agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-03 | [This text should be read in romana] |
Poveste de dragoste
Andrei coborâse în mica gară de munte È™i privea liniile de tren care se intersectau ca niÈ™te vene ale pământului în căutarea unei destinaÈ›ii pierdute, la fel cum se pierdea în zare È™i speranÈ›a lui la gândul că de mâine va fi prizonierul unui sanatoriu, de unde nu È™tia când va mai ieÈ™i. Norii se refugiaseră È™i ei pe sub crestele munÈ›ilor din depărtare, goniÈ›i de soarele bolnav de atâta toamnă. ÃŽÈ™i simÈ›ea trupul ca de plumb, călătoria cu trenul însemnase un chin fără sfârÈ™it, căci tusea seacă, enervantă, care-l măcina de câteva luni, cea care îl obligase în cele din urmă să meargă la un control medical, tot ea nu-i dădea pace nici acum È™i îl făcea să respire din ce în ce mai greu, poate È™i datorită aerului rarefiat. Redactorul È™ef de la cotidianul la care lucra îl trimisese să facă o serie de reportaje în zona inundaÈ›iilor ce avuseseră loc în primăvară È™i acolo fusese prins în câteva rânduri de niÈ™te ploi reci, sâcâitoare, care nu putuseră să împiedice jurnalistul din el să fie în miezul lucrurilor, chiar cu preÈ›ul unei răceli puternice. Și-amintea È™i acum stropii aceia mari de ploaie, ca niÈ™te pistrui ce brăzdau pământul, pământ devenit un amestec de crengi rupte, animale moarte plutind agonizant, materiale din casele prăbuÈ™ite sub torentul mâlos adus la vale de urgia apelor. Atunci, acolo, în focul evenimentelor nu simÈ›ise răceala puternică, ce-i cuprinsese trupul. Ajuns acasă, după câteva zile începu să aibă întâi o stare subfebrilă, mai ales noaptea, când frisoanele îi făceau dinÈ›ii să clănțăne ca niÈ™te castaniete interpretând o partitură tragică, apoi își pierduse pofta de mâncare, apăruse senzaÈ›ia emetică, permanentă aproape, oboseala È™i, în final, apoteotic parcă, tusea asta nesuferită, care se transformase apoi îngrijorător într-o stare incipientă de hemoptizie, firicele firave de sânge expectorate odată cu tusea. Era suspect de tuberculoză, dar ăsta era un dignostic iniÈ›ial, care nu-l neliniÈ™tea. Mai răcise È™i în studenÈ›ie pe munte È™i nu avea de ce să-È™i facă probleme. Atunci se rezolvase cu câteva antibiotice. Urma ca aici la castelul din pădure, transformat în sanatoriu, să facă adevăratele teste È™i spera din tot sufletul să se infirme diagnosticul pentru a se întoarce cât mai repede la scris. De aceea nici nu-È™i luase prea multe lucruri cu el, dar geamantanul se încăpățâna să atârne ca proverbiala piatră de moară, ceea ce îl obliga să facă opriri dese È™i din ce în ce mai enervante. ÃŽÈ™i destinse trupul, anchilozat de inconfortul banchetelor de tren de la clasa a II-a È™i închise pentru o clipă ochii. Trase adânc în piept miresmele vii care coborau dinspre pulpana pădurii È™i porni la drum. StudenÈ›ia reprezentase pentru el un È™ir nesfârÈ™it de drumeÈ›ii montane, cunoÈ™tea muntele È™i tainele lui mai bine decât oricare altul È™i chiar È™i după ce se angajase la cotidianul central din oraÈ™ul natal, mai reuÈ™ise să evadeze câteodată spre chemarea înălÈ›imilor. Traversă liniile ferate, atent la macazuri, privea cu deznădejde, doar-doar va observa silueta sanatoriului, dar pădurea avea la ora aceea timpurie de toamnă sprâncenele încă stufoase, ascunzând orice plăsmuire de privirile iscoditoare ale potenÈ›ialilor turiÈ™ti. De jur împrejur numai mici È™antiere, orășeni cu stare care puseseră mâna pe locurile acelea mirifice, unde urmau să ridice cabane sau vile cochete, refugiu săptămânal pentru omul îmbâcsit de smog È™i terifiat de decibelii metropolelor. Se oprea să calculeze cât mai avea până la castel È™i i se părea morganatic faptul că turlele lui apăreau È™i dispăreau pe după crengile de brad. Când ajunse la poarta sanatoriului era sleit de puteri. Știa de la doctorul său curant din oraÈ™, doctorul Scarlat, că o răceală puternică È™i netratată la timp afectează grav plămânii È™i lipsa oxigenului filtrat duce la o extenuare totală. Fu ajuns din urmă de un grup de fete îmbrăcate în treninguri, roÈ™ii la față de efort, care veneau de undeva de pe o cărare ce ieÈ™ea din pădure. ÃŽÈ™i zise că sunt turiÈ™ti veniÈ›i la odihnă È™i fără să le dea atenÈ›ie privi înspre mica gară ce se profila acum la picioarele staÈ›iunii montane, ca pentru a evalua distanÈ›a istovitoare pe care o parcursese. - Un nou chiriaÈ™ la castel! spuse o fată cu alură de sportiv împătimit. Bine aÈ›i venit! Andrei se uită în spatele lui să vadă cui se adresase tânara, dar realizând că numai el era prin preajmă îi răspunse vădit încurcat: - Bine v-am găsit! După fizionomie aÈ™ fi zis că sunteÈ›i turiÈ™ti sau sportivi... - Nu, nicidecum, îi răspunse tânara, care se apropiase È™i îi întinsese o mână robustă, plină de viață. Eu sunt Magda, ea este Miruna, pe Sanda o veÈ›i recunoaÈ™te tot timpul după treningul ei roz, de adevărată Barbie... - ÃŽncântat...Andrei...Andrei LoviÈ™teanu...jurnalist...È™i foarte bolnav... Bărbatul schiță un zâmbet forÈ›at pe faÈ›a-i trasă È™i gălbejită, apoi se opri, încercând să respire cu nesaÈ› aerul răscolit de mirosul tare al brazilor. - StaÈ›i liniÈ™tit, nu mai vorbiÈ›i, È™tim cum este! ÃŽn primele zile È™i noi eram ca niÈ™te babe ramolite, care oboseam după ce scoteam trei-patru vorbe din gură. Ãsta e plămânul, își cere tainul de oxigen È™i cum nu prea poÈ›i să i-l furnizezi în cantitatea dorită È™i necesară fizic te pedepseÈ™te cu oboseala asta enervantă. StaÈ›i, să vedeÈ›i cum o să fie până ajungeÈ›i la castel... - Cum până să ajung la castel, păi i se văd de aici turnurile, nu cred că mai am mai mult de 200 de metri. - Poate în linie dreaptă, da, ar mai fi cam 200 de metri, numai că cine a transformat castelul ăsta în sanatoriu pentru tebeciÈ™ti s-a gândit ca cel ce pășeÈ™te prima dată aici să fie supus unui test de anduranță È™i a proiectat...câte trepte sunt până sus, fetelor? - 154 de trepte, spuse Sanda, nici mai mult, nici mai puÈ›in... - Și ce rost au treptele astea? întrebă Andrei, care arăta deja disperat după cum privea spre castel. - Ca după câteva luni de tratament să observi dacă medicamentaÈ›ia È™i-a făcut efectul, să le urci în fugă, îi răspunse Miruna, uite aÈ™a cum fac eu... Și fata începu să urce în fugă treptele, sărind chiar È™i câte două, râzând ca un copil prins într-un joc inocent. Andrei ridică geamantanul È™i începu drumul care de pe acum i se părea sisific, respirând greu, simÈ›ind cum inima amenință să iasă din colivia ei strâmtă. Se opri după patru trepte, gâfâind ca È™i cum ar fi terminat o cursă rapidă de atletism. Și, se gândea el, nu urcase decât câteva trepte. Șansa i-a surâs, căci fetele fuseseră prinse din urmă de un alt grup, de data aceasta de băieÈ›i, care încinseseră probabil o partidă de fotbal prin apropiere, după cum arătau, transpiraÈ›i È™i purtând tricourile pe după umeri ca pe niÈ™te trofee de vânătoare. Unul dintre ei îi săltă geamantanul, privindu-l scurt în ochi, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună: „Stai liniÈ™tit, de aici mă ocup eu, îl găseÈ™ti pe platoul din faÈ›a castelului!†și cele două grupuri se topiseră într-o clipă pe treptele atât de înjositoare parcă acum pentru Andrei. Observă o siluetă care intra agale pe poarta sanatoriului È™i îl ajunse din urmă un domn în vârstă, care nici el nu prea ai fi zis că se simte confortabil în faÈ›a colinei pe care era condamnat să o urce, asta dacă voia să ajungă la timp, căci era ora pentru masa de prânz în sanatoriu. Andrei, a cărui poftă proverbială de foame se transformase odată cu boala într-o lipsă totală de apetit, indiferent ce arome îi mângâiau simÈ›urile olfactive, îl salută cu un gest moale din cap pe codaÈ™ul grupurilor de mai înainte, iar la îndemnul acestuia: â€Hai, domne, că pierzi masa!!â€, făcu un semn a lehamite È™i un nod emetic i se urcă în gâtlej, făcându-l să se înconvoaie de teamă să nu expectoreze tocmai acum când mai avea câteva trepte până pe platoul ce se profila în faÈ›a castelului. Castelul impunea respect prin construcÈ›ia impozantă. Clădirea din mijloc, în care se aflau camera de gardă È™i cabinetele medicilor, era flancată de două aripi, terminate cu turle înalte, adevărate foiÈ™oare de observaÈ›ie poate în trecut. ÃŽntreaga clădire era construită din piatră de munte, cenuÈ™iul contrastând evident cu verdele plin de viață al pădurii care îl înconjura ca o platoșă de miresme. ............................................................ Când intrase în camera de gardă a sanatoriului, Andrei era un deja un om epuizat È™i s-ar fi aÈ™teptat ca asistenta care l-a întâmpinat să îl compătimească cât de cât. Deziluzie totală! Aceasta îl privi rece, distant, ca pe un nou candidat la injecÈ›iile făcute din patru în patru ore, altul pentru care va fi nevoită să se scoale noapte de noapte pentru a-i administra antibioticul. Depuse sfios È™i resemnat pe biroul femeii trimiterea de la doctorul Scarlat, È™i, în timp ce asistenta cerceta cu ochi vigilent recomandarea de internare, Andrei observă cu ochiul lui format de jurnalist interiorul camerei de gardă. Privi oripilat la trusele de injecÈ›ii, la foarfecele de diverse dimensiuni, cu guri amenințător de strălucitoare, făcându-l să i se strângă pielea pe el, tot acel instrumentar ce se odihnea în vitrinele strălucitoare dând încăperii un aer È™i mai inchizitorial. - Bun, dle LoviÈ™teanu... până mâine, când va veni doctorul Mihălescu, directorul, singurul care vă poate consulta, mergeÈ›i în salonul 6. VedeÈ›i că este un pat liber. Cina se serveÈ™te la ora 19,00. Cine întârzie prin oraÈ™...È™i È™tiÈ›i la ce mă refer...pierde masa È™i mănâncă din traistă... Ne vedem mâine! Andrei, care nu È™tia È™i nici măcar nu-l interesa acel „și È™tiÈ›i la ce mă refer†- era prea nou ca să cunoască tabieturile vieÈ›ii de sanatoriu - se trezi expediat cu nonÈ™alanță de asistenta vădit plictisită de astfel de formalități, care nici măcar nu catadicsise să îl întrebe cum s-a îmbolnăvit, să îi ia o tensiune, să-l întrebe cum a suportat călătoria cu trenul, chinul celor 154 de trepte... IeÈ™i din camera de gardă în mica curte ce separa cele două aripi ale castelului È™i, vădit încurcat, nu È™tia ce direcÈ›ie să aleagă, dreapta sau stânga. Amândouă i se păreau la fel de lipsite de confort È™i de speranță, când un domn cu un cioc respectabil È™i îngrijit ieÈ™i pe uÈ™a din dreapta È™i sesizând un bolnav nou, rătăcit prin castel, îl întrebă din ochi ce caută. - Salonul È™ase...bâlgui Andrei... - Șase este lângă cinci, deci vom fi vecini de palier...domnu’...? - Andrei... - Domnu’ Andrei, intri mata pe uÈ™a asta din dreapta È™i o să dai de un living mare. Saloanele sunt de o parte È™i de alta. Păcat că n-am prins È™i noi un loc la saloanele de la etaj! - Da’, ce se întâmplă acolo, de trebuie să regretăm atât faptul că nu am prins un loc acolo? - Nimic, special, È™i acolo se iau hapuri nesuferite È™i se fac injecÈ›ii la greu, numai că de acolo se vede oraÈ™ul de jos, mai ales noaptea, asta te face să te simÈ›i în viață... „Încă un visător, gândi Andrei, ca È™i cum într-un loc ca ăsta ai putea să visezi...la ce...?...poate la o evadare...â€, dar își cenzură gândurile în clipa în care observă că interlocutorul său simÈ›ise din grimasa de pe faÈ›a sa ceea ce îi trecuse prin minte È™i el nu voia să supere pe nimeni într-un loc ca acesta, unde spera, încă din această primă seară, că nu va sta prea mult. ÃŽÈ™i luase patul în primire, locul îi convenea de minune, chiar È™i întins în pat putea privi spre natura de afară, care oricum părea indiferentă la zbaterea lui interioară. Era singur în salon, probabil că ceilalÈ›i erau plecaÈ›i la masă È™i era fericit, fiindcă de obicei noii veniÈ›i sunt descusuÈ›i cu fel È™i fel de întrebări incomode de către colegii de salon.... Se întoarse cu faÈ›a la perete. Nu mai vroia să vadă nimic decât albul acela spălăcit, pe care se È›intuiseră probabil până la el atâtea È™i atâtea perechi de alÈ›i ochi, cuprinse în menghina disperării, aÈ™a cum se afla el acum. Nu ieÈ™ise toată după-amiaza din cameră. SimÈ›ea nevoia să doarmă, să lase trupul să intre într-o letargie de care avea atâta nevoie, de când puterile fizice È™i psihice îi fuseseră sleite de boală. De meditat nici nu ar fi avut la ce să mediteze. Acasă nu-l aÈ™tepta nimeni, aÈ™a cum nu-l aÈ™tepta seară de seară nici o ființă dragă, când se întorcea stors de puteri de la ziar. Pentru postul pe care-l ocupa acolo nu avea de ce să-È™i facă încă griji, nu avea cine să i-l ameninÈ›e prin È™ederea la sanatoriu. Redactorul È™ef îi era prieten vechi, făcuseră armata împreună, iar departamentul pe care el îl coordona, nu avea vreun contracandidat care să-l pună pe gânduri. Dimineață fu luat în primire de aceiaÈ™i asistentă acră È™i, când intră în biroul doctorului Mihăilescu, Andrei, obiÈ™nuit să cântărească oamenii cu flerul său de jurnalist, își dădu seama că are în față un om de alt calibru decât asistenta de cu o zi înainte. - LuaÈ›i loc, d-le LoviÈ™teanu! Trist sau mi se pare mie? - Vesel nu văd de ce aÈ™ fi, d-le doctor, dar contează mai puÈ›in starea mea psihică. Important este să aflu ce este cu mine, de ce m-am spulberat aÈ™a ca un om pentru care nu mai există speranÈ›a zilei de mâine È™i toate astea din cauza unei banale răceli! - O să aflăm, domnul meu, o să aflăm chiar azi. Putem sta un pic de vorbă, să ne cunoaÈ™tem? - Cu plăcere, răspunse Andrei, pe care glasul domol, sfătos aproape al doctorului, îl făcuse să se simtă mai în siguranță. - Am înÈ›eles că sunteÈ›i jurnalist, nu? - Da, conduc un departament la un cotidian din oraÈ™ul meu, departament care se ocupă de probleme de educaÈ›ie È™i cultură, câte au mai rămas în lumea asta bombardată de nesiguranță, disconfort intelectual È™i amenințări financiaro-bancare insolite. - ScrieÈ›i numai pentru ziar... sau... - Am atât de mult de lucru la ziar încât rareori mai pot scrie È™i altceva, dar câteodată mai scriu...în general proză scurtă... aÈ™a, ca să-mi fac mâna pentru meseria mea de bază... - Mie îmi place mult poezia È™i îmi pare atât de rău că azi cultura nu mai înseamnă decât atât cât încercăm să dăruim sufletului nostru la ceas de seară. Am observat È™i la prietenii mei, tot mai mulÈ›i se întorc la clasici, fiindcă azi nu prea mai scrie nimeni literatură de calitate, mă refer la literatură serioasă. Sunt mulÈ›i tineri poeÈ›i, chiar È™i prozatori, buni, dar nu-i citeÈ™te nimeni È™i e ciudată înstrăinarea asta a românului de tot ceea ce înseamnă sensibilitate È™i bun gust. Zac multe cărÈ›i prin vitrine, unii dintre autorii de talent poate nu È™i-au găsit È™i nu-È™i vor găsi niciodată editorul care să-i lanseze spre publicul larg, în toate È™i în toÈ›i, mă refer la noi toÈ›i, este o apatie universală. Bunicul meu, care are 95 de ani, trăitor de când se È™tie sub munÈ›ii OaÈ™ului, îmi spune mereu: „Măi, Mihai, caii Apocalipsei iau în picioare faÈ›a pământului È™i noi tot nu ne venim în fire!â€. Și dacă stai să te gândeÈ™ti, are mare dreptate. Atâtea boli netratabile, războaie civile sau interconfesionale distrugătoare, mici scenarii pentru un nou potop a lui Noe prin insulele indoneziene, topirea calotei glaciare, efectul de seră, omenirea se prăbuÈ™eÈ™te È™i cel mai tragic lucru este că nici nu e conÈ™tientă de acest lucru. Poezia a fost È™i va rămâne, în opinia mea de medic desigur, un medicament pentru suflet. VedeÈ›i d-voastră, eu sunt ardelean, am aterizat aici fiindcă aÈ™a a fost să fie la repartiÈ›ie, dar eu nu pot uita de unde am plecat. ÃŽn fiecare toamnă, într-o zi ca aceasta, îmi place să mă retrag pe munte, singur, È™i să gândesc cu voce tare. Ce poate fi mai frumos decât „niciodată toamna nu fu mai frumoasă, sufletului nostru bucuros de moarteâ€. AÈ™ vrea să mă scuz pentru logoreea de care am dat dovadă, dar nu în fiecare zi pot sta de vorbă cu un om care vine dintr-un mediu atât de special, cum este scrisul. Dar, hai să nu vă mai plictisesc cu aberaÈ›iile mele È™i să ne vedem de oile noastre, cum zice românul. Am citit biletul de trimitere al doctorului d-voastră de familie, în care sunt specificate cauzele acestei răceli, precum È™i un diagnostic rezervat. Sora Ana vă va recolta câteva probe de sânge, vă va lua o mostră de spută, iar la ora 12,30 să fiÈ›i la tomograf. Acolo vom afla tot adevărul despre gravitatea bolii d-voastră. - VedeÈ›i, d-le doctor, eu aÈ™ vrea să plec cât mai repede acasă, mă aÈ™teaptă ziarul, am de scris o serie de lucruri care nu suportă amânare, sunt presat de un editor È™i mai ales de timp... Andrei se însufleÈ›ise vorbind È™i starea de epuizare îl covârÈ™ise din nou, își pierduse de tot culoarea feÈ›ei, nu mai avea aer, ca un scufundător cu rezerva epuizată, care priveÈ™te disperat spre suprafaÈ›a apei, de unde ar trebui să vină raza de lumină, acolo de unde ar începe provizia de hrană pentru plămânii goliÈ›i. - StaÈ›i, staÈ›i, d-le Leoveanu, nu vă mai agitaÈ›i, o să vedem după analize ce È™i cum, È™i vom lua împreună o decizie. Aici nu-i închisoare, este spital È™i fără acceptul d-voastră scris nu întreprindem nimic. DeÈ™i, nu văd cum v-ar face rău o odihnă