Am fost, demult, o adiere usoara de vant…ma jucam cu fluturii printre frunzele copacilor mei….si-i faceam sa cante cu fosnet subtire… Aerul mi-era plin cu arome de fistic, iar eu imbratisam copacii mei cu frunze verzi, care-mi cantau iubindu-ma: “Asa de frageda, te-asameni/Cu floarea alba de cires”. Cu ochii dusi priveam cerul… de acolo luceafarul ma imbata cu vorbe dulci: “Haide….nu vrei sa fiu eu Luceafarul tau?”... M-am transformat in uragan….si mi-am smuls frunzele copacilor…si le-am ingropat in noroi…iar pe fluturi i-am alungat departe…mi-am smuls parul si mi-am zgariat obrajii…si m-am dat cu capul de toti peretii viselor mele…strivind tot…si vise…si pe mine. Apoi…am stat in pustiul universului meu…cu copacii dezbracati si pustii…si m-am rugat cu vocea pierduta: “Doamne…aici e pustiu…si mi-e frig…sa ma inalti pana la cer… sa ma joc cu praful de stele”… M-am trezit printre stele…si praful stelelor se ridica dens, iar eu nu mai vedem nici o stea…era atata haos in jurul meu!! Atunci m-am izbit de Luceafar! Stralucea rece…prea rece pentru inima mea…care avea nevoie de caldura… Dar, ce conta!...eu as fi putut suporta orice…Si-atunci m-am rugat:”Sa ma faci, Doamne, crivat…sa nu mai simt frigul care ma inconjoara…”Ajunge! …a tunat Dumnezeu…Punct!”…iar eu am raspuns pierduta:”Imi plac punctele de suspensie”…”Nu mai am ce vorbi cu tine! M-a fulgerat Dumnezeu…iar eu m-am aprins instantaneu…si am ars ca o torta…prefacandu-ma in cenusa de stele… Acum e noapte…dar nu mai simt frigul…aprind stele pe cer cu cenusa mea incandescenta… Iar Luceafarul imi canta muzica stelelor…”Prea tarziu…mon amour…prea tarziu…eu acum sunt doar cenusa…ma-mprastie vantul stelar…” Si Luceafarul canta…”Ai fost, demult, o adiere usoara de vant".