Dușmănia...



Angajații Agenției de Turism din Mamaia aveau grijă să nu se prea intersecteze prin excursii și îi puneau în autocare diferite pe nemți, pe francezi și pe englezi.
Uneori, în ,,Delta de două zile’’, la Hotelul-Restaurant Lebăda din localitatea Maliuc, aflată pe brațul Sulina, chiar în inima Deltei Dunării, trebuind să conviețuiască apropiați unul de altul, mai apăreau mici conflicte. Trecând pe lângă masă ,,scăpau’’ un brotăcel care sărea prin farfurii. Vedeai la câte o cameră agățat de mânerul ușii verun șarpe mort în loc de ,,don’t disturb’’. Vedeai și răceala disimulată prin discreția cu care se tratau, ignorându-se la servitul mesei, în turnul din curtea complexului, la focul de tabără, prin satul Mila 23 unde uneori îl întâlneam, cu cizmele lui pescărești până pe șold, pe tatăl lui Ivan Patzaichin, tânărul lipovean, cel mai iute vâslaș de pe glob.
Nu uitau de necazurile reciproc pricinuite cândva nici în fața măreției naturii, la plimbarea cu bărcile pe canale, nici la bordul luxosului vapor cu zbaturi – vestitul ,,Tudor Vladimirescu’’, nici pe ,,Călimănești’’.
În plimbarea de-a lungul brațului Sulina se vedeau, sub zborul săgetat al sutelor de păsări, întinderi de nisip ca în deșert, pădurici alternând cu pâlcuri răzlețe de arbuști și stufăriș în care mișunau vietăți. Nu, nisipul nu e sterp, colinele sunt îmbrăcate în răchitiș, văiugile năpădite de bălării, de flori, de lăstăriș. Prin ostroave sau pe grindul Chituc, sau pe cel numit Saiele, după bivuacurile rudimentare de dedemult, pentru a adăposti oi și vite cornute, de unde se termină asfaltul și încep zonele mai aride, șerpuiesc drumuri de pământ nisipos cu șleauri de căruță, bătute doar de picior de om și de cal. Pe acolo sunt bălți, spații mocirloase-ntinse și mai nimic cultivat de mâna omului.
În general, indiferent încotro ai fi privit, deslușeai forța viguroasă a naturii. Sălciile plângătoare pe malul apelor chiar plâng - picură seva în exces de pe o frunză pe alta până jos. Emoționați, nemții mei exclamau: ,,mein Gott, wie am Anfang der Welt’’ - ,,doamne al meu, ca la începutul lumii’’. Așa și era. Delta oricărui fluviu chiar e un creuzet al vieții deoarece oferă condiții de umiditate și factori pedoclimatici prielnici. Pelicanii în colonii pluteau liniștiți în spațiul deschis al apelor. Noi treceam cu navele pasager uneori chiar prin apropierea lor. Și cei răzlețiți păreau cufundați într-un greoi preget meditativ și ne lăsau blânzi să ne apropiem de ei până la o aruncătură de băț. Sfidau sutele de obiective foto, apoi își luau zborul peste ape cu o mlădioasă lentoare de la gușa imensă plină cu pești încă vii sau diferite stârvuri.
Pelicanul e considerat sanitarul apelor deoarece înfulecă și peștii morți.
Când plecam în plimbare, câte 6 persoane într-o barcă, parcurgeam canalele tăiate parcă la sfoară în întinderile de stufăriș. Treceam domol pentru a nu speria păsările, care priveau permanent în jur unduindu-și sacadat gâturile în timp ce își căutau precipitate hrana. Lumina zilei, blândă și liniștitoare, ne purta privirea până la orizont, ca peste un lan de grâu, căci avea culoarea mierii. Alteori pătrundeau bărcile noastre șerpuind în șirag prin labirintul de ape de sub sălcii. Ramurile lor, dar și ale altei vegetații arboricole, se împreunau deasupra capetelor noastre împiedicând să mai pătrundă razele soarelui.
