agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-30 | [This text should be read in romana] |
E frig în mașină. Pornesc climatizarea și o pun pe încălzire. Ochii îmi sunt obosiți după insomnia avută noaptea trecută. Sunt îngrijorat de doua zile. Nu am cules nici un strugure, toată producția de anul acesta e pe câmp, afară sunt ploi mocănești la jumătatea lui septembrie. Culegătorii sunt plătiți, cazați și hrăniți la fermă, dar vremea este de șeptic și de table în barăci. Uneori și de flirturi, ca să le zic așa, sau mai neaoș spus, de iubiri fugare și fără multe preludii între fete și băieți din Moldova, zilieri la cules de struguri în regat.
Mă uit la mine în oglinda din interiorul mașinii și mă găsesc obosit și prea serios, grav chiar. Încerc un zâmbet forțat, dar renunț repede. Obosit e totuși mai demn decât ridicol, îmi zic în gând. Ridurile premature ale frunții erau mai profunde azi, iar sprâncenele bogate îmi aruncau o umbră tristă peste ochii obosiți de nesomn. Sprâncenele le am de la tata, negre și bogate, sprâncene care cresc la fel de repede ca și barba, încât trebuie tăiate regulat. Dau radioul mașinii mai tare, era un jurnal de la BBC la Radio Plus pe FM. Știri incomplete, anoste, ridicole... un ministru de externe dintr-o țara nordică este asasinat pe niște scări rulante, un mare președinte cere lumii bani și soldați pentru a ascunde un haos istoric în orient, o femeie ministru român este găsită nevinovată de către o comisie europeană într-o chestiune dubioasă de aprobare de fonduri în favoare fiului și soțului ei, iar spre sfârșit, totuși, o știre mai tonică, aproape optimistă. În comuna Cioplani țiganii au finalizat furtul țevilor instalației de irigare de pe timpul dictatorului. Mă gândesc cu un oarecare optimism că țevile acelea din fontă aveau să mărească fără dar și poate cifra de afaceri a sereleurilor de achiziție de fier vechi din județ, ceea ce ar putea conduce la relansarea atât de așteptată a economiei locale. Dădusem radioul mai tare nu pentru că m-ar fi interesat știrile zilei pe care le știam de altfel de ieri, ci doar ca să nu mai aud sunetul sumbru de sirenă disperată al semnalizatoarelor sonore de la bariera de cale ferată. Trebuie că vreun tren este pe aproape. Intr-adevăr, un tren grena de persoane trece în viteză, acoperind cu zgomotul roților, pentru câteva clipe, sumbra cucuvea a barierei. Trece timpul... bariera cucuvea nu a existat dintotdeauna în satul acesta. Când eram copil tata mă ducea în fiecare vară în satul lui natal, la frații lui rămași acasă, la verii mei, toți mai mari decât mine, cu care nu puteam sa mă joc și nici măcar să-i văd prea mult la față. Ei erau deja flăcăiași de baluri, aveau prietene fete din sat, iar eu un puști care nu se gândea decât să vină tata mai repede și să-l ia acasă. Dar îmi făcusem totuși un prieten, pe Mucea, un băiat blând, șchiop din naștere, care venea tocmai din capul satului și stătea tăcut la poartă până ieșeam afara din întâmplare. Îl vedeam și ieșeam să mă joc cu el. Îmi dădea cercul lui și plecam împreună la barieră ca să vedem trenul când trece. Eram amândoi fascinați de trecerea trenului, dar și de gesturile molcome ale lui nea Costache de la canton care, după ce auzea sunând o sonerie pe peretele cantonului, intra înăuntru, vorbea ceva la telefon și apoi ieșea să coboare bariera. În acest timp noi ne uitam de aproape la mașinile care se opreau în fața barierei, mie-mi plăceau imeseurile iar lui Mucea îi plăceau doar ijurile cu ataș. Nu aveam de fiecare dată noroc să vedem la barieră mașini sau motociclete. Erau mai mult căruțe cu cai decât mașini, dar bariera rămânea barieră. Mirosul de creozot al pietrișului dintre șine, nea Costache, scârțâitul manivelei, coborârea barierei, trecerea trenului ca o fantomă venind dintr-o lume necunoscută nouă. Doar mirosul de creozot rămăsese același, restul dispăruse... cantonul era o ruină părăsită, nea Costache fusese înlocuit demult cu o barieră automată de plastic vopsit în alb și roșu, clopoțelului care suna la coborârea barierei ii luase acum locul sirena cucuvea, Mucea cine știe pe unde-o fi, dac-o mai fi. Vechea mea fascinație pentru imeseuri îmi dispăruse acum, după ce conduceam eu însumi un fel de imeseu climatizat, dat cu vopsea metalizata și având geamuri electrice la uși. Bariera se ridică. Un om, imperturbabil, își mângâie pe bot calul înhămat la căruța care se afla în fața mea. Este un bărbat voinic, cu un corp atletic, brunet, cu sprâncene negre și stufoase. Aveam să înțeleg imediat că mâna care mângâia calul era de fapt o mână de grăunțe pe care căruțașul i-o dădea calului ca tain, profitând de șederea de la barieră. Când grăunțele din mană i se termină, îmi