19.
Nautica cea Iluminantă

Amarilli pornise din Olanda și făcuse o scurtă escală la Londra. Aici încărcase grabnic ceva în timpul nopții, în timp ce marinarii făceau cordon între punte și cală, iar Roberto nu reușise să priceapă despre ce era vorba. Apoi ridicase ancora către sud-vest.
Roberto descrie amuzat compania pe care o găsise la bord. Căpitanul părea să-È™i fi ales cu cea mai mare grijă numai pasageri aiuriÈ›i È™i trăsniÈ›i ca să-i folosească drept pretext pentru plecare, fără să-È™i facă probleme dacă-i pierdea apoi pe parcursul călătoriei. Se împărÈ›eau în trei tagme, È™i anume: cei ce înÈ›eleseră că vasul avea să navigheze către apus (de pildă o pereche de galiÈ›ieni care voiau să-È™i întîlnească fiul în Brazilia È™i un bătrîn evreu care jurase să facă un pelerinaj pînă la Ierusalim pe calea cea mai lungă); cei ce n-aveau încă idei clare despre întinderea globului pămîntesc (de pildă, niÈ™te neisprăviÈ›i care hotărîseră să-È™i caute norocul în insulele MoluÈ™te, deci mai bine ar fi luat-o pe calea de răsărit), È™i, în fine, alÈ›i care fuseseră traÈ™i pe sfoară cu acte-n regulă, anume un grup de eretici de prin văile piemonteze care-È™i vîrîseră în cap să se întîlnească cu puritanii englezi de pe coastele septentrionale ale Lumii Noi È™i nu È™tiau ca vasul avea să se îndrepte, invers, direct către sud, È™i să facă prima escală la Recife. AceÈ™tia din urmă, cînd își dăduseră seama de escrocherie, erau de-acum ajunÈ™i chiar la respectiva colonie ― aflată pe mîini olandeze ― È™i acceptaseră pînă la urmă să fie lăsaÈ›i în portul acela protestant, de teamă să nu pățească lucruri È™i mai rele printre portughezi. La Recife corabia mai îmbarcase È™i un cavaler de Malta cu o figură de aventurier fără scrupule ce-È™i propusese să dea de urma unei insule, despre care îi vorbise un veneÈ›ian, insulă ce fusese botezată Escondida È™i - căreia el nu-i cunoÈ™tea poziÈ›ia È™i nimeni altul de pe Amarilli nu-i auzise de nume. Semn că acel căpitan obiÈ™nuia să-È™i caute pasagerii, cum se spune, cu lumînarea.
N-avuseseră nici măcar grijă ca mîna aceea de oameni, ce se înghesuiau sub punte, să aibă ce mînca: cît timp traversaseră Atlanticul, hrana nu lipsise, și se mai aprovizionaseră întrucîtva și pe coastele americane. Dar, după o foarte îndelungată navigare, pe timp cu nori lungi și vătuiți sau cu cer azuriu, dincolo de Fretum Magellanicum, aproape tuturora, afară de oaspeții de rang, nu le rămăsese, pentru cel puțin două luni, decît să bea apă clocită care dădea căpiala cailor și să mănînce biscuiți cu miros de urină de șoarece. Iar cîțiva oameni din echipaj, precum și mulți pasageri, muriseră de scorbut.
Ca să caute aprovizionare cu alimente, corabia întorsese din nou spre vest pe coastele lui Chily, È™i ancorase la o insulă pustie pe care hărÈ›ile de bord o numeau Mas Afuera. Rămăseseră pe ea trei zile. Clima era sănătoasă, iar vegetaÈ›ia atît de mîndră, încît cavalerul de Malta zisese că ar fi fost un noroc din cale afară să naufragieze într-o bună zi pe țărmurile alea, È™i să trăiască fericit fără să mai dorească întoarcerea în patrie ― È™i încercase să se convingă că aceea era Escondida. Fie ea Escondida sau nu, de-aÈ™ fi rămas acolo ― își zicea Roberto, pe Daphne ― acum n-aÈ™ mai fi aici ca să mă tem de un Intrus doar fiindcă i-am văzut talpa întipărită în cală.
Apoi existaseră pe-acolo niște vînturi contrare, așa zicea căpitanul, iar corabia o luase fără nici un motiv întemeiat către nord. Roberto de vînturi contrare nu mai auzise, ba mai mult, cînd fusese hotărîtă devierea aceea, corabia gonea cu pînzele întinse, iar ca să poată devia trebuiseră să o aplece pe o parte. Probabil că doctorul Byrd și oamenii aveau nevoie să înainteze pe același meridian ca să-și facă experimentele. Fapt e că ajunseseră la insulele Galopegos, unde se distraseră rasturnînd pe spate niște broaște țestoase enorme, și fierbîndu-le în propria lor carapace. Maltezul își consultase îndelung anumite hărți de-ale lui și hotărîse că aceea nu era Escondida.
Luînd din nou direcÈ›ia vestică, coborîseră sub douăzeci È™i cinci de grade latitudine sudică, se aprovizionaseră iarăși cu apă într-o insulă despre care hărÈ›ile nu dădeau nici o È™tire. Nu prezenta alte atracÈ›ii decît singurătatea, însă cavalerul, care nu suferea mîncarea de la bord È™i nutrea o puternică aversiune față de căpitan ― îi spusese lui Roberto că tare frumos ar fi fost să fi avut în juru-i o mînă de viteji, neînfricaÈ›i È™i destoinici, să pună mîna pe vas, să-l părăsească pe căpitan È™i pe cei ce-ar fi dorit, să-i dea foc lui Amarilli È™i să se aÈ™eze pe pămîntul acela, de două ori mai depărtat față de orice lume cunoscută, ca să construiască o nouă societate. Roberto îl întrebase dacă aceea era Escondida, iar acela dăduse cu tristeÈ›e din cap că nu.
Reîntorși către nord-vest datorită alizeelor favorabile, dăduseră peste un grup de insule locuite de sălbatici cu pielea de culoarea moscului cu care schimbaseră daruri participînd la serbările lor, foarte vesele și însuflețite de fete care dansau legănîndu-se aidoma ierburilor ce fremătau pe plajă aproape de unda apei. Cavalerul, care probabil nu pronunțase votul de castitate, cu pretextul că voia să le deseneze pe unele dintre creaturile acelea (căci avea oarecare îndemînare), găsi cu siguranță prilejul să se împreune carnal cu cîteva. Echipajul voi să-l imite, dar căpitanul anticipă plecarea. Cavalerul stătea în dubiu dacă să rămînă sau nu: i se părea un chip minunat de a-și petrece timpul desenînd pe rupte. Însă pînă la urmă hotărîse că aceea nu era Escondida.
După asta deviară iar către nord-vest și dădură peste o insulă cu indigeni destul de pașnici. Rămăseseră acolo două zile și două nopți, iar cavalerul de Malta începu să le spună acestora niște povești: le povestea într-un dialect pe care nici Roberto nu-l înțelegea, iar ei cu atît mai puțin, dar se ajuta cu desene pe nisip, și gesticula ca un actor, stîrnind entuziasmul băștinașilor, care cîntară imnuri în cinstea lui strigîndu-i "Tusitala, Tusitala"! Cavalerul reflectă împreună cu Roberto cît de frumos ar fi fost să-ți sfîrșești zilele printre oamenii aceia, povestindu-le toate miturile universului. "Dar este asta Escondida?" întrebase Roberto. Cavalerul scuturase din cap.
El a murit în naufragiu, reflecta Roberto pe Daphne, iar eu poate că am găsit Escondida lui, însă nu voi putea niciodată să scriu asta și nici să povestesc altcuiva. Poate că de aceea îi scria Doamnei lui. Ca să supraviețuim trebuie să spunem povești.
Ultimul castel în văzduh al cavalerului a fost într-o seară, la foarte puține zile și nu departe de locul naufragiului. Navigau pe lîngă coastele unui arhipelag, de care căpitanul hotărîse să nu se apropie, fiindcă doctorul Byrd părea nerăbdător să se îndrepte iarăși către Ecuator. În cursul călătoriei îi apăruse evident lui Roberto că purtarea căpitanului nu era aceea a navigatorilor despre care auzise povestindu-i-se și care-și făceau însemnări amănunțite despre toate uscaturile noi, perfecționîndu-și hărțile, desenînd forma norilor, trasînd linia coastelor, adunînd obiecte indigene... Amarilli înainta de parcă ar fi fost peștera călătoare a unui alchimist ocupat doar cu Opera lui la Negru, nepăsător la lumea cea mare ce se deschidea înainte-i.
Era-n asfințit, jocul norilor cu cerul, aproape de năluca unei insule, desena într-o parte un fel de pești de smarald plutind peste culmi. Din cealaltă veneau mînioase săgeți de foc. Deasupră-le, nori cenușii. În scurtă vreme un soare aprins dispărea după insulă, dar un trandafiriu imens se răsfrîngea asupra norilor, însîngerîndu-le poalele zdrențuite. După cîteva clipe numai, pojarul din spatele insulei se întinsese cuprinzînd aproape tot cerul pînă deasupra corăbiei. Era tot un rug pe fundal, cu cîteva pale albăstrui. Apoi, sînge pretutindeni în jur, ca și cum niște ființe impenitente erau devorate de o turmă de rechini.
"Poate ar fi bine să murim acum", zisese cavalerul de Malta. "Nu te-ncearcă dorința să te agăți de o gură de tun și să-ți dai drumu-n mare? Ar fi iute de tot, și în clipa aceea am ști totul..."
"Da, însă imediat ce am ști-o, am înceta să mai știm", spusese Roberto.
Iar corabia își continuase drumul, depărtîndu-se pe mări ca cerneala.


Zilele se scurgeau neschimbat. Așa cum prevăzuse Mazarin, Roberto nu putea intra în vorbă decît cu gentilomi. Marinarii erau niște pirați ce-ți vîrau frica-n oase dacă-ntîlneai vreunul noaptea pe punte. Călătorii erau înfometați, bolnavi și se rugau tot timpul. Cei trei asistenți ai lui Byrd n-ar fi îndrăznit să se așeze la masa lui, și lunecau tăcuți îndeplinindu-i ordinele. Căpitanul era ca și cum n-ar fi fost: seara era de mult beat, și apoi nu vorbea decît flamanda.
Byrd era un brit slab și uscat, cu un cap mare cu părul roșu, încît putea sluji drept felinar de corabie. Roberto, care căuta să se spele imediat ce avea ocazia, profitînd de ploaie ca să-și spele rufele, nu-l văzuse niciodată în atîtea luni de navigație schimbîndu-și cămașa. Din fericire, chiar pentru un tînăr obișnuit cu saloanele Parisului, damful caracteristic unei corăbii e atît de tare, încît pe cel al semenilor tăi nici nu-l mai simți.
Byrd era un strașnic băutor de bere, iar Roberto învățase cum să-i țină piept, prefăcîndu-se că o dă pe gît, dar lăsînd lichidul în pahar cam la același nivel. Însă pe Byrd parcă-l învățase cineva numai la umplut pahare goale. Iar cum al său era permanent gol, pe acela îl umplea, ridicîndu-l ca să facă brindis. Cavalerul nu bea, asculta și mai punea cîte o întrebare.
Byrd vorbea o franceză discretă, ca orice englez care în epoca aceea voia să călătorească în afara propriei insule și fusese cucerit de povestirile lui Roberto despre cultura viței de vie în Monferrato. Roberto ascultase politicos cum se făcea berea la Londra. Apoi discutaseră de-ale mării. Roberto naviga pentru prima oară, iar Byrd avea aerul că nu voia să-i spună prea multe. Cavalerul punea doar întrebări referitoare la locul unde ar fi putut să se afle Escondida, însă fiindcă nu oferea nici o urmă, nu căpăta răspunsuri.
Aparent, doctorul Byrd făcea călătoria aceea ca să studieze florile, iar Roberto îl pusese la încercare în privința asta. Byrd nu era firește necunoscător în ale ierburilor, și asta îi dădu prilejul să se întindă la discuții dînd explicații pe care Roberto arăta că le ascultă cu interes. Pe orice uscat Byrd și oamenii lui culegeau cu adevărat plante, chiar dacă nu cu grija unor savanți ce ar fi întreprins călătoria cu scopul acela, și-și petrecuseră multe seri examinînd ceea ce găsiseră.
În primele zile Byrd încercase să cunoască trecutul lui Roberto și pe al cavalerului, ca și cum avea bănuieli asupra lor. Roberto dăduse versiunea asupra căreia căzuseră de acord la Paris: era savoiard, luptase la Casale de partea imperialilor, avusese necazuri mai întîi la Torino și apoi la Paris cu o serie de dueluri, avusese nenorocul să-l rănească pe un protejat al Cardinalului și deci alesese calea Pacificului ca să pună cît mai multă apă între el și persecutorii săi. Cavalerul povestea o grămadă de istorii, unele se petreceau la Veneția, altele în Irlanda, altele, iarăși, în America meridională, dar nu se înțelegea care erau ale lui și care ale altora.
În fine Roberto descoperise că lui Byrd îi plăcea să vorbească de femei. Inventase niște iubiri furibunde cu curtezane și mai furibunde, iar doctorului îi străluceau ochii, și-și făgăduia să viziteze Parisul într-o bună zi. Apoi își luase seama și comentase că supușii papei erau cu toții corupți. Roberto îi atrăsese atenția că mulți dintre savoiarzi erau aproape hughenoți. Cavalerul își făcuse semnul crucii și deschisese iar discuția despre femei.


Pînă la debarcarea pe Mas Afuera, viața doctorului părea să se desfășoare după niște ritmuri regulate, iar dacă făcuse observații la bord, le făcuse în timp ce ceilalți erau pe uscat. În timpul navigației își făcea de lucru ziua pe punte, rămînea treaz împreună cu cei de la masa lui pînă la ore mici și dormea cu siguranță noaptea. Cămăruța lui era lipită de aceea a lui Roberto, erau două vizuini separate între ele printr-un perete de scînduri, iar Roberto sta treaz și asculta.
Abia intrați în Pacific, însă, obiceiurile lui Byrd se schimbaseră. După oprirea pe Mas Afuera Roberto îl văzuse dispărînd undeva în fiece dimineață de la șapte pînă la opt, pe cînd înainte obișnuiau să se întîlnească la ora aceea pentru micul dejun. Pe toată perioada cît corabia înaintase spre nord, pînă la insula țestoaselor, Byrd se îndepărta însă în jurul orei șase dimineața. Imediat ce corabia făcuse volta din nou cu prora spre vest, își anticipase scularea către ora cinci, iar Roberto îl auzea pe unul dintre asistenți venind să-l deștepte. Apoi treptat se deșteptase la patru, la trei, la două.
Roberto era în stare să-l controleze deoarece își luase la el un mic ceasornic de nisip. În amurg, ca un pierde-vară, trecea pe la timonier, unde alături de busola ce plutea în uleiul ei de balenă, se afla o tăbliță pe care pilotul, pornind de la ultimele observații, nota poziția și ora presupusă. Roberto și-o însemna cu grijă, apoi se ducea și-și întorcea ceasornicul, venea din nou să facă asta cînd i se părea că ora era pe sfîrșite. Astfel, chiar cînd mai întîrzia după cină, putea întotdeauna să calculeze ora cu oarecare certitudine. În felul ăsta se convinsese că Byrd ieșea din cameră în fiecare zi puțin mai devreme, iar dacă avea să meargă în ritmul acela, într-o bună zi ar fi trebuit să se depărteze la miezul nopții.
După cele pe care Roberto le aflase atît de la Mazarin, cît și de la Colbert și de la oamenii acestuia, nu-ți trebuie mult ca să deduci că fugile lui Byrd corespundeau perindării meridianelor, unul după altul. Așadar, era ca și cum din Europa cineva, în fiecare zi cînd era amiază în Canare, sau la o oră fixă din alt loc, lansa un semnal, pe care Byrd se ducea să-l primească undeva. Cunoscînd ora de la bordul lui Amarilli, Byrd era astfel în măsură să cunoască longitudinea la care se afla!
Ar fi fost de ajuns să-l urmărească pe Byrd atunci cînd se depărta. Dar nu era ușor. Atîta timp cît dispariția lui avea loc dimineața, era imposibil să-l urmărești neobservat. Cînd Byrd începuse să lipsească la ore mai întunecoase, Roberto auzea foarte bine cînd se depărta, dar nu se putea lua imediat după el. Aștepta deci puțin, și apoi trebuia să descopere încotro o luase. Dar orice sforțare se dovedise zadarnică. Nu mai spun de multele dăți cînd, încercînd să-și facă drum pe întuneric, Roberto ajungea să se-ncurce printre hamacele echipajului, sau se-mpiedica de pelerini; și de cele mai multe ori dăduse peste cineva care la ora aceea ar fi trebuit să doarmă: prin urmare unii stăteau mereu de veghe.
Cînd întîlnea unul dintre paznicii ăștia, Roberto spunea ceva despre obișnuita-i insomnie și urca pe punte, reușind să nu trezească suspiciuni. De la un timp își făcuse faima unui trăsnit care noaptea visa cu ochii deschiși iar ziua și-o petrecea cu ochi închiși. Însă cînd pînă la urmă se găsea din nou pe punte, unde îl întîlnea pe marinarul de cart cu care schimba cîteva cuvinte, dacă din întîmplare reușeau să se înțeleagă, noaptea era ca și pierdută.
Asta explică cum se face că lunile treceau, Roberto era foarte aproape de descoperirea misterului de pe Amarilli, însă nu găsise prilejul să-și vîre nasul unde ar fi vrut.


Căutase între altele, încă de la început, să-l îmbie pe Byrd să-i facă confidențe. Și născocise o metodă pe care Mazarin nu fusese în stare să i-o sugereze. Pentru a-și satisface curiozitățile lui, îi punea ziua întrebări cavalerului, care nu știa să-i răspundă. Apoi îi dădea de înțeles că ceea ce întreba el era de mare importanță, dacă voia cu adevărat să-și găsească Escondida lui. Așa încît cavalerul seara îi punea aceleași întrebări doctorului.
Într-o noapte, pe puntea superioară, priveau stelele, iar doctorul remarcase că trebuia să fie miezul nopții. Cavalerul, instruit de Roberto cu cîteva ore mai înainte, zisese: "Cine știe cît o fi ora în clipa asta la Malta..."
"E ușor", îi scăpase doctorului. Apoi se corectase: "Adică, e foarte greu, prietene". Cavalerul se mirase că nu se putea deduce asta din calculul meridianelor: "Soarelui nu-i trebuie o oră ca să parcurgă cincisprezece, grade meridiane? Deci n-avem decît să spunem că sîntem la atîtea grade meridiane de Mediterana, să împărțim la cincisprezece, să cunoaștem ora noastră, cum ar fi asta de acum, și să aflăm ce oră este pe acolo".
"Păreți a fi unul dintre astronomii aceia care și-au petrecut viața tot moșmondind prin hîrtii fără să navigheze niciodată. Altfel ați ști că-i imposibil să aflăm pe ce meridian ne găsim."
Byrd repetase, mai mult sau mai puțin, ceea ce Roberto știa și el, însă cavalerul nu cunoștea. La asta însă Byrd se arătase vorbăreț: "Strămoșii noștri credeau că au o metodă infailibilă, lucrînd cu eclipsele lunare. Domnia ta știi ce anume este o eclipsă: e un moment în care soarele, pămîntul și luna sînt pe o singură linie, iar umbra pămîntului se proiectează pe fața lunii. Și după cum e posibil să prevezi ziua și ora exactă a eclipselor viitoare, și-i de ajuns să ai cu tine tablele lui Regiomontano, presupune că știi că o anumită eclipsă ar trebui să se producă la Ierusalim la miezul nopții și că domnia ta o observi la zece. Vei ști atunci că de Ierusalim te despart două ore distanță și deci punctul dumitale de observație este la treizeci de grade meridiane la est de Ierusalim."
"Perfect", zise Roberto, "lăudați fie anticii!"
"Da, însă calculul ăsta funcționează pînă la un punct. Marele Columb, în cursul celei de-a doua călătorii a lui, a calculat pe o eclipsă în timp ce stătea ancorat în largul Hispaniolei, și a comis o eroare de 23 de grade la vest, va să zică o oră și jumătate diferență! Iar în a patra călătorie, iarăși cu o eclipsă, a greșit cu două ore și jumătate!"
"A greșit el sau greșise Regiomontano?" întrebă cavalerul.
"Cine È™tie! Pe o corabie, care se miÈ™că tot timpul chiar cînd e ancorată, e totdeauna greu să faci observaÈ›ii perfecte. Ori poate È™tiÈ›i că Columb voia să demonstreze cu orice preÈ› că a ajuns în Asia, È™i deci dorinÈ›a lui îl făcea să greÈ™ească, ca să arate că ajunsese cu mult mai departe decît în realitate... Iar distanÈ›ele lunare? Au făcut mare vîlvă în ultimii o sută de ani. Ideea asta avea (cum sa-i zic), ceea ce numim noi Wit. ÃŽn timpul cursului ei lunar, luna face o miÈ™care completă de revoluÈ›ie de la vest la est, invers de cum merg stelele, È™i deci este ca acul unui ceasornic ceresc care parcurge cadranul Zodiacului. Stelele se miÈ™că brăzdînd cerul de la est la vest cu circa 15 grade pe oră, în timp ce în aceeaÈ™i perioadă luna se miÈ™că cu 14 grade È™i jumătate. Astfel încît luna diferă, față de stele, cu o jumătate de grad pe oră. Or anticii credeau că distanÈ›a dintre lună È™i o fixed sterre, cum îi zice? ― o stea fixă, într-un moment anume, ar fi aceeaÈ™i pentru orice observator din orice punct al pămîntului. Deci era de ajuns să cunoÈ™ti, din obiÈ™nuitele table sau ephemerides, È™i observînd cerul cu... astronomers staffe, the Crosse..."
"Instrumentul de măsurat unghiurile?"
"Exact, cu această cross oricine calculează distanța de la lună la steaua aceea la o anumită oră a meridianului nostru de origine, și știe că, la ora observației lui pe mare, în orașul cutare e ora cutare. Cunoscînd diferența de timp, longitudinea e găsită. Dar, dar..." și Byrd făcuse o pauză pentru a-și captiva și mai mult interlocutorii, "dar mai e și Parallaxes. E un lucru foarte complicat pe care nu îndrăznesc să vi-l explic, ce se datorează diferenței de refracție a corpurilor cerești la diferite altitudini deasupra orizontului. Or prin urmare, cu parallaxes distanța găsită aici n-ar fi aceeași pe care ar găsi-o astronomii noștri acolo, în Europa."
Roberto își amintea că auzise de la Mazarin și de la Colbert ceva legat de paralaxe și despre acel domn, Morin, care credea că a găsit o metodă ca să le calculeze. Ca să pună la încercare știința lui Byrd întrebase dacă astronomii nu puteau calcula paralaxele. Byrd răspunsese că se putea, dar era un lucru foarte greu, iar riscul de eroare era foarte mare. "Și pe urmă", adăugase el, "eu sînt un profan, iar despre lucrurile astea știu puțin".
"Așa că nu rămîne decît să se caute o metodă mai sigură", sugerase atunci Roberto.
"Știți ce a zis Vespucci al dumneavoastră? A zis așa: cît despre longitudine, e un lucru atît de anevoios, încît puțini oameni îl înțeleg, afară de aceia care pot să se abțină de la somn ca să observe conjuncția lumi și a planetelor. Și a mai zis: pentru determinarea asta a longitudinilor ades mi-am sacrificat eu somnul și mi-am scurtat eu viața cu zece ani... Timp pierdut, zic eu. But now behold the skie is over cast with cloudes; wherfore let us haste to our lodging, and ende our talke."


După cîteva seri îi ceruse doctorului să-i arate Steaua Polară. Acela zîmbise: din emisfera aceea nu putea fi văzută, și trebuiau să se raporteze la alte stele fixe. "O altă înfrîngere pentru căutătorii de longitudini", comentase el. "De aceea nu poli recurge nici la variațiile acului magnetic."
Apoi, rugat de prietenii săi, mai frînsese încă o dată pîinea cunoașterii sale.
"Acul busolei ar trebui să arate mereu către nord, È™i deci în direcÈ›ia Stelei Polare. Și totuÈ™i, afară de meridianul Insulei Fierului, în toate celelalte locuri se abate de la polul adevărat al Nordului, înclinîndu-se fie de partea răsăritului, fie de partea apusului, după zone climatice È™i după latitudini. Dacă de exemplu din Canare vă îndreptaÈ›i către Gibraltar, orice marinar È™tie că acul se înclină cu mai mult de È™ase grade de romb către Austru, iar de la Malta la Tripoli din Barbaria este o variaÈ›ie de două treimi de romb la stînga ― È™i È™tiÈ›i foarte bine că rombul e o pătrime de vînt. Acum, aceste deviaÈ›iuni, s-a spus, urmează niÈ™te reguli fixe după diferitele longitudini. Deci cu o bună tablă a deviaÈ›iilor aÈ›i putea È™ti unde vă aflaÈ›i. Dar..."
"Încă un dar?"
"Din păcate, da. Nu există table bune ale declinațiilor acului magnetic, cine le-a încercat a dat greș, și există destule motive ca să presupunem că acul nu variază în mod uniform potrivit longitudinii. Și, în plus, aceste variații sînt foarte lente, iar pe mare e greu să le urmărești, atunci cînd corabia nu se clatină așa de tare încît să alerteze echilibrul acului. Cine se încrede în ac e un nebun."
În altă seară, la cină, cavalerul, care tot întorcea o jumătate de frază lăsată să cadă fără să se cunoască de către Roberto, spusese că poate Escondida era una dintre Insulele lui Solomon, și întrebase dacă erau pe-aproape de ea.
Byrd ridicase din umeri: "Insulele lui Solomon! Ca n'existe pas!"
"N-a ajuns la ele căpitanul Draco?" întreba cavalerul.
"E un nonsens! Drak a descoperit New Albion, în cu totul altă parte."
"Spaniolii vorbeau de ele la Casale ca de un lucru cunoscut, și ziceau că le-au descoperit ei", zise Roberto.
"Asta a spus-o acel Mendana acum șaptezeci și ceva de ani. Dar a spus că se aflau între șapte și unsprezece grade latitudine sudică. Ca și cum ai spune între Paris și Londra. Dar la ce longitudine? Queiros spunea că se află la o mie cinci sute de leghe de Lima. Ridicol. Ar fi de ajuns să scuipi de pe coastele Peru-ului ca să le nimerești. Recent un spaniol a spus că sînt șapte mii cinci sute de mile tot din Peru pînă acolo. Prea mult, poate. Dar aveți bunătatea de vă uitați pe hărțile acestea, pe unele le-au refăcut recent, însă reproducîndu-le pe cele mai vechi, iar altele ne sînt propuse ca ultima descoperire. Priviți, unii pun insulele pe cel de al două sute zecelea meridian, alții pe al două sute douăzecelea, iar alții pe al două sute treizecelea, ca să nu mai vorbim despre cei ce-și închipuie că sunt pe al o sută optzecelea. Dacă totuși unul dintre aceștia ar avea dreptate, alții ar ajunge la o eroare de cincizeci de grade, care este aproximativ distanța dintre Londra și pămînturile Reginei din Saba!"
"E cu adevărat de mirare cîte lucruri știți, doctore", zisese cavalerul, ținîndu-i locul lui Roberto, care tocmai voia s-o spună el, "ca și cum toată viața dumneavoastră n-ați făcut altceva decît să căutați longitudinea".
Fața doctorului Byrd, plină de pete albiciose, se roșise deodată. Își umpluse cana cu bere, băuse dintr-o sorbitură fără să răsufle. "Oh, curiozitate de naturalist. În realitate n-aș putea s-o scot la capăt dacă ar trebui să vă spun unde sîntem."
"Dar", crezuse Roberto că se poate aventura, "lîngă bara timonei am văzut o tăbliță pe care..."
"A, da", își revenise imendiat doctorul, "sigur, o corabie nu merge la întîmplare. They pricke the Carde. Înregistrează ziua, direcția acului și declinația, dincotro bate vîntul, ora ceasului de bord, milele parcurse, înălțimea soarelui și a stelelor, și apoi latitudinea, și de-acolo deduc longitudinea pe care o presupun. Veți fi văzut cîteodată la pupă un marinar care aruncă în apă o funie cu o scîndurica legată la un capăt. Este așa zisul loch sau, cum îi zic unii, bărcuță. Se dă drumul frînghiei, aceasta are niște noduri a căror distanță exprimă măsuri fixe, și cu un ceas alături poți afla în cît timp s-a acoperit o anumită distanță. În acest fel, dacă totul ar merge după regulă, s-ar ști întotdeauna la cîte mile sîntem de ultimul meridian cunoscut, și iarăși, cu niște calcule potrivite, s-ar cunoaște cel peste care trecem."