Era periculos uneori căci vreo încâlcitură de vreascuri ne împiedica să trecem, și, obligându-ne să ocolim, ne-am fi putut rătăci. Fără băieții cunoscători am fi fost pierduți.
Aceștia erau tocmiți pentru așa ceva. Conduceau bărcile și dădeau la rame rar, și își țineau respirația emoționați chiar și ei. Lumea aceea calmă te îndemna la regăsire de sine. Unii dintre ei își aprindeau lanternele, și acea tăcere nemișcată părea blajină, dar ne înfiora pe toți.
Si turiștii se transfigurau gândind la ce le povesteam de obicei.
La lumina zilei, satele pescărești păreau pitorești, dar casele acelea rare, așezate chiar în poala desișurilor, li se păreau pline de bizarerii, căci ei știau de la mine tot felul de legende, întâmplări stranii și istorii macabre cu fete pierite în hățișurile fără de sfârșit, și care li se arătau noaptea, alunecând pe oglinda apelor, îmbrăcate în alb sau despuiate. Le îngropau măsura cu slujbă, cu popă și cu jelire pentru a le alina tulburarea acolo, în moarte, și a putea uita pe cei vii și a-și găsi liniștea veșnică.
Le povesteam despre sunetele nopții venite dinspre întunecimi ca din altă lume, despre năluciri, sau cum vedeau aievea, din beznă, ochii aprinși ai unor jivine de pradă. Le povesteam legende despre urme mult mai mari decât ale lighioanelor obișnuite. Le traduceam direct ce spuneau localnicii, despre cum umblau cu pelin la brâu să fie ocrotiți când duceau caii la păscut de-a lungul întregii nopți, nevoiți să trăiască permanent cu teama în suflet.
Oamenii locului, prin drumurile lor, trebuia să se ferească de loc pârlit sau bătătorit de ,,hora ielelor’’, să nu le răspundă la chemări căci li se strâmba gura, și să nu se uite fix în beznă, mai ales când împrăștiau capcane pentru bizami, când făceau pândă pentru a împușca mistreți, sau lupii care dădeau roata pe la saivanele cu oi.
Turiștii erau interesați de întâmplări stranii, unele de-a dreptul înspăimântătoare, de blestemele și nenorocirile căzute asupra unora, dar cel mai mult de obiceiul pescarilor de a purta amulete la gât sau la brâu, ca să alunge răul, sau de a avea la ei talismane pentru îmbărbătare, când se risipeau la pescuitul de noapte. Îi încântau astfel de povești, căci unii veneau în căutarea neobișnuitului, și erau nesățioși după senzații, impresii și ciudățenii.
Cu tot spectacolul acela nou și interesant al acelor sate cufundate în tihna naturii, unde omul e la fel de slab ca oricare vietate, nu își transmiteau impresii prin vreun zâmbet, ceva, când apăreau în fața noastră alte grupuri de oameni din țări foste beligerante.
Nu deveneau mai prietenoși nici acolo în inima sălașului atâtor păsări răspândite prin acea misterioasă vegetație și văzând atât de aproape desăvârșirea creației lui Dumnezeu, care își vărsa tihna asupra noastră, asupra omului.
Nici acolo și nici prin fața dioramelor din muzeul Deltei Dunării din Tulcea, sau în parcul Ciuperca, la turul de oraș, sau pe peronul portului fluvial nu-și dezvăluiau și nu-și împărtășeau trăirile, și nici văzând șiragurile de liane încâlcite ca la tropice, în splendida pădure Letea, care s-a plămădit din năpădeala de stufăriș ce a mușcat cândva din terenul nisipos. Când traversam două vaporașe apropiate ca la abordaj când atacau pirații, ca să ajungem la al nostru care era al treilea, treceam din unul în altul făcând câte doi pași periculoși pe niște podețe cum se pun când sparg trotuarele pentru conducte.
Vaporașele erau legate cu parâme și lipite, totuși nu de tot, căci se propteau unul în altul prin intermediul unor anvelope puse din belșug de-a lungul bordajului cu scopul amortizării lovirii de debarcadere. Era chiar primejdios, căci dacă ar fi scăpat careva prin acel gol s-ar fi dus în cap pâna la fundul apei printre carenele aproape verticale. Ciudat era că turiștii, fiind așa, la grămadă, nu mai luau în seamă pericolul. Când pășeai pe acele podețe era necesară atenție și dibăcie, căci era ca și cum ai merge pe o scândură în timpul cutremurului.
Noi, ghizii și personalul de bord, îi ajutam pe toți, peste o sută de turiști, să sară acele "pârleazuri" mișcătoare.
Se ațineau ca în poartă la jocul de fotbal. Eu eram cu ochii mai ales pe nemțoaicele mele. Chiar dacă erau împreună cu soții, aceștia nici nu se mai sinchiseau de ele, ei înșiși acceptau docili sprijinul nostru. Unele, robuste bine, se aruncau în tine cu voioșie de la jumătatea podețului aceluia lung de vrun metru, ca dulăul blând, fără discernământ, de să te dărâme dacă te prindeau pe picior greșit. Mai cădeai în fund sau lat cu vreo malacă pe tine, ca și Goliat fulgerat în tâmplă de pietricica din praștia tânărului David. Râdeau fericite. Se lăsau prinse în brațe și sutienele lor pufoase umplute pâna la refuz li se iveau de sub decolteurile strâmbate, și li se turteau de se umfla conținutul în afară ca și cozonacul dospit în tavă. Trimiteau apoi și bezele, așa, cu vreun sân jumătate ieșit din cuibarul lui.
Era învălmășeală și prilej de mult amuzament. Dar...
Când se intersecta francez cu neamț își înghițeau amândoi limba. Parcă ar fi fost însemnați cu fierul roșu, sau ar fi purtat ca în lagăre steaua lui David – aceea cu șase colțuri - cusută pe haine, așa se recunoșteau între ei. Zâmbetele se transformau în rictusuri sau dispăreau. Chipurile li se umbreau și chiuiturile de frica aceea veselă se estompau subit.
Refegiștii erau mai aroganți, ei îi sfidau pe francezi și pe englezi.
Francezii chiar nu meritau asta. Ei sunt destul de calzi, dornici de tovărășie și bună dispoziție, gurmanzi, și le place mult carnea. Vorbeam cu ei englezește pentru că, indiferent dacă înțelegi, când e vorba să deschizi gura în franceză e dificil.
Englezii erau cu aerele lor de gomoși, si se vedea de la o poștă că legau greu de tot prietenii, etalând excesiv acea sobrietate înnăscută, altfel măsură a civilității lor admirabile. Erau și excepții de englezi prietenoși.
Deși orice seminție omenească are tiparele ei ca structură sufletească, depinde și de la individ la individ.
Așa cum erau nemții mei, nu erau totuși mofturoși ca spaniolii, care, obișnuiți cu standardele turismului de la ei, aveau un nivel prea mare de așteptări, și erau foarte greu de mulțumit. Sensibili la nevoile "staniolilor", cum îi porecleam noi de fițoși ce erau, ghizii lor le erau aserviți, altfel riscau să fie certați și amenințați că li se face reclamație la delegatul de firmă. Făceau sărmanii pe dracu’n patru să îi mulțumească pe acei arțăgoși. Le ocupau locuri pe șezlongurile cel mai bine poziționate pe punte. Puneau la repezeală o poșetă, un ziar, o borsetă, o oglinjoară, un ruj, o geacă, și alor noștri le sărea uneori țandăra. Erau scaune berechet pe punte, ajungeau pentru toată lumea însă șezlonguri erau mai puține.
Deși era un privilegiu, era jale când se nimerea să călătorim cu "Tudorul" – un vapor cu zbaturi, de croazieră fluvială. Ieșea cu lungi dispute.
Făceam din Tulcea pâna la Maliuc aproape cinci ore și luam un dejun somptuos la bord, dar apărea problema următoare: grupul căruia dintre noi să servească la "submarin". Trăgeam și la sorți, dar ne certam și pe valabilitatea tragerii. "Submarinul" era salonul de jos din cală, unde nu era lumină naturală și nici priveliștea aceea superbă a apelor tivite de vegetația și nisipurile pitorești specifice Deltei.
Deși refuzat, nu de turiști cât de ghizi, acolo jos era un salon la fel de elegant ca și cel de sus, și ambele erau de un lux aproape sfidător față de cum știam, noi nația la grămadă, viața cenușie de zi cu zi.
Pentru străinii care "aduceau valută țării" se oferea ce e mai bun, clar.
Veneau zeci de mii de refegiști pe un sezon estival, dar ne împiedicam peste tot și de redegiștii ce veneau prin sindicatul lor. Noi, ghizii, ne procopseam și cu grupuri de-ai lor. Aceștia erau mai mocăiți.
Noi între noi le ziceam că sunt din DDR - Der Deutsche Rest, adică... restul Germaniei
Prin Tulcea, pe chei, sau la îmbarcare, în minutele acelea libere, ori la plimbarea prin zona aceea dintre întinderea Dunării și oraș, luminată parcă mai strident datorită reflexiei razelor pe luciul apei, printre ei se producea întotdeauna freamăt când apăreau grupuri de ofițeri ruși, planturoși, cu vestoanele lor kaki cu nasturi lustruiți cu sidol și cu caschetele lor înalte cu stemă deasupra cozorocului lat.
Am avut personal ocazia în călătoriile mele, chiar în anii aceia, să mă minunez de asemenea de impozanța lor, prin recepția imensă la Hotel Stadt Berlin.
Când îi vedeau așa falnici îmi țineau calea, și se dădeau spre mine ca puii pe lângă cloșcă, nu chiar de frică, ci ca să mă întrebe de vorbă, dar cam în șoaptă.
Se cam fâstâceau, nu își mai îngăduiau îngâmfarea aceea, când băteau ei pasul de gâscă...
În timp ce rușii îi priveau așa, în treacăt, veseli și relaxați, aceștia se uitau la ei chiorâș. Deși nu prea mă credeau, eu îi asiguram că nu suntem sub ocupație ca ei, și le povesteam ce căutau pe acolo.
Față de refegiști, redegiștii erau mult în urmă.
Moneda lor, marca redegistă, nu era liber convertibilă ca aceea refegistă.
Diferența între noi, ca popoare, era că ei aveau mai multă mâncare, și că pionierii lor purtau cravate albastre, altfel, așteptau și ei ani de zile mașinuța de carton ,,Trabi’’, și cumpărau și ei prin Berlinul de est, cam ca și noi, suc și bere în sticle simple, uneori fără etichete, sau cu ele lipite strâmb.
Își cumpărau pe mărcile lor dulciuri fine și parfumuri și altele asemenea de la magazinele speciale numite Exquisite. Cei care dispuneau de valută, cumpărau și ,,viski’’ - așa pronunțau - de la Intershop – analog cu Comturistul nostru care avea magazinele ,,Shop’’.
Și noi, poporul de rând, aveam biciclete Peugeot aduse de vaporeni, motorete Carpați și Vespa, motociclete Java și MZ, mașini Lada, Renault, Dacia 1100 și 1300, și, în timp ce delegatele refegiste de la Neckerman sau TUI aveau Polo pentru a se deplasa pe la hoteluri, cele de la Reisebüro der DDR – adică de la Biroul de Turism al RDG-ului - aveau niște Pegasuri amărâte în dotare, și în încăperea în care lucrau la acte aveau pe perete tabloul cu Erick Honeker.
Au tăbărât și ei atunci la căderea zidului pe locurile unde își petrecuse ,,conducătorul iubit’’ timpul liber, cum au tăbărât ai noștri, din Constanța, dar și din țară, să viziteze fostele vile ale lui Ceaușescu de la Neptun, mai ales când se zvonise că veneau fantome noaptea și mișcau mobilele din loc.
Honeker avea un fel de Neptun, de Scroviștea, sau de Snagov, prin insulele Rügen de la Marea Baltică.
Localnicii de prin acele insule sunt oameni potoliți, dar poate puțin cam aspri de la clima aceea nordică neprietenoasă. Întărâtați și ei cu televizorul, în iarna aceea când apa era bocnă, au trecut pe gheață, trăgând săniile încălecate de copiii lor, spre spațiile acelea până atunci interzise. Voiau să vadă ce se ascunde acolo. Surprinzător, nici vorbă de bogății, nu au văzut nimic deosebit, decât niște camere joase și modeste.
Pe acolo sunt plaje generoase cu nisip, nu grosier, de scoici, ca la Eforie, ci fin și prăfos, ca la Mamaia noastră. Stațiunile de astăzi din acele insule sunt unite de orașul Stralsund de pe continent cu acel pod superb de kilometri întregi, peste oglinda apelor, și sunt de un lux amețitor.
Din păcate, rar lipsește pe acolo vântul acela nordic rece, încât stau câte doi la plajă adăpostiți în niște coviltire semicupă din rogojină de papură, sau împletite din nuiele. Le răsucesc după dorință pe un pivot, contra vântului și spre soare, ca pe morile de vânt din Olanda.
În localitatea Königsstuhl- scaunul regal-, pe colinele îmbrăcate în splendida mochetă a gazonului ce trăiește și iarna sub zăpadă, îți taie fața fileurile de aer chiar și în luna mai.
Pe la noi, prin Mamaia, vedeai cu ochii tăi nemți redegiști umili, cu creierul spălat și mocofani ce nu au mișcat în front de-a lungul dictaturii, trăiți și ei în încremenirea comunistă. Te mirai, dar ce să faci mai mult!?
Arătau timorați, ca sclavi ai unui sistem social, ca și românii.
Poate că e drept că nu ar trebui confundat poporul în ansamblu cu Hitler și adepții lui. Poporul părea a fi extrem de smerit, dar numai capii naziști atât de diabolici i-au târât pe toți în ororile săvârșite în fond împreună, și pe care le-au lăsat moștenire întregii omeniri.
Cum să nu te miri de ei când chiar cu vestita lor semeție ariană s-au lăsat scindați în așa măsură încât redegiștii văzând de la fereastra autocarului vreun grup de refegiști exclamau: -Sieh mal, die Ausländer! -priviți, străinii!
Cum să nu îi tragi de mânecă și să te repezi: -Wie so? - cum așa? sunteți frații lor...
Și cum să nu rămâi perplex când răspundeau: -Nee!...
Aproape că se dușmăneau și ei, ai lor, nu doar cu alte nații.
În Mamaia, prin ’86, când se dăduse dispoziția să se închidă restaurantele la zece seara, refegiștii au devastat de furie câteva baruri, iar ,,frații’’ lor disciplinați... dezavuau aceste gesturi.
Când îi vedeai acolo, în Deltă, și pe nemți și pe englezi și francezi, pe unii dintre ei chiar înverșunați, gândind mai adânc, începeai a crede că agresivitatea manifestată între ei, și în general a omului cu vână ce depășește cu mult pe cei obscuri din jur, nu e chiar o racilă, ci un instinct al rivalității, dat cu un rost.
E ,,calitatea’’ celor care nu lasă de la ei, și dintre aceștia se ivesc liderii capabili să își aroge puterea și să și preia responsabilitatea ei.
Ce ar fi fost fără marii filozofi, marii inventatori, marii înțelepți?
Puterea umană, din păcate nu neapărat numai a binelui, constă și în aceștia, dar mai ales în capacitatea liderilor ce devin conducători, și împing lumea înainte.