aruncă un zâmbet în timp ce se întoarce să se suie pe scândura căruței. Un zâmbet familiar, senin, ca și cum ne-am fi cunoscut bine înainte. I-am zâmbit și eu, mecanic și convențional, nu știu de altfel de ce, pentru că oricum nu mă putea vedea prin parbrizul fumuriu. Și totuși, de ce mă simt tulburat ? Găsesc imediat o explicație valabilă în timp ce pornesc mașina și trec încet peste calea ferata... zâmbetul acestui căruțaș este zâmbetul tatei, Dumnezeu să-l ierte. Exact, același calm imperturbabil. Cu căruța lui în fața atâtor mașini bine vopsite și climatizate, căruțașului îi păsa de noi mai puțin decât îi păsa de calul lui înhămat la căruță. Mai întâi tainul calului, noi mai putem aștepta. Și dacă nu ne convine, ce ? Îmi vine în minte o replică fără drept de apel a tatei : "eu sunt președinte la mine acasă". Și căruțașul acesta părea a fi la el acasă în comuna prin care tocmai treceam, comuna natală a tatălui meu. Îl văd - imediat după barieră - cum își trage căruța pe marginea șoselei, cu două roți în șanț, și se dă jos. Îl depășesc și încetinesc. Intră în bufetul comunei, aflat la câțiva metri. Opresc și mă dau jos, îndreptându-mă și eu spre bufet, fără să știu exact ce vreau sa fac înăuntru. În bufet căruțașul este salutat cu "noroc Vasile !". Și în timp ce priveam pierdut la raftul cu băuturi ieftine și trei feluri de țigări, LM, Winston și Anghelescu fără filtru, remarc că lumea vorbea cu Vasile pe o voce foarte ridicată, apropiată de urlet. Vânzătorul nu mă privea, era ocupat deocamdată cu servirea căruțașului... "Ce-ți dau Vasile, tot genocid ?"... "Păi ce să-mi dai altceva ?". Genocid beau și zilierii mei. Un alcool misterios, ieftin ca berea, dar la fel de tare ca și votca, un alcool care te face praf dintr-o singură sută de grame. Nu-l gustasem niciodată, se zicea ca este o băutură care te duce la orbire și la impotența. O sută de grame era de ajuns să bei ca să te faci "muci", așa cum le plăcea zilierilor mei să-i zică stării de beție avansată. Eu mi-am luat un pachet de Anghelescu fără filtru, pentru colecție. Chiar îmi plăcea de acest Anghelescu, auzisem de el doar după ce fusese găsit mort în beciul vilei sale. Un afacerist roman ambițios care a decis să sfideze British American Tabaco și să fabrice țigări ieftine pentru românii tranziției. Ies afara din bufet și, în ușă, privirea mi se încrucișează încă odată cu cea ușor zâmbitoare a lui Vasile, căruțașul surd tun, la care vânzătorul tocmai striga cât îl țineau plămânii "Îți dau și-o fisa pentru biliard, Vasile, sau n-ai bani nici azi?". Ieșeam pe ușa când am auzit "Nu pot să stau mult azi că trebuie să mă duc să dau să mănânce la cal, că l-am muncit și azi, pân-acuma". Ciudat...Glasul era parcă al tatei. ... Primul meu ceas "stainless steel incablock" cronometru și cadran albastru închis îl văzusem într-un catalog Nekerman primit prin poștă de tata de la nepotul lui care lucra în Germania. Pusesem semn la pagina cu ceasul, nici prețul nu mi se părea exagerat, costa doar treizeci și nouă de mărci. Mă interesasem cât făcea o marca, aflasem ca doar vreo doisprezece lei, nu mi se părea mult. În fiecare duminică îl băteam pe tata la cap să-mi cumpere ceasul cu cronometru si cadran albastru, până când, în sfârșit, tata s-a decis să-i scrie o scrisoare lui Vasile, nepotul lui din Germania. Era în Ingolstadt, unde muncea pe un șantier de construcții. Era plecat la muncă de câțiva ani, nevastă-sa rămăsese "garanție" în țară, copiii la fel. Aflasem apoi că nevastă-sa a divorțat de el și și-a luat copiii cu ea, undeva în regiunea Brașovului, unde se angajase secretară la Autocamioane. Se vorbea că trăiește cu directorul de acolo, dar nimeni n-a știut vreodată dacă era sau nu adevărat. Cu puțin timp înainte de revoluție se auzea că Vasile a vrut să rămână definitiv în Germania dar cei de la Arcom l-au "mirosit". Vasile fusese turnat de un coleg de dormitor și atunci șefii lui i-au propus un concediu în țara cu un bilet de tren gratuit dus-întors. El a "mușcat" și a venit în țară pentru un concediu de o lună și rămas a fost definitiv. Fusese tăiat de pe lista de ieșiri și chiar persecutat apoi de către securitate. Se mai auzea că, întors în Romania, rămas fără nevastă și fără copii, fără apartamentul pe care-l pierduse la divorțul ce se pronunțase în lipsa lui când încă se afla în Germania, avusese chiar o tentativă nereușita de sinucidere prin supradoză de medicamente. Atunci își pierduse aproape in totalitate auzul. Dau să pornesc motorul, dar mă opresc. Și dacă e el ? Mi-e rușine. Cobor. Îmi venise un chef nebun să beau un genocid, să fumez un Anghelescu fără filtru și să joc o partidă de biliard. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy