A doua Înviere

Bunica îl trezise blând, mângâindu-l și trecându-și mâna prin părul lui ciufulit de visele de peste noapte. Îi plăcea mereu să mai stea ascuns sub perna pufoasă, ce îl ascundea încă de lumina ce nu se spărsese de bolta casei prefăcându-se în dimineață. Se răsucea în învelișul cald al patului, gândindu-se la senzația de frig pe care o ai când cobori pe podeaua rece, bâjbâind după papucii moi, când pielea se încrețește, făcându-te să te strângi covrig și să cauți cu înfrigurare hainele aranjate la capul patului, pregătite de cu seară. Cămășuța albă, scrobită, pantalonii călcați la dungă, ca să cadă drept peste șireturile duble ale pantofilor negri de lac. Dar când Bogdan întinse leneș mâna după maieul de bumbac, reveria îi fu întreruptă de glasul autoritar al bunicii:
- Hai, hai, Bogdane, lasă visarea, treci la spălat! Leit bunică-tău, dacă ați putea ca din pat să săriți direct în hainele de zi! Certați amândoi cu apa și cu săpunul...
Știa că bunica nu-i vorbea cu răutate, glasul ei în acele clipe era întodeauna pentru el ca o ploaie repede și caldă de vară.
- Știu, știu, bunico, am vrut numai să mai amân momentul plăcut al somnului...i-a răspuns el cu un glas moale, știind că ea nu credea în acele clipe în sinceritatea cuvintelor lui.
Privea pe geam și i se părea că dimineața începe să se frece la ochi, întunericul nedezlipindu-și încă degetele nevăzute de pe scoarța copacilor, de pe case și de pe gardurile vecinilor. Cânta prin curți cocoșul lui Sân Petru, așa spunea bunica mereu, când îl auzea, amintindu-i nepotului ei prin povești iscusite de clipa de durere a apostolului în curtea rece în care îl părăsise pe Domnul. De aceea, ori de câte ori auzea hărnicia de note a cocoșilor, fiind de-acum băiat mare la cei doisprezece ani, Bogdan înțelegea clipa de tăgadă a apostolului ca o clipă de neputință a omenirii întregi. S-a mai întins încă o dată din toate încheieturile și visele de noapte au pierit, rămăsese în aer o simplă urzeală de imagini desperecheate, cu care oricât s-ar fi străduit, nu ar mai fi putut reântregi teritoriul somnului părăsit. A auzit tusea înecăcioasă a bunicului, a simțit în nări mirosul greu de tutun ce venea din bucătărie și și-a amintit iar de clipa când văzuse pentru prima oară, asta acum câțiva ani buni, să fi avut vreo cinci ani, tutunul atârnat la uscat pe gard. Atunci el, băiatul de la oraș, pus în fața acestei imagini inedite, privită de departe din căruța bunicului, care îl aducea de la gară, n-a putut decât să întrebe cu inocența vârstei: „Bunicule ce sunt păsările alea împușcate care atârnă la noi pe gard?” Așa i se păreau lui atunci foile maronii de tutun care cu capul în jos așteptau parcă sub ghilotina timpului implacabila sentință. Aburii calzi ai laptelui de pe plită l-au trecut repede prin poarta amintirii, readucându-l în bucătăria bunicii, mai ales că motanul Bazil, tolănit lângă sobă, începuse să-și miște și el mustățile pleoștite, răsculate acum în aer de domoala adiere de lapte dospit. Dimineața Paștilor venea agale peste întinderea satului, ca un gând croit de Dumnezeu peste sufletele oamenilor și când Bogdan dădu perdeaua la o parte întâi nu zări decât o pâclă neagră, confuză, apoi întunericul începu să se desfacă în fâșii, cerul se coloră în albastru-roșcat, ca un curcubeu după ploaie și ziua se înălță timid pe lângă ziduri, lumina torcându-se din cer în stropi mari ce se așezau pe florile deschise ale grădinii. O privea pe bunica cum, în ciuda vârstei, se agita de colo-colo, pentru ca totul să fie gata până la plecarea spre biserică: hainele bunicului, coșul cu ouă roșii și cu cozonacii înveliți într-un ștergar alb. Mergeau la slujba ce se ține în prima duminică de Paști, numită și cea a celei de a doua Învieri, moment pe care bunicii îl respectaseră an de an cu sfințenie.
