încă recunoscuți fiindcă pielea se decolorează foarte încet și fără îndoială și-au dublat măsurile de siguranță; planurile Premierului par ireproșabile și mi-e imposibil să calculez câți sunt la ora actuală. Doar instinctul m-a avertizat când încă îndrăzneam să cobor și să-i urmăresc: cele mai multe trenuri sunt pline de ei, pasagerii obișnuiți pot călători din ce în ce mai greu la orice oră; iată de ce nu mă mai miră că ziarele pretind noi linii, mai multe trenuri, măsuri de urgență.
L-am întâlnit pe Montesano, i-am spus câteva lucruri și am sperat că el va ghici altele. Mi s-a părut că n-avea încredere în mine, că mergea pe o altă pistă, pe cont propriu, sau că prefera mai degrabă să se debaraseze elegant de ceva care îl depășea, fără să mai vorbim de șefii lui, care erau și ei total depășiți. Am înțeles că era inutil să-i mai pomenesc despre asta, mă putea acuza că-i complicam viața cu fantezii paranoice, mai ales când mi-a spus, bătându-mă prietenește pe spate: „Sunteți obosit, ar trebui să călătoriți."
Dar eu trebuia să călătoresc cu metroul. Mă surprinde oarecum că Montesano nu se hotărăște să ia măsuri, cel puțin împotriva Premierului și a celorlalți trei, pentru a distruge acest arbore care își înfige rădăcinile din ce în ce mai adânc în asfalt și în pământ. E mirosul ăsta de închis, se aude un tren frânând și apoi marea aceea de oameni care urcă scara cu aerul bovin al celor care au călătorit în picioare, înghesuiți în vagoane mereu înțesate de lume. Ar fi trebuit să mă apropii, să-i iau deoparte și să le explic; am auzit atunci venind însă un alt tren și mi s-a făcut iarăși frică. Când recunosc pe vreunul din agenții lor care urcă sau coboară cu pachetul de haine, mă refugiez în cafenea și o vreme nu îndrăznesc să mai ies. Între două pahare de gin, mă gândesc că de îndată ce voi prinde iarăși curaj, voi coborî să verific câți sunt. Cred că acum toate trenurile sunt în mâinile lor și administrează numeroase stații, precum și o parte din ateliere. Ieri m-am gândit că vânzătoarea de la chioșcul de dulciuri m-ar putea informa despre creșterea obligatorie a vânzărilor ei. Cu un efort ce depășea ușor golul meu din stomac, am reușit să cobor pe peron, spunându-mi că nu trebuia nici să urc în tren, nici să mă amestec printre ei; doar două întrebări și să revin la suprafață, să fiu din nou la adăpost. Am introdus moneda în automat și m-am apropiat de chioșc; mă pregăteam să cumpăr o ciocolată când am văzut-o pe vânzătoare privindu-mă fix. Frumoasă dar atât de palidă, extrem de palidă. Am alergat disperat spre scări, am urcat treptele poticnindu-mă. Știu acum că nu voi mai putea coborî; ei mă cunosc, au sfârșit prin a mă cunoaște în cele din urmă.
Stau de o oră în cafenea și nu mă pot hotărî să pun din nou piciorul pe prima treaptă, să stau nemișcat printre acei oameni care urcă ori coboară, ignorându-i pe cei ce mă privesc chiorâș fiindcă nu înțeleg de ce nu mă hotărăsc să mă mișc într-o zonă în care toată lumea se mișcă. Mi se pare aproape incredibil că am reușit să analizez în fine metodele lor generale, fiind totuși incapabil să fac ultimul pas ce mi-ar permite să le dezvălui identitățile și intențiile. Refuz să accept că frica îmi înăbușă pieptul în așa hal; mă voi hotărî poate, mă voi sprijini poate de balustradă și voi striga în gura mare ceea ce știu despre planul lor, ceea ce cred că știu despre Premier (da, o voi spune, chiar dacă Montesano îmi va purta pică, văzându-mă că îi dejoc planurile) și mai ales ce consecințe pot avea faptele lor pentru populația din Buenos Aires. Până acum am continuat să scriu în cafenea, faptul că mă știu la suprafață, într-un loc neutru, îmi dă o stare de liniște pe care n-o aveam atunci când am coborât până la chioșc. Simt că într-un fel sau altul voi coborî din nou, mă voi strădui să cobor scara, treaptă cu treaptă dar între timp ar fi mai bine să-mi termin raportul pentru a-l trimite primarului sau șefului poliției, cu o copie pentru Montesano iar apoi voi' plăti cafeaua și voi coborî cu siguranță, de asta sunt sigur deși nu știu cum o voi face, de unde voi avea forța să cobor treaptă cu treaptă acum când ei mă cunosc, acum când au sfârșit prin a mă cunoaște, dar nu mai are nici o importanță, înainte de a coborî voi avea ciorna, voi spune domnule primar sau domnule șef de poliție, acolo jos e cineva care se plimbă, cineva care merge pe peroane și când nimeni nu-și dă seama, când numai eu pot să ascult fiindcă doar eu știu, se închide într-o cabină și își deschide poșeta. Și atunci acel cineva plânge, plânge puțin la început și apoi zice, domnule primar: „Dar canarul, ai grijă de el, nu-i așa? îi dai în fiecare dimineață mei și puțină vanilie?"