activă, adică aÈ›i putea admira gratuit muntele È™i aÈ›i putea să vă continuaÈ›i È™i scrisul...Câți n-ar vrea să fie în locul d-voastră! - ÃŽn locul meu poate, dar în pielea mea nu cred că ar vrea să fie nimeni...suferinÈ›a asta... - Vă propun ca, după ce vi se recoltează analizele, să vizitaÈ›i castelul, iar la ora stabilită ne vedem la tomograf. Andrei mulÈ›umi în gând că măcar doctorul ăsta nu avea atitudinea beligerantă È™i uÈ™or superioară a sorei Ana, È™i, după ce i se recoltă sânge, porni în explorarea castelului. La parter, în afară de cele 6 saloane, printre care se afla È™i al lui, pe un coridor la dreapta descoperi o adevărată sală de recreere. Câteva mese cu remmy, table, È™ah È™i pachete cu cărÈ›i de joc, pentru doritori, un punct cu câteva ziare È™i reviste locale, apoi 3 rânduri de scaune în faÈ›a unui televizor, iar în colÈ›ul acestui veritabil salon trona un pian cu coadă. Andrei tresări, căci nu se gândea să găsească tocmai aici instrumentul de tortură al copilăriei sale, instrument devenit apoi treptat cel mai fidel prieten al său. ÃŽÈ™i aminti cât suferise în copilărie pentru acest pian, care acum îi aducea o liniÈ™te de care avea atâta nevoie. Jinduise să fie È™i el asemenea altor colegi, care cântau la chitară vrăjind fetele din liceu, dar taică-său îi spusese pe un ton răspicat că scălămbăielile alea cu lemnul acela atârnat de gât nu fac decât mult zgomot.. Pianul reprezintă puritate, cultură, stil È™i el asta voia pentru fiul său. De aceea clapele albe È™i negre constituiseră coÈ™marul adolescenÈ›ei sale. Asta până ce Corina, o colegă de clasă, pe care o plăcea în ascuns, îl prinsese într-o recreaÈ›ie de mână, îl privise într-un mod care-i topise parcă inima È™i de atunci pianul, clapele acelea deveniseră singurul mod în care își putea aminti de ea seara. Clapele albe ca omătul primei lor vacanÈ›e petrecută într-o tabără de munte, cele negre, ca nopÈ›ile când visase la ea, acordurile care îi reaminteau parcă de prima atingere a buzelor lor, sfioasă ca un fluture ce abia se ivea din matca coconului... Se aÈ™eză pe scaunul din faÈ›a lui, ridică capacul acoperit de patina timpului È™i încercă corzile. Pianul nu era dezacordat, cum s-ar fi aÈ™teptat, ceea ce înseamna că se mai cântase la el. ÃŽn salonul pustiu primele acorduri din Plaisir d’amour răsunară dumnezeieÈ™te parcă. Andrei interpreta din ce în ce mai însufleÈ›it, plimbându-È™i totodată privirea pe pereÈ›ii încăperii. Ici È™i colo, în mărime naturală erau pictate persoane, probabil din familia boierului Drăgotescu, cel căruia îi aparÈ›inuse castelul. ÃŽnainte să vină la sanatoriu, Andrei se interesase despre locaÈ›ia sa viitoare È™i aflase doar că acest castel aparÈ›inuse unui boier român, iar mai apoi devenise sanatoriu, fără să se specifice circumstanÈ›ele. Figuri din epoci trecute, boieri cu caftan, doamne cu rochii brodate cu fir de aur, parcă te aflai într-un muzeu plăcut ochiului prin desăvârÈ™ita linie picturală, respectarea armoniei corpului omenesc, îmbinarea culorilor, semn că pictorul fusese unul foarte bine plătit, pe măsura talentului său. Zări pe peretele de nord o pictură reprezentând o tânără fată. Impactul cu privirea ei îl făcu să se oprească din cântec. Se apropie de pictura în mărime naturală, atras ca un magnet de ochii negri ai fetei, ce parcă îl chemau prin luciul pastelat al culorilor. Nu fusese niciodată un spirit romantic, dar privirea ei îl subjugase din prima clipă. Mângâie pictura È™i căută să descifreze ceea ce pictorul însemnase pe peretele răpus de vreme, dar nu desluÈ™i nimic clar. Se întoarse la pian È™i începu să cânte. Ar fi dorit ca din clipă în clipă tânăra să coboare din uleiul picturii, să se apropie de el, să se sprijine de capacul pianului, È™i, cu capul aplecat pe mâna dreaptă să-l asculte ca vrăjită. Iar la final, să îl cuprindă cu mâinile alea albe, fecioreÈ™ti pe după gât, să-l sărute pe păr È™i să-i È™optească cuvinte nemaiauzite de el până atunci. NiÈ™te aplauze timide răsunară din pragul salonului È™i o văzu pe Sanda, sprijinită de tocul uÈ™ii masive de stejar. - Bravo, bravo, câtă măiestrie...! - MulÈ›umesc, eÈ™ti amabilă, dar nu sunt cine È™tie ce maestru...Am vrut să cunosc cât de cât castelul...Spune-mi, ce È™ti de aripa din stânga, sora Ana a vrut să pară atât de misterioasă, mi-a atras atenÈ›ia să nu mă aventurez pe acolo... - Să È™tii că față de Liviu de la salonul 10, cânÈ›i admirabil!, încercă ea să ocolească subiectul... - Te-am întrebat de aripa stângă... - Prostii, prostii de ale femeii ăsteia, care se comportă de parcă ea ar fi director aici. ÃŽn aripa stângă sunt bolnavii socotiÈ›i incurabili, poate e prea mult spus incurabili, mai bine zis cei grav afectaÈ›i de bacilul Koch. Andrei privi la ceas È™i se scuză. Trebuia să fie la tomograf. După ce termină analiza aceea sofisticată, toată după-amiaza aÈ™teptase cu sufletul la gură rezultatul È™i, parcă pentru a-i lua o piatră de pe inimă, doctorul Mihăilescu îl chemă la cabinetul lui în jurul orei 18,00. - LuaÈ›i loc, vă rog! Din păcate, nu am veÈ™ti prea bune...dar nici foarte rele ...AÈ›i avut o răceală puternică, nu v-aÈ›i tratat deloc, apoi boala s-a agravat, a început primul semn îngrijorător, tusea seacă, aÈ›i forÈ›at plămânul nereuÈ™ind să expectoraÈ›i, căci asta este tusea la un plămân distrus, aÈ›i început să scuipaÈ›i sânge È™i, în final, aÈ›i făcut o cavernă pulmonară la plămânul drept. Andrei îl privea, parcă rugându-l să-i traducă aceÈ™ti termeni pe care nu-i mai auzise niciodată. - O cavernă este o gaură în plămân È™i a d-voastră are doar 2 cm. Pentru asta este nevoie de îngrijire sub observaÈ›ie strictă, aici la sanatoriu... - Durează mult tratamentul? - ÃŽn cazul d-voastră, cam 10-11 luni... Andrei se prăbuÈ™ise È™i mai mult pe scaun la auzul acestui verdict, dar doctorul îi zâmbi, adăugând: - Nu fiÈ›i copil, sunteÈ›i un om în puterea vârstei, cu tratament în câteva luni caverna se închide È™i peste alte câteva luni se cicatrizează...AveÈ›i un organism robust È™i veÈ›i învinge boala. Va trebui să vă mutăm însă în aripa stângă... - Păi, am înÈ›eles că acolo sunt bolnavii incurabili...! - Hai, d-le jurnalist, sunteÈ›i un om cu carte, ce naiba...! Sora Ana, nu? I-am zis mereu femeii ăsteia să nu mai umble cu astfel de poveÈ™ti, dar nu-È™i bagă minÈ›ile în cap. Auzi, incurabili... Păi, ce, mai suntem pe vremea Mălurei, ca bola asta să fie de neânvins... Doctorul realiză faptul că Andrei, abia sosit de o zi, nu avea de unde să È™tie cine era Mălura, aÈ™a că se văzu nevoit să continue. - Mălura a fost fiica boierului Aristide È™i a coanei Caliopi, proprietarii acestui castel. Dar e o poveste prea lungă È™i neinteresantă, aÈ™a că hai să vă văd în salon È™i să vă începeÈ›i tratamentul. Doar aÈ›i spus că nu vreÈ›i să staÈ›i prea mult pe la noi... Andrei plecase spre noul salon prăbuÈ™it din punct de vedere psihic. Sperase că se va vindeca foarte repede, iar acum trebuia să stea aici aproape un an. Salonul 10 din aripa din stânga se afla la etaj, dădea spre pădure, nu spre oraÈ™, cum ar fi vrut Andrei pentru a mai vedea câte ceva din civilizaÈ›ia pe care o lăsase în urmă. Avea un singur coleg de salon, un om morocănos, care aproape nici nu i-a răspuns la salut când a intrat. Andrei era bucuros însă, nu va trebui să dea explicaÈ›ii suplimentare cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri privind istoricul bolii sale. Privea pe geam È™i observa cum se lăsa noaptea peste munte. Deschise fereastra È™i aerul serii de toamnă inundă încăperea. Nici nu-l interesase să ceară permisiunea colegului pentru a face asta. Era atât de supărat, că nu se È™tie cum i-ar fi replicat, dacă acesta i-ar fi atras atenÈ›ia în vreun fel. Știa că trebuie să aibă un tonus bun, să respecte începând de mâine tratamentul, nu-l mai interesau lunile ce se aÈ™terneau în față, ci numai speranÈ›a să se facă bine. Cu acest gând adormi, încercând să se liniÈ™tească. Avusese un vis ciudat. Era în salonul castelului, la pian, cânta ceva romantic, când deodată culorile de pe pictura ce reprezenta fata de boier începură să foÈ™nească, precum o apă care È™erpuieÈ™te la vale, domoală, blândă È™i când ajunseră pe podeaua camerei din ele se întrupă silueta tinerei pe care o admirase de dimineață, când vizitase pentru prima dată castelul. Se sprijinise pe capacul pianului, exact aÈ™a cum È™i-a imaginat el, stând rezemată cu bărbia de mâna dreaptă, gânditoare, È™i cu ochii aceia ca de tăciune îl fixa, ca È™i cum ar fi vrut să-l hipnotizeze. El continua să cânte. Era aplecat peste vis ca peste o fântână mare, din care apa se rostogolea în cercuri lăsând să iasă la suprafață la răstimpuri imagini legate de timpuri demult trecute. Fata se apropie È™i-i cuprinse gâtul cu braÈ›ele amândouă, îl sărută pe păr È™i își apropie buzele de urechea lui stângă È™optindu-i repetat, cu o patimă în glas pe care nu o mai cunoscuse la nici o altă femeie până atunci: „Agapi mou...agapi mou...!†Andrei se răsucise spre ea, ochii lui se cufundară în fântâna ochilor ei, care-l tulburau prin profunzimea lor È™i o întrebă mirat: „Cum mi-ai spus?†Fata din vis îl mângâie pe obrazul descărnat de boală È™i îi zise: „UiÈ›i că mama a fost grecoaică? Te-am alintat în graiul mamei mele...agapi mou... iubitul meu...omul meu drag...†Visul se È™terse de pe faÈ›a lui Andrei, tusea seacă, cea care-l trezea noapte de noapte, îl bântui cu putere, pentru ca mai apoi la scurt timp să înceapă È™i colegul de cameră să tuÈ™ească ca o darabană, ridicându-se în capul oaselor È™i începând să vorbească prin somn. DimineaÈ›a, Andrei se trezi sub imperiul acelui vis, dar la gândul că vor veni medicamentele salvatoare uită cu totul despre întâlnirea nocturnă. Trebuia să ia zilnic o serie de vitamine, iar de două ori pe săptămână, marÈ›ea È™i joia, câte 24 de pastile, dintre care jumătate erau antibiotice. MarÈ›ea È™i joia deveneau astfel clipele lui de speranță, chiar dacă ingurgitarea atâtor pastile îi făcu stomacul să se strângă precum un arici, atunci când le luă prima dată. Timp de 3 luni nu ieÈ™ise din sanatoriu, decât puÈ›in prin curtea interioară să ia aer, nici n-ar fi putut face mai mult, fiindcă starea de slăbiciune nu-l părăsise deloc. Sărbătorile de iarnă trecură neobservate, disipându-se în tristeÈ›ea È™i singurătatea sufletului său. Citea È™i scria, dar gândul nu îi era decât la gara de la poalele muntelui, de unde spera să plece mai repede acasă. ÃŽn ianuarie făcuse o nouă tomografie È™i rezultatul fu atât de încurajator că Andrei ieÈ™i pentru prima dată în oraÈ™, pierzându-se prin mulÈ›imea pestriță de turiÈ™ti care invadase piaÈ›a È™i mai ales târgul cu obiecte populare, specifice zonei. Caverna se închisese È™i conform previziunilor doctorului Mihăilescu în 2-3 luni va fi cicatrizată, speranÈ›a de a pleca mai devreme din sanatoriu profilându-se cu certitudine. Din acea zi, dimineață de dimineață, pleca pe munte, doctorul spunându-i că acesta este cel mai bun medicament pentru el, È›inând cont de gravitatea bolii din faza iniÈ›ială, È™i rugându-l insistent să nu urmeze exemplul celorlalÈ›i bolnavi, care, fie nu luau medicamentele(cei mai tineri, inconÈ™tienÈ›i parcă, aruncându-le pe geam în curtea din spate a sanatoriului), fie după ce le luau plecau în oraÈ™ È™i intrau în primul bar, anihilând astfel efectul antibioticelor administrate. ÃŽntr-una dintre zilele când părea că muntele născuse primele semne ale primăverii, coborâse în curtea din spatele sanatoriului, unde văzuse pe geamul salonului în mai multe dimineÈ›i la rând un bătrânel harnic È™i simpatic, care transporta cu căruÈ›a bidoane de lapte, probabil de la vreo stână din apropiere. ÃŽn curte câțiva angajaÈ›i, țărani din zonă după înfățiÈ™are, spălau butoaiele în care se odihnise peste iarnă varza murată. O căruță cu doi roibi acoperiÈ›i cu pături de sanatoriu, scoase probabil la casat, aÈ™tepta în spatele bucătăriei. Bătrânul ieÈ™i pe ușă, potrivi mai bine păturile pe spinările încinse de urcuÈ™ ale cailor, din care ieÈ™eau aburi, È™i observându-l că priveÈ™te cu atenÈ›ie animalele i se adresă: - Vă plac caii? - Mult! ÃŽn vacanÈ›e abia aÈ™teptam să merg la bunici, unde puteam călări în voie... Un câine roÈ™cat, cu multe cicatrici pe bot È™i pe gât se apropie de Andrei, mirosindu-l îndelung. - Nu vă fie teamă! E Căprioara, cel mai curajos câine din toată staÈ›iunea. Se vede pe blana ei cum se luptă cu urÈ™ii, care noapte de noapte vin la ghena de gunoi a sanatoriului după resturi. Vă miroase, să vadă dacă sunteÈ›i de-al casei. Să vă spun un secret, toÈ›i bolnavii de aici, din cauza medicamentaÈ›iei, capătă un miros specific, asta o È™tiu È™i eu de la doctori È™i să nu vă surprindă dacă ziua, după ce se aduc medicamentele, o să vedeÈ›i cum unii bolnavi aruncă raÈ›ia zilnică pe geam, aici în spatele castelului. Unele medicamente sunt comestibile pentru câini, care nu se sfiesc să le mănânce. MulÈ›i zic că È™i ei au luat microbul. Bunăoară ca mine, lucrez de 20 de ani aici. Aduc zilnic cu căruÈ›a mea laptele pe care-l serviÈ›i dimineaÈ›a È™i seara È™i bineânÈ›eles că È™i eu am fost atins de boală. Dar am tratat-o cu zeamă de varză, lapte de capră È™i ceaiuri din muguri de brad. Astea sunt remediile care te pun pe picioare la tuberculoză. Asta nu înseamnă că nu mai trebuie să luaÈ›i medicamentele, dar eu cu astea m-am făcut bine. IertaÈ›i-mă, nici nu m-am recomandat. Eu sunt Leonte...moÈ™ Leonte.. - Andrei... - Locuiesc la 3 km de aici. AÈ™a că ne vom mai vedea. AÈ™a. LăsaÈ›i-o pe Căprioara să vă cunoască mai bine. Și cățeaua îi dădea târcoale lui Andrei, până ce bărbatul își luă inima în dinÈ›i È™i o mângâie timid pe cap. ÃŽncurajată se apropie mai mult È™i se lipi de piciorul lui. - Vă place, aveÈ›i noroc, nu cu oricine se împrieteneÈ™te Căprioara. Acum să fiÈ›i sigur că vă va însoÈ›i în orice plimbare pe munte. După ce ieÈ™iÈ›i pe poarta din spate, numai să fluieraÈ›i È™i ea va È™ti că aveÈ›i nevoie de tovarăș de drumeÈ›ie. Asta dacă nu cumva nu vin È™i ceilalÈ›i câini din sanatoriu. Avem vreo zece. VoiaÈ›i să plecaÈ›i undeva? - Da, voiam să iau un pic de aer... - Păi, poate mă însoÈ›iÈ›i, merg să aduc pâinea pentru prânz È™i cină. Mergem cu căruÈ›a...mai sporovăim... - MulÈ›umesc de invitaÈ›ie...mi-ar prinde bine o plimbare cu cineva de-al locului...încă nu cunosc toate împrejurimile... Se urcă în căruÈ›a bătrânului care începu să-i arate cărările de munte È™i să-i prezinte locurile. ÃŽn mintea lui Andrei însă, de când îl văzuse pe bătrân, nu stăruia decât o singură întrebare. - Bănuiesc, după vârsta d-voastră, că sunteÈ›i printre cei mai vechi de aici, puteÈ›i să-mi spuneÈ›i, care-i povestea acestui castel? Am auzit ceva foarte vag despre fiica boierului...întrebă Andrei. - Eu am lucrat la boierul Drăgotescu...conu’ Aristide, Dumnezeu să-l ierte, că a fost om bun! Uite mai deunăzi am făcut 87 de ani. Eram copil când m-a adus tata aici ca să mai scutească o gură la pâinea de toate zilele, că mai aveam acasă È™ase fraÈ›i mai mici. Aveam grijă de caii de la grajduri È™i mă făcusem plăcut È™i boierului È™i coanei Caliopi, soÈ›ia acestuia... - Grecoaica?..spuse Andrei ca pentru sine la amintirea cuvintelor pe care i le È™optise în vis făptura aceea minunată. - Da. Aveau o fată. Mălura... - Mălura? Păi, ce nume e ăsta? După câte È™tiu mălura în termeni populari este o boală care atacă grâul È™i alte păioase È™i formează pe ele o pulbere neagră... - Da, dar mai înseamnă È™i negru ca tăciunele. Și fata asta a boierului avea la naÈ™tere un păr negru, parca-i fi scos-o din vatră, iar ochii...nu mai spun de ochi, ziceai că sunt doi cărbuni...ori de câte ori vorbea cu mine, plecam privirea în pământ că nu puteam să-i suport tăiÈ™ul...Mălura ajunsese la vârsta când fetele se amăgesc repede cu primul bărbat care le iese în cale. Și când acest bărbat era unul ca Grig DomiÈ›ian, tot fiu de boier, din zona Munteniei, care venea prin părÈ›ile noastre în vacanță, om plimbat prin lume, atunci situaÈ›ia putea scăpa de sub controlul boierului bătrân. ConaÈ™ul Grig cânta la pian, scria poezii, era un tânăr elegant È™i rafinat, aÈ™a că Mălura se îndrăgostise până peste cap de el. ÃŽnsă, contrar aparenÈ›elor, acesta se dovedise a fi un vânător de fuste È™i de zestre, lucru care nu scăpase stăpânului meu. AÈ™a că îi interzisese fetei să se mai vadă cu el. Disperarea Mălurei ajunsese la maxim, iar când auzise într-o vară că Grig nu va mai veni pe la noi, că se duce la Paris în vacanță, împreună cu ultima lui cucerire, fata își pierdu minÈ›ile. Plecă într-o dimineață de acasă È™i nimeni nu È™tie pe unde hălăduise. Plouase în acea zi de vară cu bulboci, ploaie torenÈ›ială È™i rece ca la munte. Spre seară slugile boierului, împreună cu câinii, au găsit-o în refugiul pădurarilor. Ghemuită într-un colÈ›, udă până la piele, dârdâind îngrozitor. Din acea zi fata se îmbolnăvi de o boală încă netratabilă pentru acele timpuri, de plămâni. Babele din sat spuneau că nu din cauza ploii îi cedase plămânul, ci din cauza durerii că-l pierduse pe DomiÈ›ian. Spuneau ele că plămânul se poate sparge la o supărare mare È™i poate că aveau dreptate. Oricâți doctori au văzut-o, nimeni nu a mai putut să o salveze, iar boierul lăsase cu limbă de moarte unui nepot din partea lui Caliopi ca după ce ei doi nu vor mai fi, castelul să fie donat la stat È™i aici să se facă un sanatoriu pentru tuberculoÈ™i în amintirea fetei sale pe care nu a putut să o salveze. Oamenii vorbesc că... - Ce vorbesc, întrebă Andrei cu curiozitatea nedisimulată a ziaristului, sesizând că bătrânul din faÈ›a sa ezită să continuie povestea. - Eh, prostii din popor...È™tiÈ›i cum e lumea noastră de la È›ară...cum că Mălura bântuie È™i azi castelul în căutarea iubitului ei, că uneori se întâmplă lucruri ciudate... - Ce fel de lucruri? - Ciudate...mie nu mi s-au întâmplat, dar vorbesc oamenii, chiar È™i bolnavii mai vechi de aici...domnu’ Marghidan...de pildă...filozoful... - N-am avut plăcerea să-l cunosc - Dânsul e veteran aici...e internat de zece ani... - Cum de zece ani? - Da, se pare că are o formă gravă, acasă la el ar da ortul popii în câteva zile. Se pare că nici rude nu prea are...aÈ™a că stă aici...are o pensie bună È™i, dacă i se aprobă an de an prin comisia medicală È™ederea, de ce n-ar sta. El È™tie mai multe...puteÈ›i vorbi cu el...e citit ca d-voastră...fost profesor... Andrei nici nu sesizase când ajunseră la fabrica de pâine, iar apoi înapoi la sanatoriu. ÃŽi mulÈ›umise bătrânului pentru povestirile care-l puseseră pe gânduri È™i după masa de prânz se cufundase iar într-un somn adânc, probabil È™i ca efect al medicamentelor. Spre seară îl căutase pe Marghidan, presupunând că nu avea unde să fie internat decât în aceiaÈ™i aripă cu el, È›inând cont de gravitatea bolii. Pentru început, bătrânul fusese reticent, dar când află că Andrei este jurnalist, că a terminat Literele, începu să-È™i dea drumul la gură. - Dacă te-a trimis la mine moÈ™ Leonte, atunci pot avea încredere în dumneata. Circulă tot felul de povestioare prin sanatoriu, vis-a-vis de fata boierului, care cu timpul au căpătat alte sensuri, se pare că fiecare vrea să mai adauge câte ceva acestei poveÈ™ti de dragoste È™i asta distruge farmecul ei. Andrei se gândea despre ce farmec ar fi putut fi vorba, era doar o poveste de dragoste simplă È™i tristă, ca toate celelalte, încheiate prin abandonul unuia dintre combatanÈ›i, căci pentru el iubirea nu fusese niciodată decât o luptă din care numai unul iese învingător, celălalt rămânând sclav o viață întreagă. Marghidan citise pe chipul lui gândul nerostit. - Andrei...îmi permiÈ›i să-È›i spun aÈ™a...? - Da, cum să nu... - Andrei, eu È™tiu mult mai mult decât È™tie È™i vorbeÈ™te lumea...Poate È›i-a spus moÈ™ul că sunt veteran aici. Acum zece ani nu eram decât 5 bolnavi în tot castelul. Personalul medical era È™i el restrâns, aÈ™a că aveam o mai mare libertate de a cutreiera prin castel. DeÈ™i am terminat filozofia È™i am fost la catedră, am rămas tot un visător, ca să nu spun romantic. La auzul poveÈ™tii nefericitei Mălura am început să cutreier castelul în căutarea unor dovezi palpabile ale iubirii ei pentru acel Grig. ÃŽntr-o duminică, când cu noi nu era decât o asistentă de gardă, m-am urcat È™i am cotrobăit prin podul castelului. Știm cu toÈ›ii că de obicei în podul caselor găseÈ™ti întotdeauna lucruri abandonate de proprietari, unele surprinzătoare, interesante, misterioase. Ei bine, am găsit într-un cufăr vechi, printre câteva păpuÈ™i È™i rochiÈ›e ale Mălurei pesemne, un jurnal scris de ea, de fapt toată zbaterea vieÈ›ii È™i iubirii ei. Văd că îți strălucesc ochii de interes, nu? Voi, jurnaliÈ™tii sunteÈ›i întotdeauna în căutare de senzaÈ›ional È™i, dacă nu-l găsiÈ›i, îl fabricaÈ›i voi în vreun fel. Andrei se È™i gândea ce propunere să-i facă lui Marghidan. Să-i cumpere sau cel puÈ›in să-i împrumute jurnalul, astfel ar fi putut să trimită săptămânal la ziar câte un foileton, nu musai cu numele reale pe care le va întâlni în jurnal, dar credea că va fi o chestie care l-ar mai menÈ›ine acolo, în prima linie, în faÈ›a ochilor È™i aprecierii redactorului-È™ef È™i, de ce nu, a colegilor. Spre surprinderea lui plăcută, Marghidan acceptă de cum îi făcuse propunerea. - Cred că este o idee bună, ar cunoaÈ™te È™i alÈ›ii povestea de dragoste a Mălurei...e o idee excelentă! Andrei nu mai avea de ce să se gândească cu groază la lunile ce i se mai întindeau în față, ca un labirint din care nu È™tia cum va ieÈ™i. Avea hrana spirituală, de care era atât de înfometat zi de zi È™i acolo, în oraÈ™ul său natal, È™i asta îi dădea puterea să spere că va rezista cu bine avalanÈ™ei timpului asupra sa. ............................................................ ÃŽn seara când obÈ›inuse de la Marghidan jurnalul Mălurei, Andrei fu vizitat în vis din nou de fata boierului. Avea o privire rece, de data asta, mai neagră ca niciodată, aproape rea. - Unde este jurnalul...jurnalul meu...? ÃŽncepuse să-i cotrobăie cu miÈ™cări precipitate, răscolite de o mânie ascunsă, prin lucrurile din geamantan, prin noptiera de la capul patului, bolborosind cuvinte pe care Andrei nu le înÈ›elegea. - Stai, stai...îi strigase el, o să-mi împrăștii toate lucrurile peste tot È™i mâine vine la prima oră sora Ana, toată lumea È™tie doar ce tărăboi face când găseÈ™te dezordine în salon! - Unde este jurnalul? - De ce? Ce îți mai trebuie È›ie jurnalul? - Cum adică ce îmi mai trebuie mie jurnalul? E al meu, sunt nopÈ›ile mele de nesomn, ceasurile mele de tristeÈ›e, de deziluzii sau bucurii, de neliniÈ™ti...Nu vreau să fie marfă de tarabă, citită de toată lumea voastră meschină È™i rea...Trebuie să-mi promiÈ›i că vei citi jurnalul È™i atât. Ceea ce vei afla acolo trebuie să fie doar taina mea È™i a ta, fiindcă l-ai citit. A, uitasem, desigur, È™i taina boÈ™orogului filozof! Nu vreau să te pedepsesc È™i pe tine cum l-am pedepsit pe Marghidan! La auzul acestor vorbe, rostite cu o ură nedisimulată, Andrei își îndreptase ochii întrebător către tânăra fată. - De ce crezi că zace aici de atât amar de vreme? spuse ea cu o satisfacÈ›ie, care-i luminase pentru o clipă supărarea întipărită pe obraji. ÃŽndrăzneala de a cotrobăi prin lucrurile familiei noastre, faptul că a intrat nepoftit în intimitatea È™i durerea mea, asta l-a costat. Niciodată nu-i vor ieÈ™i analizele alea bine. Și È™tii de ce? Fiindcă voi avea eu grije ca aÈ™a să se întâmple È™i nu altfel, È™i din acest castel va mai ieÈ™i doar cu picioarele înainte. Mă înÈ›elegi? Andrei o privea È™i nu È™tia dacă fata vorbea sau nu serios, dacă ar fi trebuit să-i ia în seamă amenințările, căci, cum ar fi putut interveni în întâmplări petrecute acum È™i aici, o persoană trecută ca ea în neființă, dar, gândindu-se că în vis orice lucru este posibil tăcu, pentru a nu aprinde È™i mai mult supărarea fetei. - Bine, bine, îi răspunse el, îți promit că voi citi jurnalul, doar atât. Nu vreau să te mai văd cu privirea asta rea niciodată. Acolo, în pictura din salon eÈ™ti atât de frumoasă, ca o dimineață de vară, aruncată peste întinderea senină a mării ... - Văd că eÈ™ti È™i poet, pe lângă faptul că È™tii să cânÈ›i atât de frumos la pian. Pictura din salon este făcută pe vremea când eram fericită...nu ca acum...de atunci, în fiecare miez de noapte aÈ™tept ca iubitul meu să apară È™i È™tiu că într-o bună zi va reveni la mine... Andrei căuta să se dezlipească de retina acelui vis, să revină în salonul cufundat în liniÈ™tea nopÈ›ii, tulburat doar de vorbele bolborosite prin somn de colegul lui de suferință, dar nu putea să scape de mirajul fetei, care-l privea acum cu alÈ›i ochi, parcă mai blânzi... Instantaneu, o fâșie de lumină puternică, cea a neonului din salon, îi sfâșie visul în două È™i deschizând ochii o văzu pe tanti Eufrosina, femeia de servici de pe etajul lor, care cu precizie de ceasornic elveÈ›ian deschidea uÈ™a salonului în fiecare dimineață la ora 6,00 pentru a spăla pe jos È™i a aerisi camera, ordine clare È™i necălcate de nimeni din sanatoriu, ce È›ineau de un regulament nescris, impus de directorul Mihăilescu. ............................................................ Cu sufletul la gură Andrei străbătu etapele obligatorii ale fiecărei dimineÈ›i: igiena personală, masa de dimineață, vizita. Apoi, fiindcă avea timp liber până la prânz, luă jurnalul Mălurei, ieÈ™i pe portiÈ›a din spatele castelui, fluieră de două ori scurt È™i Căprioara i se gudură la picioare. Bărbatul scoase dintr-un È™erveÈ›el două sandwiciuri cu unt È™i È™uncă pe care cățeaua le înfulecă îndată. „Cred că are pui, gândi Andrei, prea mănâncă cu poftă È™i se uită tot timpul la mâinile mele, doar-doar îi mai scot ceva bun din buzunar†Porni cu câinele pe poteca ce urca din spatele sanatoriului È™i se auzi strigat. Erau Sanda cu prietenele ei È™i încă doi bolnavi care-l invitau la o tură prin oraÈ™. Andrei îi salută cu mâna de câteva ori È™i își reluă drumul pieptiÈ™ pe munte. Voia să găsească un loc liniÈ™tit, unde să înceapă să citească jurnalul Mălurei È™i-l găsi la refugiul pădurarilor. Fusese impresionat de la primele pagini. Fata primise o educaÈ›ie aleasă pentru acele vremuri, avusese doi profesori, unul de muzică È™i altul poliglot, filozof È™i alte câteva calități enumerate admirativ de ea. Răsfoii în grabă filele jurnalului, dar își zise că este o impietate să sară fragmente întregi din viaÈ›a cuiva care a suferit foarte mult, aÈ™a că începu să citească de la prima pagină cu emoÈ›ie dezvăluirile Mălurei. Fu È™ocat de iubirea pe care fata o declara lui Grig DomiÈ›ian, i se părea că nu citeÈ™te un jurnal al unei fiinÈ›e care a trăit lângă această pădure È™i care, cu siguranță, a călcat aceste poteci, ci al unui personaj coborât parcă dintr-un roman de dragoste scris de unul dintre marii scriitori ai lumii. Sentimentele Mălurei erau contradictorii, ca ale oricărei femei. Ba îl idolatriza pe Grig, atunci când acesta o vizita la castel È™i pierdeau ore întregi împreună în faÈ›a pianului, a poeziilor lui Eminescu sau când urcau potecile din munte, ba îl ura de moarte, atunci când el, cu nonÈ™alanÈ›a bărbatului care se simÈ›ea dorit, o părăsea în mijlocul unui bal pentru a reveni după oarecare timp la braÈ› cu o alta, sub privirile ironice ale prietenelor sale. Se apropiase ora mesei de prânz È™i medicamentele administrate, proverbiale în astfel de boală pentru recăpătarea apetenÈ›ei, îl îndemnau pe Andrei să se grăbească spre sanatoriu. ÃŽn acea zi nu dormise după-amiază, aÈ™a cum făcea de obicei, nici nu ieÈ™ise în oraÈ™, refuzând(pentru a câta oară!) invitaÈ›ia fetelor. Preferase să citească pe balcon continuarea jurnalului, iar după masa de seară mai avea mai puÈ›in de un sfert din el. Ajunsese la clipele de deznădejde ale Mălurei la aflarea veÈ™tii că DomiÈ›ian plecase la Paris cu alta sau pentru alta. ÃŽi scrisese lui Grig în repetate rânduri, dar nu primise nici un răspuns, apoi încercase ceea ce fetele din lumea întreagă încearcă la ceas de cumpănă în iubire: mersese la o bătrână, care cunoÈ™tea leacuri pentru toate. Acolo aflase că mai există o È™ansă să-l recucerească pe DomiÈ›ian, dar banii Mălurei se risipiseră în vânt. Niciun descântec părea că nu-l va mai putea aduce la ea pe tânăr. Bătrâna îi promisese că va mai face o ultimă încercare È™i, după ce fata îi dăruise È™iragul de perle, pe care boierul bătrân i le făcuse cadou când împlinise 18 ani, îi prevestise că Grig nu se va mai întoarce la ea niciodată, dar într-o bună zi, tot aici la castel, își va găsi dragostea căutată. Pagina următoare fu cea care-l cutremură cu adevărat pe Andrei. Bolnavă È™i tot mai deznădăjduită, Mălura constatase împreună cu doica ei, care-i păstra toate secretele, că era însărcinată. BineânÈ›eles cu DomiÈ›ian. Boierul Aristide nu trebuia să afle nimic, căci Mălura credea cu tărie în promisiunea vrăjitoarei că într-o zi va apărea bărbatul predestinat ei. Dar răceala contractată în pădure, suferinÈ›a È™i lipsa unui tratament au grăbit moartea fetei, înainte ca iubitul ei să apară. Ducea cu ea în mormânt taina unui copil nenăscut È™i o poveste de dragoste sfâșietoare. Andrei È™tia că citind acest jurnal nu face mai mult decât să È›easă un vis în realitatea lui imediată, a bolnavului care încearcă să se hrănească cu vise pentru a-È™i menÈ›ine cât de cât tonusul necesar armonizării medicamentaÈ›iei cu psihicul, fiindcă visătorul din el nu-l părăsise nici aici pe patul de suferință. I se părea că iubirea imposibilă a Mălurei transgresase timpul È™i spaÈ›iul È™i se repeta aidoma unui ritual de trecere primitiv, magic, în fiecare miez de noapte, ritual la care È™i el, piesă importantă în acest puzzle sensibil, trebuia să participe, măcar cu gândul. Intrase prea afectiv în acest joc pentru a putea da înapoi È™i uneori râdea în sinea lui, gândindu-se ce minte romantică mai poate să aibă, din moment ce visează cu ochii deschiÈ™i. Fusese toată viaÈ›a sa un bărbat care È™tiuse să-È™i cenzureze întotdeauna efuziunile lirice, sărace È™i rare, dar acum se prinsese în jocul Mălurei, fiindcă, de ce să nu recunoască, se îndrăgostise din prima clipă de fata ipostaziată pe peretele rece al salonului, È™i ar fi dat oricât să È™tie că o ființă ca ea l-ar fi putut iubi vreodată... Ca în fiecare seară Andrei adormise, gândindu-se la destinul tragic al fetei. Visul însă pe care l-a avut atunci îl va urmări fantomatic, uneori amenințător în fiecare noapte, iar mai apoi È™i pe parcursul zilei. Se afla în salonul mare al DrăgoteÈ™tilor. Cum ajunsese el acolo, îmbrăcat în redingotă sclipitoare, cu mânuÈ™i albe, din piele de căprioară, nu-È™i putea explica. Salonul era scăldat într-o lumină orbitoare, când deodată observă silueta Mălurei îndreptându-se spre el, parcă plutea È™i cu cât se apropia îi putea observa lumina caldă din ochi, surâsul plin de fericire. ÃŽn jurul lui, doamne îmbrăcate în toaletele timpului, bărbaÈ›i cu redingote È™i cămăși scrobite, cu lornion la ochi, totul era învăluit în melosul unui menuet care vibra prin spaÈ›iul parfumat de mirosul teilor ce își împrăștiau sevele prin ferestrele deschise larg. Mălura îl privi drept în ochi, È™i apucându-l strâns de mână, se lipi de el. ÃŽi simÈ›ea căldura ce se degaja prin rochia subÈ›ire de voal, tremurul imperceptibil al mâinii care îl încătuÈ™a, apoi îi auzi vocea. Era un glas deosebit de cel cu care îi vorbise atâtea nopÈ›i în vis, un glas tulburător de drag: â€...Agapi mou...omul meu drag... È™tiam că vei veni...că într-o seară ca aceasta te voi întâlni, doar mi-ai fost hărăzit de stele...să nu mai pleci nicicând, îmi promiÈ›i?â€. Andrei, cel din somn, se desprinse de mâna ei fierbinte, o privi drept în ochii negri È™i îi spuse:†Andrei... eu sunt Andrei, Mălura,...cel din vis...cel cu jurnalul de la Marghidan...!†Dar fata nici nu părea să audă vorbele disperate ale bărbatului din faÈ›a ei. ÃŽl cuprinse de mijloc, trăgându-l în centrul salonului, acolo unde alte câteva perechi se roteau visător...â€Nu mai spune nimic, important este că eÈ™ti lângă mine È™i că vei fi de acum înainte toată viaÈ›a. PromiÈ›i? Am È™tiut din prima clipă, atunci când ai intrat în salonul mare È™i È›i-ai plimbat degetele pe clapele pianului că tu eÈ™ti omul meu drag, pe care-l aÈ™teptam. Mi-ai mângâiat trupul pictat, ca È™i cum ai fi vrut să te contopeÈ™ti cu culorile reci, văduvite de trecerea timpului, apoi mi-ai primit visele cu îngăduință, ba chiar cu duioÈ™ie, mi-ai citit jurnalul cu sufletul la gură È™i ai suferit odată cu mine, te-ai gândit cât de fericit ai fi fost ca o ființă ca mine să te iubească...Mă înÈ™el în ceea ce-È›i spun?†Andrei ar fi vrut să-i spună că se înÈ™eală, că trăieÈ™te un vis într-un alt vis, dar faÈ›a Mălurei radia de bucurie, alcătuirea ei de carne È™i sânge părea reală, fremătătoare, sub înlănÈ›uirea braÈ›elor bărbatului care se abandonase parcă È™i el clipei. Cu toate acestea el îi È™opti: „Eu sunt un om în carne È™i oase, real, pe când tu eÈ™ti doar o întruchipare a visului, o nălucă a trecutului...cum poÈ›i crede că te voi putea iubi vreodată? Mâine-poimâine voi pleca de aici, voi avea viaÈ›a mea, familia mea...nu vreau să-È›i faci iluzii care nu au nici un fundament real!â€. Dar Mălura nu lua în seamă vorbele sale, se agățase de gâtul lui È™i valsul îi cotropea fiinÈ›a cu fiecare miÈ™care. Andrei se trezise spre dimineață transpirat, obosit, parcă ar fi venit de la alergarea pe care în fiecare dimineață o făcea prin parcul de lângă casa lui. Se pipăi pe față, apoi se duse la baie, aprinse lumina È™i se cercetă cu atenÈ›ie. Putea să stea liniÈ™tit, era tot el, Andrei LoviÈ™teanu, jurnalistul, bolnavul pe jumătate vindecat È™i asta graÈ›ie seriozității cu care respectase posologia medicamentaÈ›iei, preferând mersul zilnic prin pădure È™i, de ce să nu recunoască, graÈ›ie liniÈ™tii sufleteÈ™ti pe care i-o insuflase lectura jurnalului fetei de boier. ÃŽÈ™i aduse aminte de vis, surâse ca È™i cum ar fi zis: â€Auzi, ...eu... iubitul Mălurei!†Dar acest gând nu apucă să se toarcă complet pe fusul creierului, când din alcătuirea de ape a oglinzii apăru imaginea tremurândă a fetei, care-i È™opti:†De azi înainte nimeni nu ne va mai despărÈ›i, omul meu drag!â€. Andrei vru să-i răspundă, dar sunetele i se opriră pe vârful limbii, imaginea din oglindă se estompă brusc, deoarece în baie intră colegul de salon al lui Andrei, care-l întrebă: - Mi s-a părut mie, m-aÈ›i strigat sau vorbeaÈ›i cu cineva? - Nici una, nici alta, cu cine să vorbesc, cu pereÈ›ii? - Eu de multe ori, mai ales când mă bărbieresc, vorbesc cu mine însumi, îmi È›in adevărate lecÈ›ii de morală...È™i am crezut... - Eu n-am să-mi fac nici un proces de conÈ™tiință, îi răspunse el în doi peri, dând a lehamite din mână È™i refugiindu-se pe balcon. DimineaÈ›a Andrei îl căutase cu privirea prin curte pe moÈ™ Leonte. ÃŽl găsi la depozitul de alimente, făcea cu administratorul ultimele aprovizionări pentru bucătăria sanatoriului. - O, ce surpriză, bună dimineaÈ›a, domnu’ Andrei...ce faceÈ›i? - Vă căutam, voiam să discut ceva, dar o putem lăsa pe mai târziu... - ȘtiÈ›i ce vă propun, într-o oră plec în oraÈ™ cu domnu’ administrator, aici de față...nu È™tiu dacă v-aÈ›i cunoscut... - N-am avut plăcerea...spuse Andrei È™i îi întinse mâna bărbatului care răspundea de hrana È™i de întreÈ›inerea zilnică a sanatoriului. - Petrea...răspunse acesta, parcă mai atent la hârtiile ce le avea în față decât la Andrei. - ÃŽl putem lăsa pe domnu’ Petrea la primărie, unde are treabă, iar noi poate mergem să ne plimbăm un pic prin oraÈ™. Ies foarte rar în oraÈ™, nu-mi prieÈ™te aglomeraÈ›ia aia enervantă, dar baba mea m-a rugat să îi cumpăr câte ceva. Ce ziceÈ›i? Andrei acceptă È™i după ce scăpară de prezenÈ›a adnministratorului se refugiară în barul din centrul staÈ›iunii, plin ochi la acea oră matinală de mulÈ›i pierde vară ca È™i ei. Erau destui È™i din bolnavii din sanatoriu, care-l salutară doar pe moÈ™ Leonte. - După câte observ, nu prea v-aÈ›i făcut prieteni prin sanatoriu! - E mai greu să-È›i faci prieteni, când stai în aripa stângă È™i mata È™ti la ce mă refer... - Prostii, sunteÈ›i la fel de bolnavi ca È™i cei din dreapta...Uite, de exemplu, anul trecut am avut două decese în aripa dreaptă È™i nici unul în stânga. - Ãsta nu e un criteriu de evaluare, eu văd clar cum mă ocolesc toÈ›i È™tiind de .... - Bine, fie ca dumneata, nu vreau să te supăr, face rău la plămâni. Ia zi, ce-ai mai făcut? - L-am căutat pe Marghidan, È™i ai avut dreptate... - Referitor la ce? - La Mălura. I-am citit jurnalul personal... - Ah, jurnalul... Da, asta este o treabă mai veche, mi-a părut rău că omul ăsta cultivat a găsit de cuviință să-È™i vâre nasul în lucruri care nu-l privesc, ba mai mult, a început să împrăștie tot felul de zvonuri prin sanatoriu, cum că Mălura bântuie castelul, că a visat-o È™i că l-a ameninÈ›at că va răspunde pentru impietatea de a-i citi jurnalul, că din cauza asta va sta aici la sanatoriu mult È™i bine... - Asta mi-a spus-o È™i mie Mălura... La auzul vorbelor lui Andrei, moÈ™ Leonte își scoase pălăria din cap, o aÈ™eză pe masă È™i își trecu mâna prin părul albit de vreme. - V-a spus-o Mălura? Cum aÈ™a? - ÃŽn vis... mi-a apărut de câteva ori în vis... - Hai, domnu’ Andrei, la naiba cu visurile astea, eu n-am crezut niciodată în aÈ™a ceva! Cum să vă apară în vis Mălura? Și mai ales cum să stea Marghidan aici datorită ei, dacă nu ar fi bolnav. Analizele vorbesc în cazul lui... - Nu te contrazic, dar dacă È›i-aÈ™ povesti ultimul meu vis... Și Andrei începu să-i depene povestea, în timp ce sorbea dintr-o cafea, iar bătrânul trecuse deja la a doua sticlă de bere. - Știu È™i eu ce să zic, poate totul se datorează faptului că v-am povestit atâtea despre Mălura, poate că Marghidan a fost È™i el destul de convingător în tot ceea ce v-a spus, poate este de vină jurnalul..Sau poate sunteÈ›i d-voastră un om prea sensibil...Mai degrabă cred că asta este cauza! Oricum...eu nu prea cred în astfel de poveÈ™ti. E o vorbă românească, mortul de la groapă nu se mai întoarce...Să mă ierte Mălura, nu vreau să-i umbresc amintirea, că a fost o ființă deosebită È™i cu mine s-a purtat întotdeauna cu drăgălășenie È™i multă milă, È™tiind ce amărâți erau cei din familia mea...Eu zic să vă reveniÈ›i, acum că boala a dat înapoi, încercaÈ›i să vă trăiÈ›i viaÈ›a, am văzut cum vă privesc unele fete de pe aici...! AfirmaÈ›iile bătrânului îl mai liniÈ™tiră pe Andrei, care se hotărâse să o rupă definitiv cu visele, să nu mai calce prin salonul de la castel, nici să se mai atingă de pian. Voia să-È™i facă prieteni printre bolnavi È™i primul lucru pe care dorea să-l facă era să nu mai refuze invitaÈ›ia fetelor la plimbare. Se împrietenise cu Sanda È™i împreună cu prietenele ei È™i cu încă doi-trei tineri băteau cărările muntelui sau oraÈ™ul. SimÈ›ea însă mereu că cineva parcă îl urmăreÈ™te la tot pasul, un abur moale i se insinua pe lângă trup, chiar È™i noaptea când se pregătea de culcare, dar pusese totul pe seama sensibilității sale exacerbate, ca întotdeauna. Sosise È™i luna Mai cu nelipsitele drumeÈ›ii montane la care participa acum tot sanatoriul. IeÈ™iseră mugurii de brad È™i fiecare voia să pună la uscat o cantitate care să-i asigure ceaiul atât de binefăcător pentru plămâni. Tot atunci se întâmplase È™i nenorocirea cu Sanda, care călcase greÈ™it È™i își luxase glezna, fiindu-i imposibil să-l mai însoÈ›ească în plimbările lui. Unul câte unul, prietenii din aripa dreaptă se însănătoÈ™iseră È™i plecaseră acasă, aÈ™a că el rămăsese iar singur cu visele sale. Mai mult, când făcu a treia tomografie, rezultatul fiind foarte bun, doctorul Mihăilescu îi spusese că nu-l poate totuÈ™i externa. Analizele de sânge, pe care era obligat să i le facă din 2 în 2 săptămâni pentru a È›ine sub control valorile ficatului, atacat de antibioticul pe care îl lua în cantități mari marÈ›ea È™i joia, nu erau la parametri normali. Doctorul Mihăilescu nu se mai întâlnise cu o astfel de situaÈ›ie niciodată È™i o bănuia pe sora Ana de neglijență în manipularea È™i etichetarea eprubetelor cu sânge recoltat, dar Andrei simÈ›ise că trebuia să pună capăt viselor sale. Putea oare să-i spună acestui doctor, citit È™i cu atâta experiență, că el credea că totul se datora Mălurei, care poate îi schimbase noaptea analizele cu ale unui bolnav nou venit! L-ar fi crezut cineva? Sau că de accidentul Sandei pe munte Mălura nu era deloc străină! ÃŽÈ™i spuse că făcând astfel de afirmaÈ›ii unui om cu capul pe umeri, cum era directorul, el ar fi putut uÈ™or ca din acest sanatoriu să ajungă direct la unul de boli nervoase! A doua zi doctorul Mihăilescu îi spuse că, într-adevăr, sora Ana manipulase greÈ™it niÈ™te analize È™i că ale lui erau bune, aÈ™a cum se aÈ™tepta, È™i că peste 2 zile va putea părăsi sanatoriul. ÃŽntr-o după-amiază de iulie Andrei ieÈ™i pe poarta castelului spre libertatea tânjită atâtea luni, lăsând în urmă amintiri de care se va simÈ›i legat toată viaÈ›a. Doctorul îl rugase să urmeze în continuare tratamentul È™i după 3 luni să vină pentru încă un set de analize. La ziar lucrurile erau neschimbate. Fuseseră angajaÈ›i doi tineri, un băiat pentru pagina de sport È™i o fată, Laura, absolventă de relaÈ›ii internaÈ›ionale, pentru pagina de politică externă. Când a văzut-o prima dată pe Laura, Andrei s-a îndrăgostit lulea de ea. Fusese un coup de foudre, fata răspunzându-i imediat cu aceleaÈ™i sentimente. Peste o lună, o invita pentru prima dată la un restaurant, tot în acea seară intrase în dormitorul său, iar peste încă 2 luni Andrei, având în mână analizele de laborator pentru a depune actele la Starea Civilă, îl suna pe doctorul Mihăilescu pentru a-i anunÈ›a fericitul eveniment È™i faptul că analizele de sânge erau excelente, aÈ™a că nu mai vedea rostul unei reântoarceri la sanatoriu pentru investigaÈ›ii suplimentare. Peste un an se născuse Alexa, un copil isteÈ›, pus mereu pe întrebări care mai de care mai dificile, cu cât creÈ™tea în vârstă. Andrei È™i Laura o protejau fiecare în felul lui. Pe de o parte fetiÈ›a semăna cu maică-sa, era numai viață în ea, se juca È™i alerga toată ziua. Pe de altă parte, când venea seara, singurul pe care-l accepta la povestea de culcare era Andrei, care își dăduse seama că familia LoviÈ™teanu se mai îmbogățise cu un visător, Alexa fiind topită după întâmplări ieÈ™ite din comun. Andrei îi povestise odată despre suferinÈ›a lui la sanatoriu, unde ajunsese datorită neglijenÈ›ei, văzând-o cum transpirată de la joacă se repezise la frigider pentru a bea ceva rece. BineânÈ›eles că din acea zi Andrei nu mai scăpă de insistenÈ›ele copilului său È™i într-o sâmbătă urcă cu Laura È™i Alexa în tren pentru a revedea locurile unde el fusese internat. Alexa voia să vadă castelul, pe Căprioara, pădurea, totul. Când au intrat pe poteca ce dădea înspre pădure, Andrei fluieră scurt, dar Căprioara nu mai apăru. 2-3 cățelandri se iÈ›eau pe la poarta dinspre pădure, lătrându-i timid. Suiră prin tăcerea brazilor È™i Alexa nu dădea deloc semne de oboseală. Mergea cu o voință de invidiat, parcă ai fi zis că vrea să ajungă la un loc numai de ea È™tiut. Deodată, aÈ™a cum se întâmplă des la munte, se iscă un vânt pribeag È™i în câteva minute cerul abia întrezărit printre coroanele arborilor se umplu de nori. „Asta ne mai trebuie, gândea Andrei, o ploaie, să-mi răcească fata!†Șansa era că se aflau aproape de refugiul pădurarilor, unde È™i intrară. ÃŽn câteva clipe din cer începu să cadă puhoiul de ape. Alexa era în culmea fericirii, căci pentru ea asta însemna o aventură nemaiântâlnită. Stătea într-un colÈ› al refugiului È™i È™uÈ™otea ceva cu Laura. Aceasta o mustra din când în când cu degetul arătător, încruntându-È™i ochii ei negri. - Ce secrete aveÈ›i acolo? întrebă Andrei, privind pe fereastră pentru a vedea ce È™anse sunt ca vremea să se îndrepte. - Nimic...chestii de ale fetelor...îi răspunse Laura. Dar Alexa, văzând că Andrei nu era mulÈ›umit cu un astfel de răspuns evaziz, îi spuse pe un ton misterios: - I-am spus că noi două am mai fost odată aici, în locul ăsta... Andrei o privi mirat pe Laura, care la rândul ei, ridică din umeri È™i-l mustră din priviri, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună: „Ce te miri, nu È™tii cât e de visătoare, ca tine...Prostii copilăreÈ™ti...!†La câteva zile după ce se reântoarseră de la munte, după ce toată grădiniÈ›a È™tia de nemaipomenitele aventuri prin care trecuseră, Alexa lăudându-se din prima clipă cu acele momente unice pentru ea din munte, Andrei o visă din nou pe Mălura. Scăpase de prezenÈ›a ei nocturnă de mult, de când plecase de la sanatoriu, iar acum fata stătea pe marginea patului lor, È›inându-l strâns de mână È™i privind în răstimpuri la Laura care dormea adânc. - Te-am iertat...te-am iertat pentru că ai plecat È™i m-ai părăsit...Reântoarcerea ta după cinci ani la castel, împreună cu Laura È™i Alexa, a închis azi cercul poveÈ™tii mele de dragoste. Iubirea mea s-a împlinit! Am să-È›i spun o parabolă È™i depinde de tine câtă înÈ›elepciune vei culege din ea. ToÈ›i oamenii primesc la naÈ™tere câte o pereche de aripi. Cu ele înfruntă viaÈ›a asta uneori nedreaptă È™i grea. Unii zboară sus, sus de tot, reuÈ™esc în carierele lor, au numai bucurii în dragoste. Altora li se frâng aripile brusc È™i au parte numai de decepÈ›ii în dragoste sau eÈ™ecuri în ceea ce fac zi de zi. Dar la ceas de taină, întotdeauna predestinat, vântul serii spulberă pulberea de aur pe care fiecare o poartă pe aripi, pulbere care nu înseamnă altceva decât tot ceea ce este frumos È™i bun în noi È™i o duce departe, peste alte spaÈ›ii, în alte vremi, pe aripile altor semeni de ai noÈ™tri, care poate atunci abia se nasc în lumină. BineânÈ›eles că ei vor purta alte nume decât ale noastre, dar în structura lor intimă se vor regăsi multe din gesturile, sentimentele, speranÈ›ele, gândurile noastre...vor fi poate o parte din noi...†- Ascultă, eu sunt un bun creÈ™tin È™i nu am crezut niciodată în metempsihoză...! - Nici eu nu cred, ea nici nu există, m-am convins de asta aici, în locul în care mă aflu. Spuneam doar atât, că e posibil ca peste timpi È™i spaÈ›ii partea cea mai frumoasă din noi să se regăsească È™i în alÈ›i oameni. Nu ai observat că uneori, când întâlnim o anumită persoană, ni se pare că am mai văzut-o undeva, că am mai cunoscut-o cândva, am mai întâlnit-o într-o împrejurare care acum ne scapă, È™i asta fiindcă atunci când o avem în preajmă ne sunt cunoscute È™i atât de dragi glasul, atingerea, privirea ei... Andrei, timpul este o rană care se vindecă repede cu alifia amintirii...Să te gândeÈ™ti la vorbele mele! De azi nu voi mai apărea în visele tale. Fiindcă, ori de câte ori o să vreau să te ating sau să te îmbrățiÈ™ez, o voi face prin mâinile Laurei, căci È™tiu că te va atinge aÈ™a cum aÈ™ fi vrut să o fac eu. Ori de câte ori o să vreau să te sărut, o voi face cu buzele ei, fiindcă È™tiu că te va săruta cu aceiaÈ™i pasiune cu care aÈ™ fi făcut-o eu. Când voi dori să te privesc cum dormi, cum scrii, cum te joci cu Alexa, o voi face prin ochii ei, la fel de negri ca È™i ai mei. Te voi iubi mereu, omul meu drag, te voi iubi până la sfârÈ™itul lumii! Fiindcă te-am iubit dintotdeauna...! Și Mălura din vis îi cuprinse obrajii cu mâinile amândouă È™i îi sărută apăsat buzele arse de somn. Andrei se trezi din vis, se ridică din pat speriat È™i, pentru a nu o trezi pe Laura, plecă tiptil spre bucătărie. Bău pe nerăsuflate un pahar de lapte din frigider, ceea ce îi mai răcori puÈ›in căldura care-i inundase, odată cu visul, întreg corpul. Auzi în spatele său alunecarea paÈ™ilor Laurei, o văzu în prag somnoroasă, căscând È™i întrebându-l È™optit: - Ce-i cu tine, de ce nu dormi? - Am avut un vis... e un coÈ™mar care se repetă... o poveste întreagă...va trebui să È›i-o spun într-o bună zi... Laura se lipi de el È™i îi È™opti la ureche: „Ce vis ciudat avui, dar visuri / Sunt ale somnului făpturi / A nopÈ›ii minte le scorneÈ™te / Le spun a nopÈ›ii negre guriâ€... - Nu râde de mine...vorbesc serios...! - Hai, hai la culcare, destul cu poezia, că dacă se trezeÈ™te Alexa, nu mai dormim nici unul până dimineață...Hai... hai... omul meu drag... È™tii că nu pot adormi fără să te È™tiu lângă mine... ÃŽn mintea È™i în sufletul lui Andrei acest apelativ â€omul meu dragâ€, rostit de Laura pentru prima dată în cei 5 ani care trecuseră de la prima lor întâlnire, se contopi cu acel „agapi mou†al Mălurei din primele vise din sanatoriu, făcându-l să trăiască concomitent, cu aceiaÈ™i emoÈ›ie în suflet cele două clipe, trecută È™i prezentă, È™i abia acum înÈ›elese Andrei sensul parabolei spusă de fata de boier. Laura sesiză uimirea nerostită de pe faÈ›a lui, se întoarse spre el, È™i punându-i degetele pecete pe buze, ca pentru a-i spune că ăsta este un secret È™tiut numai de ei doi, se strecură în dormitor, unde se cuibări apoi la pieptul său, adormind instantaneu. „Poate că Mălura are dreptate, gândi Andrei. Știm oare noi, oamenii, de unde venim È™i unde ne îndreptăm, sau cine suntem cu adevărat? Poate Mălura mai rătăceÈ™te È™i azi prin castelul de sub munte sau poate respiră egal È™i profund, ghemuită la pieptul meu în această noapte de vară. Dar eu? Eu sunt într-adevăr Andrei LoviÈ™teau sau acel Grig DomiÈ›ian, cel de odinioară? De ce i se adresase cu acel apelativ Laura, amintindu-i de primele nopÈ›i È™i vise din sanatoriu, ce sens avuseseră în refugiul pădurarilor vorbele Alexei, â€mami, nu-i aÈ™a că noi am mai fost odată aici?â€. Dar se gândi că nu are rost să se mai frământe pentru astfel de lucruri. Iubea, era iubit È™i avea un copil minunat È™i familia era tot ceea ce conta în viaÈ›a lui. Mâine va trebui să facă față unor noi provocări, să termine editorialul pentru numărul de poimâine, să facă recenzia la un nou roman apărut în librării È™i să meargă cu Laura la firma de leasing perntru a împlini visul Alexei, o maÈ™ină nouă care să o poată duce mai repede la bunici în vacanță. Noi, oamenii, ne înconjurăm prin grijile fiecărei zile cu lucruri banale, inutile, nefolositoare sufletului È™i uneori care nici nu ne reprezintă È™i uităm adesea să mai iubim È™i, mai ales, să visăm frumos. Aflat pe pragul dintre somn È™i vis, Andrei auzi în tăcerea rotundă a camerei fornăitul unui cal. Văzu la fereastră un roib, a cărui coamă neagră strălucea în lumina galben-verzuie a lunii pline ce pătrundea prin fereastra deschisă larg. Era unul din roibii lui moÈ™ Leonte, era armăsarul bunicului din vacanÈ›ele de la È›ară sau pur È™i simplu unul din caii preferaÈ›i ai Mălurei, din grajdurile boierului Drăgotescu? Calul bătu din copită, ca È™i cum ar fi vrut să-l cheme la o călătorie tainică. Andrei îl încălecă È™i animalul se supuse docil, ca È™i cum amândoi ar mai fi făcut È™i altădată acest lucru. O mantie neagră se prelingea de pe umerii lui Andrei, acoperind crupa puternică a calului. Roibul începu să suie în buiestru pe razele de lună care pătrundeau pe fereastră È™i, cu cât urca mai sus, tot mai sus, stelele se aÈ™ezau una câte una ca niÈ™te flori de gheață strălucitoare pe mantia lui învolburată acum de boarea înălÈ›imilor. Andrei simÈ›i în suflet o pace adâncă, È™i surâse în somn, semn că de acum se afla pe tărâmul Lunii, în lumea viselor, unde se simÈ›ise întotdeauna liber È™i atât de fericit. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy