agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-16 | [This text should be read in romana] |
DIAMOND
Nu mai auzisem de Jean de mai bine de cinci ani. Ne pierdusem în vâltoarea de după RevoluÈ›ie. Ultima noastră întâlnire, într-un restaurant prin BucureÈ™ti, se terminase destul de rău, după o discuÈ›ie furtunoasă pornită din motive limpezi È™i clare, măcar pentru el È™i terminată cu concluzii ferme È™i la fel de clare, măcar pentru mine. Când ne-am strâns atunci mâna, destul de formal dacă nu È™i rece, fiecare aÈ›inteam spre drumurile viitorului, cu o oarecare teamă, convinÈ™i că vom fi È™i mai singuri pe acele drumuri, că nimeni nu va mai fi în spatele nostru, ca până atunci. Din când în când, prin ziare, vedeam câte o poză în care apărea È™i el, ca de obicei, în spatele vreunei personalități a momentului, iar eu în sinea mea strâmbam din nas tocmai pentru că È™tiam ce caută el acolo, ce are de făcut È™i nu puteam să fiu de acord că pentru asemenea „personalități†asta se merită a fi făcută. Zâmbeam însă, cumva nostalgic È™i mă agățam mai departe de concluziile È™i deciziile mele. Nu am înÈ›eles niciodată de ce, dar în asemenea clipe de îndoială simÈ›eam parfumul acela al soÈ›iei mele, alterat de mirosul specific al laptelui de mamă. Iar retina îmi proiecta imediat chipul bucălat al fiului nostru. ÃŽn ziua aceea de vineri, încă pe lumină, tocmai descărcam portbagajul în garajul casei de la munte, „ajutat†de soÈ›ia mea Ana È™i de fiul nostru Andrei, care la cei trei ani ai săi se voia util. Drept este că interesul său părea legat mai mult de tricicleta cea nouă, pe care abia aÈ™tepta pehlivanul s-o probeze pe afară. Mă făceam că nu pricep, chiar îi făcusem cu ochiul Anei, să nu arate nici un interes, dar să fie atentă. Și printre pungi cu mâncare È™i băutură cărate spre bucătărie, aruncam un ochi la lupta lui cu pedalele cele detaÈ™abile, ce nu voiau cu nici un preÈ› să între singure la loc în lăcaÈ™urile lor. Privea deja încrâncenat, făcea aceeaÈ™i cută între ochi ca È™i mine, iar asta mă făcea de fiecare dată să vibrez de emoÈ›ia unei slăbiciuni È™tiute deja prea bine. Iar el mă privea concentrat, probabil calculându-È™i È™ansele de a primi ajutor înainte de a termina eu de cărat bagajele, iar chestia asta îl făcea să tacă, parcă înciudat pe propria-i neputință. Luase o pedală È™i ne-o tot întindea de acolo de lângă triciclu, dar nu spunea nimic, doar ne privea pe rând, conÈ™tient că vrerea sa de a se juca înainte de a pune casa de vacanță în ordine, nu prea are È™anse reale nici la mine È™i nici atât la maică-sa! Mă înmuiasem, dar cum privirile soÈ›iei îmi ardeau ceafa, mă făceam că îmi văd de treabă. Ea considera că temeraritatea călătoriilor pe triciclu pe pantele destul de repezi ale curÈ›ii l-ar fi pus pe Andrei în situaÈ›ii reale de pericol, aÈ™a că respectam acum convenÈ›ia de la BucureÈ™ti, că avea voie, dar numai sub atentă supraveghere. Cadrul uÈ™ii garajului luminat deja spunea ceva de noaptea ce cobora repede peste pantele muntelui, aÈ™a că am mărit ritmul È™i curând, cu toate privirile destul de pline de reproÈ™ul acela „tu îl răsfeÈ›i!†am ieÈ™it în curte cu un Andrei ce sporovăia fericit, încotoÈ™mănat ca un ursuleÈ›, dar mândru ca un Schumacker pe lângă tricicleta sa. Era clar că nu era pregătit de ceea ce a urmat din momentul în care a avut nefericita ideea de a se lansa spre poartă, la vale, pe poteca pietruită cu dale late dar neregulate. Picioarele au pierdut repede pedalele, iar strigătul de triumf „ Vitezăăăă!†s-a transformat destul de repede în altul, ce încă aduna spaima cu plăcerea. Eram deja în panică galopând cu fuleul unuia de aproape doi metrii, convins că Andrei va intra în poartă È™i se va lovi crunt, când am auzit undeva în stânga un sunet ciudat. ÃŽn spatele meu, ceva foarte mare È™i greu, sărise gardul dinspre vecinul din stânga. Am auzit o respiraÈ›ie plină, gâfâită È™i cumva mârâită, provenind dintr-o umbră neagră, masivă dar foarte agilă, ce mă depăși ca pe nimic, gonind în aceeaÈ™i direcÈ›ie. Andrei deja È›ipa de frică, eu la fel înÈ›elegând că umbra aceea era a celui mai mare rotweiller pe care-l văzusem până atunci, iar în spate È™i în stânga am auzit un glas plin È™i viril, dar sufocat de panică strigând: - No! Diamond, no! Come back boy! Now! Nu vedeam de loc bine, dar am auzit clar cum tricicleta face poarta să răsune, dar Andrei era doar cu un pas în urmă, agățat de hanoracul său roÈ™u cu motociclete ca într-un cuier, în botul câinelui, ce nu părea deranjat de greutatea sa. AÈ™a cum iar nu È™tiu bine, dar parcă răsuflarea celui din spatele meu a fost oarecum mai amplă, de parcă greutatea de care scăpase el ar fi fost mai mare chiar decât a mea. Andrei, depus de colosul acela pe propriile-i picioare cu o delicateÈ›e ce m-a lăsat mut, tocmai îi explica cu mânuÈ›a agitându-se spre poartă: - Buf! Viteză ma’eeee! Buf! Rău! Au! Iar câinele se aÈ™ezase pe labele din spate È™i cu mult mai înalt, urmărea fiecare gest, întorcând capul de la copil spre poartă în ritmul agitat al poveÈ™tii. Iar Andrei, deÈ™i încă speriat È™i mustind de adrenalină, vorbea destul de incoerent, se liniÈ™tea sub privirile câinelui, ale mele dar È™i ale stăpânului câinelui, ce rămăsese la gardul dintre proprietăți. Andrei se repezi È™i chiuind de bucurie strânse în braÈ›e grumazul acela pe care strălucea o zgardă scumpă, iar câinele se rostogoli pe iarbă, antrenându-l într-o joacă destul de sinceră. La un moment dat Andrei se chinuia să dea la o parte o labă enormă, gâfâia de oboseala acelei munci, iar când reuÈ™i se ridică, oftă È™i apoi se aruncă la loc peste câinele lungit. SimÈ›eam cum mi se înmoaie genunchii È™i încă mă gândeam ce mă speriase mai tare, mâna căuta instinctiv în buzunar pachetul cu È›igări când am auzit din spate vocea lui Jean: - Dă-mi È™i mie una! Am tresărit, apoi m-am stăpânit È™i încercând să par cât mai senin È™i stăpân pe situaÈ›ie, m-am apropiat de gard cu pachetul întins. ÃŽncărunÈ›ise uÈ™or pe la tâmple, iar mâna cu care își aprinse È›igara smulsă din pachet tremura uÈ™or. - E al tău? am întrebat aproape simultan. Ne-am oprit È™i acel început de zâmbet din colÈ›ul gurii lui m-a dezamorsat È™i de ultimele tensiuni. - Cât are? a întrebat suflând fumul spre cerul pe care tocmai apăreau stele. - Trei! ÃŽl cheamă Andrei! am spus privind spre cei doi ce se jucau de parcă se cunoÈ™teau de când lumea. I-am simÈ›it privirea cercetătoare, îmi imaginam grimasa uÈ™oară, fină È™i cumva dispreÈ›uitoare din colÈ›ul gurii È™i arătând spre câine am întrebat pe unul dintre cele mai maliÈ›ioase tonuri la îndemână: - E al tău! A râs scurt È™i apoi a răspuns la fel: - Nu! E un câine foarte, foarte, foarte special! De fapt el nu este de loc aici, iar asta nu s-a întâmplat niciodată! suflă el a ultimul fum È™i strivi È›igara de stâlpul gardului. Habar n-aveam că voi da de tine pe aici! Dar mă bucur! îmi zâmbi el apoi strigă câinele: - Diamond! Come here! Câinele se ridică brusc în picioare, lăsându-l pe Andrei destul de mirat. ÃŽl linse pe față chestie ce făcu copilul să râdă È™i porni încet spre gardul destul de înalt. Se opri È™i mă privi doar o clipă, cu un aer parcă destul de dojenitor, dar cred că asta era doar în capul meu, apoi se întoarse până la Andrei, se aÈ™eză È™i ridică laba a salut. Dar Andrei nu acceptă asta È™i se strânse tot de gâtul acela, încercând să-l cuprindă cu mânuÈ›ele lui încă prea scurte pentru asta. - Nu pleacă! Nu vleau! mai că o dăduse fiul meu spre smiorcăială. Dar câinele se ridică, îi mai trânti o limbă peste mânuÈ›ele întinse, apoi se întoarse spre gard, aparent lent, dar execută saltul parcă fără urmă de efort È™i se opri lângă piciorul lui Jean. - Mă bucur că... începu el, dar se opri È™i mă întrebă direct: EÈ™ti fericit? Am râs fals È™i destul de stingherit, probabil È™i de tâmp È™i doar am ridicat din umeri, parcă adunând toate cele din jurul meu a probă. - Să fii! mi-a zâmbit el. Acum dispar! Nu ne-am văzut! Pe curând! se întoarse el pe călcâie È™i porni spre casă mare, întunecată. Câinele pășea cu acel aer dat de ani întregi de antrenament È™i totuÈ™i, pentru o clipă se întoarse È™i lătră odată scurt spre Andrei al meu, care deja se bocea la gard cu mânuÈ›ele întinse după noul său prieten. Uitase tricicleta! Nu pot spune că în noaptea aceea m-am odihnit prea bine. ÃŽntâi pentru că Andrei nu mai tăcea È™i tot spune povestea lui cu „Viteză maleeee lău! Buufff! Au! Venit cuÈ›u male, flumos! Diamond! Diamond! Diamond! Plecat!†După care se punea pe bocit, chestie care o făcuse pe Ana foarte suspicioasă È™i irascibilă pentru o vreme. Eu, doar tăceam mâlc, ca unul care dacă tot n-a mâncat usturoi, atunci nici gura nu-i miroase. Tot incidentul, apariÈ›ia lui Jean È™i a acelui câine, mai ales într-un asemenea moment idiot, fusese ca o lovitură de berbec în fundamentul vieÈ›ii mele din ultimii cinci ani. Gândeam destul de mohorât că uite, semnele au apărut, că È™i dacă această întâlnire neaÈ™teptată a fost doar o coincidență, un amănunt al unui parcurs aleator cu mii de factori variabili, încă era posibil să... Dar nu reuÈ™eam să continui nicicum, măcar gândul că... Poate că nici nu aveam curajul s-o fac È™i mă simÈ›eam ca un individ nimerit accidental exact la procesul vieÈ›ii sale, ameÈ›it, neînÈ›elegând cum de se făcea să fiu simultan È™i acuzat È™i acuzator È™i judecător. Oricum Diamond, numele acelui câine grozav, a fost È™i primul cuvânt al limbii engleze învățat de fiul meu Andrei. Un cuvânt care a introdus odată cu acel incident, aproape un accident stupid, câteva modificări importante în viaÈ›a noastră, dintre care prima a fost o pasiune atât de adâncă, poate dincolo de normal, a lui Andrei pentru câinii aceÈ™tia mari ai rasei rotweiller. Anii au început să se scurgă mai departe, invalidând cumva temerea mea că semnele acelea îmi ameninÈ›au deciziile de viață. Dar totuÈ™i, ele s-au dovedit a fi parte a unui fel de plan, unul destul de ciudat. Andrei împlinea È™apte ani în ziua aceea È™i crescuse un adevărat hăndrălău, înalt È™i voinic. Se dovedise încă de mic un adevărat atlet È™i un copil extrem de agil în toate cele. Ana era foarte satisfăcută de rezultatele sale de mamă a unui copil atât de inventiv È™i isteÈ›, care reuÈ™ea să exceleze în aproape orice întreprindere, începând chiar cu „calitatea†de necontestat a poznelor pe care le plănuia uneori cu o meticulozitate de profesionist. Pe tăcute, aici era rândul meu să mă mândresc, văzând cum fiul meu dovedeÈ™te reale calități