"Vedeți că este un mijloc", zisese triumfător Roberto care știa deja ce avea să-i răspundă doctorul. Căci loch-ul e ceva care se folosește cînd n-ai altceva mai bun, dat fiind că ar putea să ne spună cu-adevărat cît drum s-a făcut numai dacă corabia ar merge în linie dreaptă. Dar pentru că o corabie merge după cum vor vînturile, cînd vînturile nu sînt favorabile, corabia trebuie să meargă o bucată la dreapta și altă bucată la stînga.
"Sir Humphrey Gilbert", zise doctorul, "mai mult sau mai puÈ›in pe timpurile lui Mendana, cam pe lîngă Terranova, deÈ™i voia să meargă de-a lungul paralelei patruzeci È™i È™apte, encoutered winde alwayes so scant, întîlni vînturi ― cum să spun ― atît de leneÈ™e È™i de zgîrcite, încît a mers cale lungă, lungă, tot cotind între paralela patruzeci È™i unu È™i cincizeci È™i unu, luînd-o la vale cu vreo zece grade latitudine, domnii mei, cam cum ar fi dacă un È™arpe uriaÈ™ ar merge de la Napoli spre Portugalia, mai întîi atingînd Le Havre cu capul È™i Roma cu coada È™i apoi pomenindu-se cu coada la Paris È™i cu capul la Madrid! Și prin urmare-i nevoie să calculezi devierile, să È›ii socoteala, È™i să fii foarte atent; ceea ce un marinar nu face niciodată, È™i nici nu poate avea un astronom alături toată ziua. Sigur, se pot face niÈ™te presupuneri, mai ales dacă mergi pe o rută cunoscută È™i pui laolaltă rezultatele găsite de alÈ›ii. De aceea, de la coastele europene È™i pînă la coastele americane, documentele dau niÈ™te distanÈ›e meridiane destul de sigure. Și apoi, de pe uscat, È™i datele ce le avem de la astre pot da ceva rezultate bune, È™i deci È™tim pe care longitudine se găseÈ™te Lima. Dar chiar È™i în cazul ăsta, prieteni", zicea înveselit doctorul, "ce se-ntîmplă?" Și se uita cu È™iretenie la ceilalÈ›i doi. "Se întîmplă că domnul ăsta", È™i bătea cu degetul într-o hartă, "pune Roma la treizeci de grade est de meridianul Canarelor, însă cestălalt", È™i-È™i agita degetul ca pentru a-l ameninÈ›a părinteÈ™te pe cel ce desenase cea de a doua hartă, "cestălalt domn pune Roma la patruzeci de grade! Iar acest manuscris conÈ›ine È™i relatarea unui flamand învățat nevoie mare, care-i atrage atenÈ›ia regelui Spaniei că n-a existat niciodată acord în privinÈ›a distanÈ›ei dintre Roma È™i Toledo, por los errores tan enormes, como se conocc por esta linea, que muestra la diferencia de las distancias et caetera et caetera. Și iată cuiul: dacă fixezi primul meridian la Toledo (spaniolii cred din totdeauna că trăiesc în centrul lumii), pentru Mercator Roma ar fi cu douăzeci de grade mai la est, dar e cu douăzeci È™i două pentru Ticho Brahe, aproape cu douăzeci È™i cinci pentru Regiomontano, cu douăzeci È™i È™apte pentru Clavius, douăzeci È™i opt pentru drăguÈ›ul de Ptolomeu, È™i pentru Origanus treizeci. Și toate erorile astea doar ca să măsori distanÈ›a dintre Roma È™i Toledo. ÃŽnchipuiÈ›i-vă deci ce se-ntîmplă pe rute cum e aceasta de acum, pe care poate că am fost primii ce am atins anumite insule, dar relatările celorlalÈ›i călători sînt destul de vagi. Și adăugaÈ›i că, dacă un olandez a făcut niÈ™te observaÈ›ii juste, nu le spune englezilor, nici aceÈ™tia spaniolilor. Pe mările astea contează nasul căpitanului, care cu bietul său loch demonstrează, să zicem, că este pe al două sute douăzecelea meridian, È™i cînd colo e cu treizeci de grade mai încolo sau mai încoace."
"Dar atunci", intui cavalerul, "cel care ar găsi un mod ca să stabilească meridianele ar fi stăpînul oceanelor!"
Byrd roși din nou, îl privi țintă ca pentru a-și da seama dacă vorbea înadins, apoi surîse ca și cum ar fi voit să-l muște: "încercați dumneavoastră".
"Oh, eu unul renunț", zise Roberto ridicînd mîinile în semn că se preda. Și cel puțin în seara aceea conversația se termină cu multe rîsete.
Multe zile Roberto nu consideră potrivit să mai aducă vorba despre longitudini. Schimbă subiectul și, ca s-o poată face, luă o hotărîre curajoasă. Cu cuțitul își făcu o rană la una din palme. Apoi și-o legă cu fîșii dintr-o cămașă ce se destrămase de ape și de vînt. Seara îi arătă rana doctorului: "Sînt de-a dreptul nesăbuit, pusesem cuțitul în desagă scos din teacă, așa că scotocind, m-am tăiat. Mă arde grozav."
Doctorul Byrd examină rana cu privirea omului de meserie, și Roberto se ruga la Dumnezeu să aducă un lighenaș pe masă și să topească vitriol în el. Însă Byrd se mărgini să spună că nu i se părea lucru grav și-l sfătui să și-o spele bine dimineața. Dar printr-un noroc neașteptat, îi veni în ajutor cavalerul: "Eh, ar trebui să avem unguentul armariu!"
"Asta ce dracu' e?" întrebase Roberto. Iar cavalerul, ca și cum ar fi citit toate cărțile pe care și Roberto le cunoștea, începu să laude virtuțile acelei substanțe. Byrd tăcea. Roberto, după avîntul luat de cavaler, aruncă și el zarul, la rîndu-i: "Dar astea-s povești de cînd era bunica fată! Parcă ar fi povestea aia cu femeia grea care și-a văzut iubitul cu capul tăiat și a născut un băiat cu capul desprins de trunchi. Sau cum fac țărăncile, care, ca să pedepsească cîinele cînd s-a spurcat în bucătărie, iau un tăciune și-l înfig în murdărie, sperînd ca animalul să simtă cum îl arde în șezut! Cavalere, ăla nu-i om cu judecată care crede în brașoave de-astea!"
Nimerise bine, căci Byrd nu se mai putu abține. "A, nu, domnul meu, istoria cu cîinele și cu rahatul lui este așa de adevărată, că un ins a făcut același lucru cu un domn care în batjocură făcea caca în fața casei lui, și vă asigur că a învățat domnul ăla să se teamă de locul cu pricina! Firește că se cere să repeți operația de nu știu cîte ori și prin urmare, ai nevoie de un prieten, sau de un dușman, care să-ți cace pragul cît de des!" Roberto rîdea cu hohote ca de o glumă bună și deci îl obliga, ca simțindu-se jignit, să-i aducă niște argumente. Motivele însă erau cam la fel cu cele ale lui d'Igby. Dar acum doctorul se înfierbîntase: "Păi da, domnul meu, care faci atîta pe filosoful și disprețuiești știința chirurgilor. O să-ți spun, fiindcă tot vorbim de rahat, că un ins căruia-i miroase gura ar trebui să și-o țină căscată la o gură de latrină și după aia s-ar tămădui: putoarea aceea de acolo e mult mai mare decît cea din gura lui, iar ce-i mai puternic atrage și ia cu sine ce-i mai slab!"
"Îmi dezvăluiți niște lucruri extraordinare, doctore Byrd, și mă minunez de știința domniei voastre!"
"Păi v-aș putea spune mai multe. În Anglia cînd un om e mușcat de un cîine se omoară animalul chiar dacă nu-i turbat. Ar putea să turbeze, iar drojdia turbării cîinești, rămasă în corpul persoanei care a fost mușcată, ar atrage la sine spiritele hidrofobiei. Ați văzut vreodată cum varsă țărăncile lapte pe jăratec? Apoi aruncă peste el o mînă de sare. Mare-i înțelepciunea vulgului! Laptele căzînd pe cărbuni se transformă în aburi și prin acțiunea luminii și a aerului aburul ăsta, însoțit de atomi de foc, se întinde pînă în locul în care este vaca ce a dat laptele. Ori ugerul de vacă e un organ foarte glandulos și delicat și focul acela îl încălzește, îl întărește, îi produce niște ulcerări și, fiindcă ugerul e-aproape de bășică, o zgîndărește și pe aceea, provocînd umflarea vinelor care trec pe acolo așa încît vaca pișă sînge."
Zise Roberto: "Cavalerul ne-a vorbit de unguentul ăsta armariu ca despre ceva folositor medicinei, dar domnia ta ne dai de înțeles că ar putea fi utilizat și ca să facă rău."
"Sigur că da, și tocmai de-aia anumite secrete trebuie ascunse celor mulți ca să nu fie folosite spre rău. Hei, domnul meu, disputa despre unguentul, sau pulberea, sau ceea ce noi englezii, numim Weapon Salve, e plină de controverse. Cavalerul a adus vorba de o armă care, tratată așa cum trebuie, aduce ușurare rănii. Dar luați aceeași armă și puneți-o lîngă foc și rănitul, chiar de-ar fi la o milă depărtare, o să urle de durere. Iar dacă veți cufunda lama, încă pătată de sînge, în apă cu gheață, pe rănit o să-l apuce tremuriciul."
Aparent conversația aceea nu-i spusese lui Roberto lucruri pe care nu le știa și el, inclusiv că doctorul Byrd știa multe despre Pulberea de Simpatie. Și totuși spusele doctorului prea se-nvîrtiseră în jurul efectelor celor mai rele ale pulberii, iar asta nu putea fi o întîmplare. Dar ce legătură aveau toate astea cu arcul meridianului era altă poveste.


Pînă ce, într-o dimineață, profitînd de faptul că un marinar căzuse de pe o vergă fracturîndu-și craniul, căci pe puntea superioară era hulă, iar doctorul fusese chemat să dea îngrijiri nefericitului, Roberto se strecurase în cală.
Aproape de-a bușilea reușise să găsească drumul într-acolo. Poate fusese un noroc, ori poate că animalul se văita mai mult decît de obicei în dimineața aceea: Roberto, cam pe-acolo pe unde avea mai apoi să descopere pe Daphne butoiașele cu rachiu, se pomeni în fața unui spectacol cumplit.
Bine apărat de privirile curioase, într-un ungher întocmit pe măsură-i, pe un vraf de zdrențe, zăcea un cîine.
Era probabil de rasă, dar suferința și lipsurile îl făcuseră să fie numai piele și os. Și totuși călăii lui dădeau semne că voiau să-l țină în viață: îi puseseră apă și hrană din belșug și nu mîncare pentru cîini, ci una luată cu siguranță de la pasageri.
Zăcea pe o parte, cu capul culcat și cu limba scoasă. Pe șoldul lui se deschidea o rană adîncă și respingătoare. Proaspătă și în același timp cangrenoasă, ea dădea la iveală două buze mari trandafirii, și lăsa să se vadă în centru-i și pe toată lungimea tăieturii, o inimă purulentă care părea să secrete coptură. Iar Roberto înțelese că rana arăta astfel pentru că mîna unui felcer, în loc să-i coasă marginile, făcuse ca ele să rămînă căscate și date pe spate, fixîndu-le de piele.
Operă bastardă a artei medicale, rana aceea fusese deci nu doar făcută înadins, ci È™i îngrijită nemilos, în aÈ™a fel încît să nu se cicatrizeze, iar cîinele să sufere în continuare din cauza ei ― cine È™tie de cîtă vreme. Și nu numai atît: Roberto observă în jurul È™i înlăuntrul plăgii resturile unei substanÈ›e cristaline, ca È™i cum un medic (un medic, atît de dedat la cruzimi!) presăra zilnic pe ea o sare iritantă.
Neputincios, Roberto îl mîngîiase pe neajutorat, care acum scheuna supus. Se întrebase cu ce-ar fi putut să-i fie de folos, dar punînd mîna pe el îl făcuse să sufere și mai tare. Între timp, mila lui lăsa să-i ia locul un simțămînt de victorie. Nu era nici o îndoială, acela era secretul doctorului Byrd, bagajul misterios ce fusese îmbarcat la Londra.
Din cîte văzuse Roberto, care È™tia ce È™tia, era clar că acest cîine fusese rănit în Anglia, iar Byrd avea grijă ca el să rămînă aÈ™a rănit tot timpul. Cineva de la Londra, în fiece zi la aceeaÈ™i oră convenită între ei, făcea ceva cu arma aceea vinovată sau cu vreo o cîrpă îmbibată în sîngele animalului, provocîndu-i acestuia reacÈ›ia ― poate de uÈ™urare, ori poate de chin È™i mai mare, fiindcă doctorul Byrd spusese că prin acel Weapon Salve puteai să faci È™i rău.
În felul ăsta pe Amarilli se putea ști la un moment dat ce oră era în Europa. Cunoscînd ora locului prin care treceai, era posibil să calculezi meridianul!
Nu rămînea acum decît să aștepte dovada faptelor. În perioada aceea, Byrd se depărta totdeauna cam în jurul orei unsprezece: deci nu mai aveau mult și se apropiau de antimeridian. El ar fi trebuit să-l aștepte ascuns prin preajma cîinelui, cam pe la ora aceea.
Fortuna îi veni în ajutor, dacă putem vorbi de Fortuna cînd aici e vorba de o furtună ce avea să ducă corabia aceea, și pe toți cîți se aflau în ea, către ultimul lor nenoroc. În după amiaza aceea marea era destul de agitată, iar asta-i îngăduise lui Roberto să spună că are greață și rău de la stomac și să se refugieze în pat, sărind peste cină. De cum se lăsase întunericul, fiindcă nimeni nu se gîndea încă să-și ia măsuri de prevedere, coborîse pe furiș în cală, luînd doar un amnar și o feștilă muiată în catran cu care-și lumina drumul. Ajunsese acolo unde se afla cîinele și văzuse, deasupra cuștii lui, o podină încărcată cu baloturi de paie, care serveau ca să umple la loc saltelele prea golite ale pasagerilor. Își făcuse loc printre maldărele acelea și-și scobise un culcuș, din care nu mai putea vedea cîinele, dar pe cei ce-aveau să stea în fața lui avea să-i zărească și avea să le asculte cu siguranță orice convorbire.
Fusese o așteptare de ore în șir, devenită și mai lungă din cauza gemetelor bietului animal, dar în sfîrșit auzise alte zgomote și zărise niște lumini.
După cîteva clipe era martorul unui experiment care avea loc la cîțiva pași de el, prezenți fiind doctorul și cei trei asistenți ai săi.
"Ești gata să notezi, Cavendish?"
"Aye aye, domnule doctor."
"Deci să așteptăm. Prea se vaită în seara asta."
"Simte marea."
"Fii cuminte, Hakluyt", zicea doctorul încercînd să liniștească cîinele cu cîteva mîngîieri ipocrite. "Am făcut rău că n-am stabilit o ordine fixă" de acțiuni. Ar trebui să începem totdeauna cu leacul alinător."
"Nu se știe domnule doctor, în unele seri la ora care trebuie doarme, și e nevoie să-l trezim cu o acțiune iritantă."
"Atenție, mi se pare că se agită... Fii cuminte, Hakluyt... Da, se agită!" Cîinele scotea acum niște lătrături ieșite din comun. "Au expus arma la foc, înregistrează ora Withrington!"
"Aici sînt aproape orele unsprezece și jumătate".
"Controlează ceasurile. Ar trebui să treacă vreo zece minute."
Cîinele continuă să chelălăie un timp nesfîrÈ™it. Apoi scoase un sunet diferit, care se stinse într-un "harf ― harf' care slăbi treptat, pînă lăsă loc tăcerii.
"Bine", zicea acum doctorul Byrd, "cît e ceasul, Withrington?"
"Ar trebui să corespundă. Mai e un sfert de oră pînă la miezul nopții".
"Să nu ne pripim cu victoria. Să așteptăm controlul."
Urmă o altă așteptare interminabilă, apoi cîinele, care, evident, ațipise simțind ușurare, urlă din nou ca și cum îl călcase cineva pe coadă.
"Ceasul, Withrinton?"
"Ora s-a scurs, mai sînt doar cîteva fire de nisip."
"Ceasornicul arată acum chiar miezul nopții", zise o a treia voce.
"Mi se pare că ni-i de ajuns. Acum, domnilor," zise doctorul Byrd, "sper ca ei să înceteze imediat iritarea, căci bietul Hakluyt abia se mai ține. Apă și sare, Hawlse, și cîrpa. Fii cuminte, Hakluyt, acum e mai bine... Dormi, dormi, vezi că stăpînă-tău e aici, s-a terminat... Hawlse, somniferul în apă..."
"Aye aye, domnule doctor".
"Așa, bea Hakluyt... Așa, așa, hai, bea apiță..."
Se auzi un lipăit timid, apoi iar liniște.
"Foarte bine, domnilor", 'zicea acum doctorul Byrd, "dacă corabia asta blestemată nu s-ar clătina așa deșănțat, am putea spune c-am avut o seară bună. Mîine dimineață, Hawlse, obișnuita sare pe rană. Să facem socoteala, domnilor. La momentul crucial, aici eram aproape de miezul nopții, iar de la Londra ne semnalau că era miezul zilei. Sîntem pe antimeridianul Londrei, adică pe cel de al o sută nouăzeci și optulea de la Canare. Dacă Insulele lui Solomon se află, așa cum spune tradiția, pe antimeridianul Insulei Fierului, și dacă ne aflăm la latitudinea potrivită, navigînd către vest cu un vînt bun în pupa ar trebui să acostăm la San Christoval sau cum o să rebotezăm noi insula aia blestemată. O să găsim pesemne ceea ce spaniolii caută de zeci de ani și o să avem în mînă totodată secretul lui Punto Fijo. Berea, Cavendish, trebuie să ciocnim pentru Maiestatea Sa, ca Dumnezeu să-l aibă pururea în pază."
"Dumnezeu să-l salveze pe rege", ziseră într-un glas ceilalÈ›i trei ― È™i erau evident toÈ›i patru oameni de mare inimă, încă fideli unui monarh care, în zilele acelea, dacă încă nu-È™i pierduse capul, se afla cel puÈ›in pe punctul de a-È™i pierde regatul.
Roberto își punea mintea la lucru. Cînd văzuse cîinele dimineața, își dăduse seama că mîngîindu-l se potolea și că, atunci cînd atinsese el într-un anumit loc în mod brusc, scheunase de durere. Ajungea un nimic, pe o corabie răscolită de mare și de vînt, ca să stîrnească unui trup bolnav senzații diferite. Poate nelegiuiții aceia credeau că primesc un mesaj de departe, și în schimb cîinele suferea sau simțea ușurare după cum valurile îl scuturau sau îl legănau. Sau iarăși, dacă existau intenții mute, după cum spunea Saint-Savin, prin mișcarea mîinilor Byrd făcea cîinele să reacționeze potrivit propriilor dorințe nemărturisite. Nu spusese el însuși despre Columb că greșise, voind să demonstreze că a ajuns mai departe? Așadar destinul lumii era legat de modul în care nebunii aceia interpretau limbajul unui cîine? Un chiorăit din pîntecele sărmanului de el putea să-i facă să hotărască pe mizerabilii aceia care acum se apropiau sau se îndepăratau de locul rîvnit de niște spanioli, francezi, olandezi și portughezi tot atît de mizerabili? Iar el era vîrît în aventura aceea ca să-i servească într-o bună zi lui Mazarin sau țîngăului de Colbert chipul de a popula corăbiile Franței cu cîini torturați?
Ceilalți se îndepărtaseră acum. Roberto ieșise din ascunzătoarea lui și se oprise puțin la lumina feștilei lui unse cu catran, în fața cîinelui care dormea. Îl mîngîiase ușor pe cap. Vedea în acea sărmană jivină toată suferința lumii, o poveste smintită de oameni idioți. Educația lui, ce se înfiripase încet, din zilele petrecute în Casale pînă în momentul acela, îi dăruise măcar atîta brumă de adevăr. O, de-ar fi rămas naufragiat pe insula aceea pustie, de i-ar fi dat foc lui Amarilli, așa cum voia cavalerul, de s-ar fi oprit din drum pe cea de a treia insulă, printre băștinașele cu pielea de culoarea lutului sienez, sau de-ar fi devenit, pe a patra, bardul acelui neam! De-ar fi găsit o Escondidă, pe care să se ascundă de toți ucigașii ăstei lumi nemiloase!
Atunci nu știa că soarta avea să-i rezerve peste puțin o a cincea Insulă, poate Cea din Urmă.


Amarilli părea ieșită din minți, așa că agățîndu-se de ce nimerea, se întorsese în cămăruța lui, dînd uitării relele acestei lumi, ca să sufere de răul de mare. Veni apoi naufragiul, despre care am vorbit. Își îndeplinise cu succes misiunea: supraviețuitor unic, el ducea cu sine secretul doctorului Byrd. Dar nu-l mai putea destăinui nimănui. Și apoi poate că era un secret de nimic.
N-ar fi trebuit să recunoască oare că, scăpînd de o lume bolnavă, își găsise adevărata sănătate? Naufragiul îi acordase darul suprem, exilul, și o doamnă pe care acum nimeni nu i-o mai putea răpi...
Însă Insula nu-i aparținea și-i rămînea departe. Daphne nu-i aparținea și un altul își revendica posesia ei. Poate ca să continue și el niște cercetări nu mai puțin mai brutale decît aceea a doctorului Byrd.



20.
Agerime și Meșteșug al Minții

Roberto avea intenția să mai piardă timp, să-l lase pe Intrus în voia lui pentru a-i descoperi jocul. Punea la loc pe punte ceasurile, le întorcea în fiecare zi, apoi da fuga să mai dea de mîncare la animale ca să-l împiedice pe celălalt să o facă, pe urmă muta orice lucru din încăperi și de pe punte așa încît, dacă acela se mișca, să observe trecerea lui pe acolo. Stătea ziua închis înăuntru, însă cu ușa întredeschisă, ca să prindă orice zgomot de pe-afară sau de pe dedesubt, era cu ochii-n patru noaptea, bea rachiu, sau cobora din nou în adîncul lui Daphne.
O dată descoperi încă două ascunzișuri dincolo de fosa odgoanelor către proră: unul era gol, altul din cale afară de plin, burdușit cu rafturi cu marginile bordate, ca să împiedice ca obiectele să cadă pe timp de mare agitată. Văzu piei de șopîrle uscate la soare, sîmburi de fructe cu identitate necunoscută, pietre de felurite culori, bolovani lustruiți de mare, crenguțe de corali, insecte înfipte în cîte un ac pe o tăbliță, o muscă și un păianjen într-o bucată de chilimbar, un cameleon uscat, borcane pline cu lichid în care pluteau șerpișori sau anghile mici, oase enorme, pe care le crezu de balenă, spada care probabil împodobea botul unui pește și un corn lung care pentru Roberto era de unicorn, însă cred că era al unui narval. În sfîrșit, o încăpere care dădea la iveală un gust pentru colecția erudită, așa cum în epoca aceea trebuiau să se afle pe corăbiile exploratorilor și ale naturaliștilor.
În mijloc era o ladă deschisă, cu niște paie pe fund, goală. Ce ar fi putut să conțină ea Roberto înțelesese abia întorcîndu-se în camera lui, unde, cum deschise ușa, îl aștepta ridicat în două labe un animal care, în întîlnirea aceea, i se păru mai înfricoșător decît dacă ar fi fost Intrusul în carne și oase.
Un È™obolan, un gherlan mare de pivniță, dar ce spun eu, un ditai cotoÈ™manul, mai înalt de jumătatea unui om, cu coada-i lungă întinsă pe podea, cu ochii ficÈ™i, înălÈ›at în două labe, iar cu celelalte două ca niÈ™te braÈ›e mici întinse spre el. Cu blană scurtă, avea pe pîntece o pungă, o deschizătură, un sac natural din care scotea ochii un monstru mic din aceeaÈ™i specie. Știm că Roberto își inventase tot felul de basme cu È™obolani în primele două seri, È™i se aÈ™tepta ca ei să fie mari È™i feroci, ca toÈ›i cei care se oploÈ™esc pe corăbii. ÃŽnsă ăla punea vîrf celor mai înfiorătoare aÈ™teptări ale lui. Și nici nu credea ca vreun ochi omenesc să mai fi văzut È™obolani dintr-ăștia ― È™i pe bună dreptate, fiindcă o să vedem mai pe urmă că era vorba, după cum am dedus eu, de un marsupial.
După trecerea primului moment de groază, se lămuriseră lucrurile: din nemișcarea invadatorului se vedea că era vorba de un animal împăiat, ba chiar împăiat ca vai de lume, sau care fusese rău păstrat în cală: pielea emana o duhoare de organe descompuse, iar din spinare îi ieșeau smocuri de pleavă.
Intrusul, cu puțin înainte ca el să intre în camera cu ciudățenii, sustrăsese de acolo piesa de cel mai mare efect și, în timp ce admira el muzeul acela, i-o pusese în casă, sperînd poate că victima sa, pierzîndu-și mințile, avea să se azvîrle peste borduri și să dispară în mare. Mă vrea mort, mă vrea nebun, murmura el, dar o să-l fac să-și mănînce șobolanul bucată cu bucată, o să-l pun pe el îmbălsămat pe rafturile alea, unde te-ascunzi, blestematule, unde ești, pesemne ca stai și te uiți la mine ca să vezi dacă m-apucă damblaua, dar o să te damblagesc eu pe tine, nemernicule.
Împinsese animalul pe punte cu patul muschetei și, învingîndu-și scîrba, îl luase în brațe și-l aruncase în mare.
Hotărît să descopere ascunzătoarea Intrusului, se întorsese în magazia de lemne, fiind atent să nu se rostogolească din nou pe trunchiurile ce zăceau acum împrăștiate pe jos. Dincolo de magazia de lemne găsise un loc, care pe Amarilli se numea chelnă (sau soute, sau sota) pentru pus pesmeții: sub o pînză de cort, înfășurată bine și protejată, găsise, mai cu seamă, o lunetă foarte mare, mai puternică decît cea pe care-o avea în cabină, poate chiar o adevărată Hiperbolă a Ochilor destinată explorării cerului. Însă telescopul era pus într-o cuvă din metal ușor, iar alături de cuvă se aflau împachetate cu grijă în alte bucăți de pînză instrumente de natură incertă, niște brațe metalice, o pînză circulară cu niște inele pe circumferință, un soi de coif și, în fine, trei recipiente pîntecoase care se dovediră a fi, după miros, pline cu un ulei gros și rînced. La ce puteau servi toate astea, Roberto nu se întrebă: în momentul acela voia să descopere o făptură vie.
Controlase mai degrabă dacă sub chelnă se mai deschidea vreun alt spațiu. Mai era unul, numai că era foarte scund, încît puteai intra acolo numai de-a bușilea. Îl explorase ținînd lumînarea îndreptată în jos, ca să se ferească de scorpioni și de teamă să nu-i incendieze tavanul. Tîrîndu-se repede ajunsese la capătul lui, dînd cu capul de peretele din lemn tare de zadă, ultima Thule a lui Daphne, dincolo de care se auzea apa bătînd în coca vasului. Deci dincolo de fundătura aceea oarbă nu mai putea fi altceva.
Apoi se oprise, ca și cum Daphne nu mai putea să-i păstreze alte secrete.
Dacă lucrul ăsta poate părea ciudat, că într-o săptămînă și mai bine de ședere fără treabă Roberto nu reușise să vadă totul, e de ajuns să ne gîndim ce i se întîmplă unui copil cînd intră în poduri sau în pivnițele unei case mari bătrînești cu etajele denivelate. La fiece pas ies la iveală lăzi cu cărți vechi, cu haine uzate, sticle goale, și mănunchiuri de nu ale, mobile desfundate, dulapuri prăfuite și șchioape. Copilul umblă pe acolo, stă pe loc să descopere vreo comoară, zărește cîte o firidă, cîte un coridor întunecos și-și închipuie pe acolo vreo prezență alarmantă, amînă cercetarea pe altă dată, și de fiecare dată înaintează cu pași mici, pe de o parte temîndu-se să nu înainteze prea mult, pe de alta ca și cum ar gusta dinainte descoperiri viitoare, apăsat de emoția celor abia făcute, iar podul sau pivnița aia nu sfîrșesc niciodată, și-i pot rezerva noi colțișoare pentru toată copilăria și chiar mai mult.
Iar dacă baietanul e înspăimîntat de fiecare dată de alte zgomote, sau, ca să fie È›inut departe de meandrele acelea, i se povestesc zilnic legende dătătoare de fiori ― È™i dacă copilul ăsta, pe deasupra mai e È™i beat ― se înÈ›elege că spaÈ›iul se dilată la fiece nouă aventură. Nu altfel își trăise Roberto experienÈ›a cu teritoriul acesta al lui încă ostil.