- Hai, leneșilor, îi apostrofase ea, că până vă hotărâți voi să vă trageți pantalonii se termină slujba! Hai, că uite, tot satul e în picioare și ne-o iau toți înainte!
Dar bunica nu apucă să termine torentul de reproșuri ce-l arunca asupra bărbaților din familie că în prag apăru silueta firavă a Anei, fata lui Nicu Croială, vecinul lor. Stătea în prag și se uita rând pe rând la fiecare din ei, ca și cum ar fi vrut să vadă cine îi observă primul perechea de sandale noi din pânză, de culoarea oului de rață, cu care taică-său o înnoise de Paști. Și chiar dacă prin absurd nici unul din ei n-ar fi observat sandalele, desigur că în curtea bisericii ele ar fi sărit în ochii Măndiței, fata popii, pentru pricini numai de ele două știute. Ana fusese încă de mică - nu că acum ar fi fost prea mare la cei opt ani ai săi - o slabă și o neajutorată, neputându-se compara cu nici unul din cei cinci frați mai mari, care o priveau cu o răutate neânțeleasă de ea, dar, fiind puiul familiei, taică-său o răsfăța, parcă ceilalți nici nu mai existau, erau doar niște „haidamaci acolo”, așa cum îi „alinta” Croială, uitându-se pe sub sprâncenele lui stufoase la ei, pe rând, cântărindu-i din priviri, ca și cum ar fi vrut să descopere câte parale face fiecare. Ea rămânea singura formă de manifestare a sensibilității ascunse a acestui om, de altfel ursuz, nimeni neputându-i intra în voie, pus mereu pe harță, neexistând prea mulți oameni în Movila care să nu fi făcut cunoștință cu strânsoarea grozavă a brațelor sale. Bărbăția sa se topea însă când o vedea prin ogradă pe Ana, ca pe un pui rătăcit de cloșcă, strecurându-se pe lângă garduri ca nu cumva să nimerească în joaca fraților ei, care n-ar fi scăpat prilejul s-o înghesuie cu pumnii pe la colțuri sau s-o tragă de coade. Þața Zenovia, maică-sa, era recunoscută în sat pentru bunătatea firii sale, în contrast vădit cu muțenia omului ei ce se închidea zile întregi în el, ca o rană ce obrintea, mustea sub coaja aparent tare, izbucnind dureros când te-ai fi așteptat mai puțin. În noaptea Învierii, Ana nici nu putuse dormi de atâta fericire, imaginându-se a doua zi în curtea mare a bisericii printre ceilalți copii săraci ca și ea, și tot ca ea desculți sau încălțați cu te miri ce, numai că de acest Paști ea va străluci în mijlocul lor, prin luciul sandalelor noi nouțe. Dar, mai ales, se gândea la reacția Măndiței... Aflase Ana de la maică-sa că taică-său se certase cu popa pentru niște locuri de pădure și uitând de haina sfântă a popii, Croială slobozise un torent de „lumești” la adresa sfinției sale, care nu răbdase să fie călcat în picioare de un sărăntoc, față de atâta lume și într-o noapte plătise oameni ca să-i dea foc hambarului. Focul ăla mare, ce-și înălțase limbile lacome ca ale balaurului din Judecata de Apoi de pe pereții coșcoviți ai bisericii Ana nu-l văzuse, auzise doar ceva de la frații ei mai mari. Zenovia n-o trezise ca să n-o sperie, era prea mică, cine știe dacă n-ar fi purtat în suflet toată viața imaginea scândurilor carbonizate, care se topeau peste vitele din oborul lor, mirosul de pârlit al paielor din baloții lați ce mocnea sub mugetul tragic și sfârâitul cărnii animalelor, ce-și rupeau coarnele în bârnele groase, vrând să scape de urgia ce se abătuse asupra lor. Atunci ieșise din casă Croială cu pușca de vânătoare, dar rău-voitorii se topiseră în bezna nopții și cu ochii înroșiți de furie, amestecată cu lacrimi sărate, pătrunsese Croială în oborul vacilor, îngenunchind cu pulberea glonțului animalele suferinde, intrate în agonia pârjolului. Și de atunci el jurase să se răzbune, dar Zenovia, și mai ales bunica Rița, care încă mai trăia ca un melc ce nu mai putea ieși din cochilie, îl imploraseră să nu mai mânie pe Dumnezeu.
De aceea pornise Ana atât de mândră în dimineața aceea spre biserică.
- Fă, Anițo, o privise bunica, scuipând-o să nu se deoache, da’ știi că ești tare fudulă azi, pentru cine te-ai gătit?
Ana se înroșise și își privise îndelung vârfurile ascuțite ale sandalelor, mototolind poalele rochiței galbene ca o păpădie stârnită de vânt. Fata se rușinase pentru că își adusese aminte că o vorbă de-a ei, spusă odată din inimă, cum că atunci când va fi mare ar vrea să îl ia de bărbat pe Bogdan, ajunsese la urechile fraților, care împânziseră toată Movila cu visul ăla de fată, vis timid ca atunci când luna pășește seara pe urma soarelui ce-a apus.
- Hai, nu te mai rușina, că doar te știu de când erai de-o șchioapă, ai uitat? Bogdane, ia luați-o voi înainte, să vă vadă toată lumea pe ulița movileștilor, vă ajungem noi din urmă...
Bunicul se agita de colo-colo, ca și când i-ar fi lipsit ceva și într-un târziu deschise bufetul de lemn cocoțat pe peretele bucătăriei și scoase sticla de rachiu, ochii strălucindu-i a poftă. Trase o dușcă zdravănă, vârâ sticla în coșul plin de ouă multicolore și-și aprinse o țigară groasă de tutun, pipăind cu mișcări precipitate frunza uscată. Cei doi copii au pornit de mână spre biserică, dar, pentru a cruța încălțămintea nouă a fetei, nu o luară pe drumul de țară plin de gropi, ci de-a dreptul peste bărbureaua ce dădea în curtea bunicii Rița, de unde ar fi putut ieși spre crivina verde, și de acolo spre biserica, unde, nu peste multă vreme, popa Onofrei va începe slujba celei de a doua Învieri.
Casa bunicii Rița dormita între bălăriile înalte cât prispa. Îmbătrânise și casa odată cu femeia ce o înfrumusețase odată, obosise parcă, pereții ei, crăpați pe alocuri ca fața unui zeu al mării sub mângâierea brizei de nord, ai fi zis că ar fi vrut să-și îndoaie genunchii slabi și scorojiți, să se așeze pe pământul din care bunicul Pelimon îi ridicase, să se așeze într-o rână, așa, ca un om sfârșit de puteri, într-un cot sau pe spate, cu fața spre cerul împânzit de luceafărul dimineții aceleia de Paști, o dimineață ca o apă frumos curgătoare. De mult timp aștepta bunica Rița să-i sosească sorocul, ce mult îl aștepta, ca pe o mântuire, ea care la tinerețe căra sacii de sfeclă pe umăr alături de Pelimon al ei și care acum ajunsese numai pielea și osul, ca o zdreanță uitată de vreme, aruncată într-un pat în care se contopise parcă cu velințele roase. Uneori, Croială o scotea pe o pătură să stea la soare, să mai privească cu ochii ei mici de-acum, plini de uldori, ca ai pisoilor abia fătați, lumina pe care nu o mai cunoștea parcă. În rest, stătea întinsă pe spate, cu ochii în tavanul pitic, privind pe ochiul mic al ferestrei la osia grea a cerului și gândindu-se la zilele tinereții ei. Așa o găsiseră și cei doi copii, și bătrâna îi privise pieziș, cu o inconștiență proprie bătrânilor, ce trăiesc doar într-o lume a lor, necomunicativi, inerți. Ana îi spusese că la întoarcerea de la biserică vor trece pe la ea pentru a-i aduce pască. Cuvintele însă răsunară ca niște frânturi de amintiri trecute, de mult uitate și Rița surâse, poate la trecerea vreunui vis de tinerețe peste fața-i brăzdată de neputință. Ana rupse din bărburea o păpădie, suflă spre ea, risipind-o în aer, și mulțumită de faptul că alcătuirea delicată a florii se răspândise spre direcția lui Bogdan, porni cu un zâmbet stins pe obrazu-i copilăresc spre biserică. Trecură bărbureaua prin care își făcea loc un firicel de apă, iar când ajunseră pe covorul verde al crivinei, Ana se descălță de sandalele de pânză, ca să nu le ude de roua ce se cuibărise peste tot, sau să le murdărească prin petele mici de noroi ce nu se zvântaseră în boarea dimineții de primăvară. Într-o mână fata ținea oul roșu de Paști, în cealaltă încălțămintea ce atârna ca două rațe împușcate în mâna unui vânător. Preț bun de timp nu și-au vorbit, deși erau copii destul de mari de acum. Păstraseră mereu unul față de celălalt o timiditate proprie copiilor de la țară, inocență nealterată de influența orașului, nici în cazul lui Bogdan, care numai în vacanțe venea la bunici. Amândoi înaintau pe drumul spre biserică, fiecare cu gândurile lui. De ce oare acea dimineață li se părea atât de liniștită sufletului lor? Nu cunoscuseră până atunci o astfel de zi, de aceea drumul pieptiș nu li se mai părea greu, picioarele li se obișnuiseră cu roua ce mustea sub tălpi prin iarba ca spinarea unui gușter, prin acea lumină albă ce cobora din cer. Ana voia să ajungă înaintea fraților ei în curtea mare a bisericii și îl zorea pe băiat la tot pasul, graba fetei nefiindu-i deloc pe plac lui Bogdan. Dacă ar fi fost singur s-ar fi oprit la ciutura lui Movilă, de unde putea vedea ca într-o carte deschisă toată comuna ce se trezise la viață. Dincolo de casele pitice șerpuia Cerna ca o omidă uriașă și leneșă, strălucind pe la coturi sub sulița grea a soarelui. Ana în schimb dorea să ajungă înaintea tuturor în curtea dreptunghiulară a bisericii, cu mesele de lemn pe care nu peste multă vreme se vor odihni cozonacii, ouăle roșii, țuica cu mărgelele ei înșelătoare ca moțul curcanului și vinul de un roșu aprins, ca o tămâie fumegând. Odată ajunsă acolo, Ana și-ar fi pus cu grije în picioare sandalele cu cataramele ce străluceau ca doi bănuți de aur, și-ar fi potrivit cutele rochiței și ar fi privit des la poarta mare urmărind sosirea celorlalți copii, în frunte cu Măndița. La gândul acesta, fata iuți pasul, sărind peste gropile ce se ascundeau viclene prin iarba deasă, ca o perie, îndemnându-l și pe băiat să alerge, asta spre disperarea lui, când își privea pantalonii uzi, cu cutele strivite de rouă, șiretul de la un pantof atârnând prin crivina răvășită de pașii lor grăbiți. A prins-o din urmă pe Ana, exact pe dâmbul ce cobora spre biserică, în timp ce-și privea picioarele ce se înroșiseră de roua rece, ca solzii unui șarpe. Fata plângea. A vrut s-o întrebe ce are, dar a tăcut, văzând în mâna ei, ce atârna resemnată parcă la pământ, o singură săndăluță. Cealaltă zăcea probabil pe după deal, pe unde pașii grăbiți ai fetei o pierduseră. Ana se așeză jos, cu capul în poala rochiei, strângând în mână oul roșu, și ștergându-și lacrimile, care se amestecaseră cu vopseaua pictată, lăsând pe chipul ei dâre palide de durere. Prin gardul de nuiele răzbăteau până la ei glasurile celorlalți copii, în mijlocul cărora Măndița, fata popii, se fudulea cu rochia nouă pe care popa i-o cumpărase din târgul de la Lăpușata, din apropiere. Clopotul bisericii chemă la rugăciune și Ana ascunse sandaua orfană într-un tufiș sălbatic și porni în fugă spre intrarea în biserică. În zadar a strigat-o Bogdan, nu îl mai auzea, se furișase printre bătrânii satului, strecurându-se până în preajma altarului cu ochii vrăjiți de lumânările aprinse la picioarele sfinților. Glasul părintelui Onofrei răsună în aerul topit de căldura trupurilor firave de ceară ale lumânărilor, acompaniat de fonfăitul dascălului, ce-și trecea cădelnița dintr-o mână în alta. Și atunci fetei i se păru că trupurile strălucitoare ale sfinților coborâseră pentru o clipă din împietrirea lor de veacuri, amestecându-se cu credincioșii, singur Hristos rămânând pe crucea lui, palid și părăsit de oameni. După ce slujba se terminase, Ana se simți deodată luată de mână și o zări lângă ea pe Măndița popii. Rușinată vru să fugă, privind cu spaimă, amestecată cu rușine la picioarele-i goale, roșii și înghețate. Măndița o privi drept în ochi și îi spuse cu un glas moale: „Azi, la a doua Înviere a Domnului, nu trebuie să fii supărată pe nimeni, așa mi-a zis tata și te roagă să-i spui lui taică-tău că-i pare rău de pricina dintre ei, că ar dori împăcarea. Îi spui, Ană?”
Ana o privi cu ochii ei blânzi, dând din cap a aprobare. Plecă apoi încet, târându-și picioarele prin bălăriile ce începuseră să se ițească prin iarba rară din curtea bisericii. Peste drum, îl zări pe Bogdan, care se descălțase și-și suflecase pantalonii, a căror dungă nu mai exista de mult. Fără să-și vorbească, o luară spre crivină și Ana urcă pe dâmbul pe care stătuse cu inima sfărâmată și scoase sandaua din tufișul ce se agăță cu degetele lui de spini de mâna fetei. Coborâră fără grabă crivina, luminată de soarele ce se ridicase peste umerii zilei, ca pentru a vedea ce se mai întâmplă dincolo de Movila. Într-o groapă mustind a rouă fragedă descoperiră și cea de-a doua sanda, pierdută de Ana în graba ei de a ajunge prima la biserică. Când intrară în curtea bunicii Rița se opriră, punându-și mâna la gură a mirare și privind cu ochii măriți de emoție: casa ei pitică se lăsase parcă într-o parte, respira greu, sfârșită de puteri, prinsă și mai mult de învăluirea nehotărâtă a buruienilor înalte, ce-i ajungeau acum până la gura podului parcă, vârându-și firele galbene prin grinzile casei, prin ușa întredeschisă, ajungând lângă patul bătrânei și acoperindu-l cu o pulbere deasă mirosind a iarbă crudă și proaspătă. Fereastra murdară se deschise împinsă de mâna Anei, care simți cum o scamă de aer albăstruie se prelinge prin crăpătuta îngustă a ferestrei, suind ca fumul de pe coș iarna înspre tării și abia atunci pricepu fata că bunica Rița fusese chemată în ziua celei de a doua Învieri la judecata drepților. În sufletul Anei se deschise pentru prima dată o ușiță mică, prin care acum ieșise bunica, prin care vor ieși apoi, la vreme hotărâtă, unul câte unul, cei dragi ei și înțelese cât de tristă și fără de răspuns este moartea, moartea pe care o zărise azi, strângînd la piept sufletul bunicii ca pe un pui de vrabie căzut din cuib, ieșind cu el prin geamlâcul îngust al camerei și urcând fără întoarcere, în uitare...