Umblă cât mai aproape de pământ să nu fie oameni. După cum dau din coadă nu-și mai aduc aminte cum s-au lăsat în mâini să fugă într-o viață de câine. Ar putea fi jumătate din sufletul nostru, pusă în lanț să ne păzească de oameni. Dacă greșești câinele, întinzi mâna degeaba. Te adulmecă, apoi își vede de drum, lătrând. Diana rămâne întotdeauna în poartă când plec, ca într-o poză plină de așteptări. De câte ori o întrebam pe Maria ce a făcut cât am lipsit, primeam același răspuns “n-are pe cine să mai îndrăgească în curtea asta, noi suntem prea înalți pentru pofta ei. Da’ tu pe unde ai fost?” de data asta căutasem mâța din streașină. N-o văzusem de ploaie, dar după miorlăit părea rătăcită. Degeaba mi-am lungit urechile prin curțile vecinilor, n-am reușit să-i dau de urmă. Când i-am povestit Mariei mi-a zis că sufletul meu e împărțit prin animale și prin oameni ce a mai rămas. Dar o iubeam și pe ea , îi iubeam pe toți, numai ca n-aveau timp să înțeleagă. Azi norii n-au mai coborât și toată curtea si-a ridicat colțurile să se usuce. Am dat la o parte udătura și m-am pus pe pământ să-i fac loc Dianei. De câte ori îi intram în blană, oftam pe rând și știam că tot ce aveam atunci n-avea să plece de lângă noi, decât ca puricii prin alți câini.

Doar pe mustăcios nu l-am întrebat dacă nu cumva l-a vazut pe musafirul nepoftit. Poate că salamul lui i-a atras atenția și cu putin curaj și-a făcut vânt până-n perna lui. Bat la ușa, nimic. Ma uit prin fereastră și înăuntru ca de obicei, se întâmplau doar pisici tolănite peste, niciuna nelalocul ei. Ori doarme sub el, ori nici măcar nu a ajuns să-l cunoască. Mă ridic încă o dată pe vârfuri să văd dacă nu cumva mi-a scăpat vreun miorlăit. Diana mă agăța de glezne, să pricep că nu mai are rost, mai ales că aveam atât de joacă!

Atunci am înțeles că într-o bună zi, cealaltă jumătate o să vină pe burlan miorlăind de atâta ploaie.