Cum apărea pe la noi vrun străin era adulat de toată lumea.
Toți românii socialiști erau ahtiați după convorbiri cu aceștia, de cele mai multe ori în speranța de a căpăta ceva. Desenau case în aer, arătau entuziaști direcții cu palma, se încruntau, se scremeau, țipau... să li se înțeleagă vorbele.
Toți care veneau din alte țări pe la noi, ce-i drept, erau prietenoși și darnici.
Am văzut eu în tren prin ’84 cum a scos un englez și a împărțit celor din compartiment niște doze de suc și niște lame de gumă de mestecat. Noi pronunțam ciuingam, mai prescurtat era cingo sau ciunga.
Au căpătat câte o doză din folie de aluminiu frumos colorată, de 330 ml, de Sinalco, produs imposibil de găsit în comerțul socialist.
Prin anii aceia cumpăram batoane de un leu de la ’’Pâine’’, și mâncam așa din mers, și ziceam că luam lanciul în oraș...
La Semigeria din Constanța beam bragă la 50 bani paharul de ziceai că sunt lături. După ce parcurgeam sfânta coadă, și suportam dogoarea de la cuptor, și vedeam how is made... ne întindeau peste tejghea covrigii presărați cu mac și sare, înșirați pe sforicică.
Aveau și niște mese înalte și serveam așa deampicioarele, ’’la varice’’, și iaurt de oaie în niște canțarole la 1 leu 5zeci. Era mare măgărie mare peste tot ca și acum. Când debarasau mesele scurgeau la blat iaurtul rămas, și îl puneau iarăși dinaintea clientului.
Hai că acolo era frecventat și de dăia mai ceacâri și cu față de drum de țară, dar și la cofetăria de lux ’’Tomis’’ găseai în profiterol vreo gogoșică din care lipsea o mușcătură, și vedeai o amprentă dentară de mai mare dragul...
Nu știai ce bei la bar sau cofetărie. Comandai cafea dar făceau din zațul adunat de la alții și te serveau ca pe un domn...
Începuse și nouă să ne miroasă a șmecherie, totuși...
Apăruse gumă de mestecat indigenă, așa ca niște țigări.
Le mestecai și simțeai inițial zahariseala din compoziție de parcă îți scârțâia nisip între dinți, cum scârțâie Salolul luat după ce mănânci usturoi. Dădeau o hipersalivație de să faci piatră la glanda salivară. Dacă insistai se iuțea gustul de te pișca la muoasa bucală.
Unii, după un mestecat serios, nu le scuipau ci le țineau noaptea în paharul cu apă îndulcită să le ia a doua zi iar la refec.
Modernitatea e în firea fiecărui om... și să mesteci așa rar și inspirat, privind în gol caa... curca-n lemne, e ceva.
Sinalco și lame adevărate de gumă împachetate frumos și cu poleială ca lumea... și banderolă policromă, ciocolată Toblerone și alte delicatese se găseau numai la Shop pe bani dăia de te frigeau la mână- valută.
Dacă căpătau prin cine știe ce împrejurări vreo Cola sau vreo bere la cutie sau vrun ou Kinder le țineau de frumusețe pe mileu de macrame cum ții bibelourile.
Nu mai vorbim de jucăria surpriză din ou, dar și tinicheaua dozei era excelentă, că îi tăiau niște fante și băgau un bec de fădeau o frumoasă veiozucă.
În afară de multe alte produse mai se vindea pe valută și Sinco Cola- roșie ca și Pepsi-ul nostru. Ce e drept Pepsi românesc era chiar bun însă și el era raritate.
Când făceam rost câte 4 sticle pe sub mână de pe la patiserii era bucurie mare. Pentru familia mea patru era numărul ideal, că eram 2 adulți și doi copii, și venea echitabil una de căciulă.
Ne vorbeam să bem cu economie, o sticlă la patru inși, și desfăceam doar câte una, și ne împărțeam cinstit.
Nu umbla fiecare la sticla lui, că dacă o răsufla se trezea ce își lăsa pentru alt desfăt.
Când turnam sfârâia făcând bășicuțe, și mulam buzele pe gura paharului, și sorbeam ca din lingură, și plescăiam să presăm pe papilele gustative să dea un plus de gust, ca și copii ăia neintroduși...
Nesul și chiar surogatul Inka frecat cu pepsi, la o țigară bună, era minune răsfăț.
Nefiind îmbuibați, savuram o ceașcă de cafea cu o plăcere nemărginită, chiar dacă era îndoită cu năut sau cu cicoare.
Atunci în compartiment a fost cu bucurie mare la cât au primit oamenii.
Când eram în vizită la Cobadin și mă duceam spre centru cu mașina mea și cu socră-miu pe locul mortului.
Dacă acesta vedea vrun știulete căzut pe jos, mă punea să opresc și îl luam, eu, fiindcă... na ’’tu ești mai tânăr’’.
Îl ținea apoi în poala halatului lui de gestionar, cu ambele mâini așa de drăgăstos de ziceai că vrea să-l pupe.
Așa au făcut și oamenii aceia cu dozele lor de suc, le-au privit îndelung... au citit cu glas scăzut fonetic pe etichetă.
Le-au ținut îndelung în mână și ușor ușor, cu aerul cel mai firesc, și le-a pus fiecare în bagaj să le ducă la cei dragi sau să se fălească cu ele.
E drept că ar fi fost măgărie pe vremurile alea să bei o cutie de cola fără să dai și la copii sau la nevastă.
În vremurile alea ne iubeam nevestele, că nu ne certam ca chiorii de la politică ca acum când ne înoadă ăștia mintea de nu mai știm de noi, și ne dezbină, și ei își trag spuza pe turta lor.
Dacă erai holtei și singur pe lume și fără obligații, nici așa nu ar fi avut haz.
Să bei așa... aiurea, singur?
Þi-ai fi dorit să-ți fie alături careva cunoscut.
Nu te-ar fi crezut când ai fi povestit, ar fi zis că te dai mare.
Ca să îi surclasezi, trebuia să le arăți, să buchisească ei pe etichetă care mai de care, uite bă e originală, ai dracu’ străinii ăștia...
Toți, atunci, au căpătat în afară de mine.
Eu am fost cam ipocrit, că am refuzat producând o oarecare stinghereală.
Pentru ei era o ocazie unică în viață dar pentru mine era puțin altfel.
În proaspăt sfârșita studenție făcusem bișniță cu așa ceva.
Erau câteva magazine ’’Shop’’ prin centrul Bucureștiului și prin marile hoteluri.
De acolo cumpărau colegii noștri studenți străini, și noi eram delari.
În afară de bișnița din studenție, mai apoi, chiar în anii aceeia făceam ghidărie, și în excursii îmi cumpărau turiștii, dar, ca orice bărbat care a apucat să aibă nevastă și copii, duceam totul acasă.
Vrei nu vrei mai consumam că îmi era jenă de turiști.
La ciocolată mai explicam că am colesterolul mare deși tot de la ei aflasem.
Un turist chiar mi-a adus ’’Knoblauch’’ să nu mai mă audă- adică cașete cu extract de usturoi, că erau pentru să elibereze sângele de colesterol.
Cine își punea atunci problema de colesterol?
Atunci ne puneam problema că ne anemiem.
Era stânjenitor, că dacă nu beai doza ce ți-o lua, sau nu mâncai ciocolata că vrei să duci la copii, se chema că te întinzi la cașcaval, adică îi forțezi mâna să îți mai cumpere și pentru ei un rând.
Trebuia să ai bunul simț de a protesta, că e OK, căci altfel îi dădeai omului motive ca în mintea lui să te ia de profitor.
În fapt nu era deloc cine știe ce.
Ce Dumnezeu, niște suc și niște ciocolată!...
În fond suc românesc se găsea. Toțuși, decât Cico, Brifcor sau altele de la noi, erau mult mai gustoase cele de Shop.
Cu ciocolata era mai greu, că aici e mai greu de realizat calitate.
Avea în comerț Ciocolată cu rom, micută, bunișoară, dar cea Brădet avea o crema ca de pământ amestecat cu rumeguș.
Pentru oameni, deci, în general ce le ofereau străinii era din start bun de tot,
că ei le vedeau numai dincolo de geamul vitrinelor ’’interzise’’- de la Shopuri.
Era atunci în tren și un colonel.
Aș fi avut mai pretenții de la el.
Mă bazam pe puterea exemplului dat de mine.
Nici vorbă să refuze, a întins mâna și a căpătat și dânsul.
Toți din compartiment dădeau din cap ca rațele în cârd la ce spuneau străinii ăia, deși nu înțelegeau nimic.
Aprobau, și repetau după colonel, căci el era liderul lor: yes! yes!...
Cum necum eram luați cam în bătaie de joc.
E bizar că era ca un făcut, ni se rerproșau nedreptățile sociale nouă care eram niște amărâți ce abia ne târam pârțurile.
-Ce să regleze niște oameni necăjiți ca noi?...
Făceau mișto de salamul nostru cu soia, și de noi în general.
Zicea cu juma’de gură, mai către navastă-sa, în limba lui Shakespeare:
-Uite darling cum întinde mâna armata română! și îi oferea doza și omul făcea de râs uniforma, o apuca zâmbind lat.
-Take charity officer!... No problem- ia pomană ofițer.
Când a oprit trenul în Medgidia, au ieșit la fereastră și au arătat mulțimii de pe peron câteva lame de gumă în evantai apoi le-au lăsat să cadă, și a tăbărât lumea să le prindă, și să le adune de pe jos ca și copii când se aruncă monede după mort. Apoi au dat și câteva brichete mâinilor întinse în sus, amuzându-se și bălmăjind-o și ei ca să treacă timpul și să aibă ce povesti la ei în UK.
Și toți din compartimentul nostru râdeau. Râdeau și cei de pe peron, că românul de cârd râde, și se cheamă că se exonerează de penibil.
M-am făcut că plouă, deși ăia erau în al noulea cer.
Colonelul, mai versat, mă tot privea, aștepta confirmarea ca orice om mai destupat, interesat de cum percepe altul gesturile lui.
Iliescu când vorbea pe tab, atunci la revoluție, înconjurat de o mare de oameni, și gesticula oratoric ca și Ceaușescu, s-a auzit clar la televizor cum i s-a zis să nu mai dea din mâini, și el a răspuns docil că nu mai dă, și chiar nu a mai dat.
Nu puteam să le zic așa brutal nu mai râdeți sau nu mai dați din cap, când ei o făceau pe lingăii. În afară că erau așa de încântați erau în număr mare.
Dacă mulți împărtășesc aceleași idei, și tu de unul singur faci opinie separată, trebuie să fii mai precaut...
Să le fi zis ce ziceau englezii ar fi ieșit cu cântec, și m-ar fi zăpăcit apoi cu zii și asta și zi-mi ce-a zis, și nici măcar nu aș fi înțeles tot.
Totdeauna nu înțelegi imediat, trebuie să te chinui. E ca la pix, nu scrie niciodată din prima.
Colonelul devenea, după ce s-a plictisit a mă iscodi, în mod curios, chiar mai prins decât ceilalți.
I-am zis pe coridor că mă mânca pe limbă...
-Formidabil cum se pisicesc românii ăștia... pe lângă nemernicii de străini!...
L-am șocat, apoi, vai mie, și-a mai revenit dar păstrându-și uimirea mi-a zis:
-Fugi băi FDUS de aici, cum vorbești dumneata în numele altora?
Cu hainele mele fistichii, clar nu aveam față de membru de partid cu care să poți pleca de la o bază de discuție...
E drept, eram numai în Frontul Democrației și Unității Socialiste- la grămadă cu toți românașii ce nu se ridicau la nivelul de cerințe al membrilor de nădejde... ai PCR-ului.
Apoi m-a luat oficial:
-Tovarășuu, cum rămâne cu prietenia între popoare?
-Dar cu demnitatea noastră de români?...
Riscând ca dialogul acela să devină mult mai agresiv, i-am mai zis:
-Păi când am depus eu jurământul militar tremura carnea pe mine când strigam să trăiți... Comandantul nostru avea același grad cuu…
Înțelegând cam unde ținteam, mi-a zis băi puțoiule.
-Ascultați ce vă spune un puțoi, zic, lucrez cu mulți străini în Mamaia, îi duc în excursii prin țară, mi se impune să fiu prietenos și serviabil, tovarășee colonel, dar în nici un caz lingușitor cum văd p-aci!...
N-am îndrăznit să zic lingău, că nu sunt eu vrun voinic.
Ne ferim de cuvinte radicale, adică cinstite, uneori, din teamă, și deaceea nu ne putem reda limpede și precis punctul de vedere. Și e rău.
-Ãștia au comis genocid pe când românii nu știau noțiunea nici așa după nume!
-Aveți idee cum au încălcat englezii ăștia onoarea militară?
-Băștinașii sălbatici trăgeau în ei cu săgeți făcute din ramuri tinere de copac, iar englezii îi mitraliau în plin!...
-Cu doar două guri de foc prin vremurile expansiuni imperiului colonial britanic, într-o bătălie de câteva ore au împușcat 20 000 zuluși, și au murit doar trei englezi.
-Ce-a fost aia, nu măcel? Mai citiți mon colonel sau mai ascultați la puțoi!...
-Acum vin și își etalează gentilețea și ne arată că fumează pipă și că vai Doamne beau ceaiul la ora cinci!?...
A intrat în compartiment și m-a lăsat să vorbesc singur precum nebunul în ale lui. Era verde la față.
M-am mulțumit că i-am zis-o și nu am pățit nimic.