-Dă-mi o țigară.

Îi veneam până-n curea și îmi plăcea să îl privesc când se oprea în poartă să își amintească strada. Niciodată n-am știut cum să îi spun, dar credeam că am suficient loc cât să nu îl deranjez, să-i fiu, fără să mă gonească. Eram atât de mic încât îmi imaginam că pot să mă ascund printre jucării, sau pietre cu nume de mașini, tramvaie, ce fericit eram când coboram furnicile prin stații și lăsam mușuroaiele să se cațere ca după o ploaie bună. Eu mă cățăram pe umerii lui. Fără să știe, număram gândurile în pumni, apoi le îngropam chiar în poartă și de câte ori nu pleca, mureau pe rând sub fiecare nedrum.

Parcă era străin de oameni, încercând să priceapă de ce tații mor când n-ajungi să-i cunoști. Eu l-am cunoscut, dar nu i-am spus că îl iubesc, el nu, și poate că a avut curajul să îi spună. Atunci nu m-am întrebat niciodată unde era tatăl lui, mai ales când eu nu știam unde este al meu, chiar dacă mă lua de mână când închideam ochii. Mai era și Dumitriu, adică mustăciosul cu pisici și alte pisici de peste tot. Aveam impresia că toate trec pe acolo să fure salamul de sub pernă Nu știu cât de mult l-a plăcut tata, dar pentru mine a fost bunicul pe care l-am cunoscut și n-am simțit că era vitreg. Unde-i un om bun sunt mai mulți la fel sau, cel puțin încearcă să se adune.

Trăgea un fum, două, apoi lua după el toate întrebările mele. Din poartă nu se mai vedeau decât pașii lui. Nici măcar pietrele nu mai erau ale străzii, nici măcar eu, al curții. Încercam de fiecare dată să-i spun că îl iubesc, dar când venea obosit, dansam can-can și trebuia să ridic piciorul cât mai sus, sus, ca să nu îl întreb de ce ruginește poarta.