pentru ceea ce se caută în munca operativă informaÈ›ională. Urmăream atent dar din spate aceste „progreseâ€. De multe ori am fost complicele său, poate doar din curiozitatea de a-i verifica instinctele care-l conduceau însă infailibil exact pe drumul ce È™i-l dorea. Chiar dacă acesta era uneori cel puÈ›in tangent cu direcÈ›ii pe care eu ca părinte ar fi trebuit să le combat. Mai ales micile sale răutăți, pozne È™i farse făcute uneori chiar È™i nouă părinÈ›ilor săi, spuneau destule despre puterea imaginaÈ›iei fiului meu, despre calitatea unei minÈ›i deja capabilă să observe È™i să judece puterea detaliilor. ÃŽmi spuneam că atâta timp cât nu citeÈ™te de două ori ca să înÈ›eleagă odată, cât nu zace doar în faÈ›a jocurilor virtuale È™i de obicei le preferă o trântă reală sau un meci, cât e atât de curios È™i atent la ce este în jurul său, nu am de ce să mă îngrijorez. Un singur lucru i-am refuzat È™i asta poate datorită faptului că Ana se temea cu adevărat de orice câine. Un rotweiller! Eram din nou la munte, casa era deja plină de prieteni È™i de copii veniÈ›i să-l serbeze pe Andrei. Ne pregăteam de masă mare È™i festivă în timp ce băieÈ›ii încinseseră o minge în curte, undeva spre poartă, dar sub ochii fetelor ce se sclifoseau destul de previzibil. Nu È™tiu de ce, dar atunci mi-am amintit scena aceea, în care Andrei rămăsese agățat ca într-un cuier. Am zâmbit amintirilor, poate È™i temerilor nejustificate din acele zile È™i priveam spre casa mare, tăcută, acolo, în depărtare, pe acel teren imens È™i bine împrejmuit cu care ne învecinam. Știam că aparÈ›ine unei firme, ocazional o văzusem plină cu oameni care păreau într-adevăr executivi străini sau doar È™coliÈ›i prin străinătate, dar la fel de bine gândeam că apariÈ›ia de atunci a lui Jean... Ana apăruse pe terasa largă, deschisă spre soarele serii È™i deja ne striga la masă. Se oprise lângă mine, lipindu-se exact „în acel fel†de pulpa mea stângă È™i mă întrebase cu un aer destul de formal dacă mai aÈ™tept pe cineva. ÃŽn mod normal ar fi trebuit doar să răspund politicos, nu să o sărut acolo în faÈ›a copiilor. Iar asta o umpluse de fiori, dar È™i de furia aceea născută din acel gen de pudoare maternă a femeii care ar da orice ca fiul ei de È™apte ani să mai creadă încă în povestea cu barza. Tocmai mă feream de un È™ervet aruncat spre capul meu, când am văzut că se deschide poarta È™i, cum altfel, am tresărit mirat că deÈ™i cineva intra pe poartă, eu nu am auzit È™i o maÈ™ină. M-am îndreptat încercând să iau un aer mai festiv când... am rămas ca trăznit. Gătit cât se poate de „la patru ace†într-o È›inută sport de oraÈ™, cu o cutie imensă, albă, legată cu o fundă mare cât un pompon È™i strălucind de roÈ™ie, pe poarta casei mele de la munte intra Jean. - He he, amice! făcu el un gest cu mâna liberă, de departe, gest de salut pentru oricine, dar pentru mine doar un vechi semnal din anii când practicam împreună È™i care spunea „trebuie să vorbim!â€. Trecea destul de marÈ›ial È™i parcă amuzat printre copiii ce se opriseră din joacă, dar observându-i atent. Veni până lângă noi unde cu aceeaÈ™i uÈ™urință abordă tonul unui vechi prieten plecat peste mări È™i țări care tocmai a revenit: - Bună seara la toată lumea È™i, binecuvântaÈ›i părinÈ›i, să vă trăiască sărbătoritul! ne zâmbi el atât de plin încât , dacă nu aÈ™ fi È™tiut ce poate... Dar ce faci Mihai, nu mă prezinÈ›i în sfârÈ™it È™i pe mine doamnei Ana? mă mustră el cu aerul deplin îndreptățit al omului de lume, unul prea obiÈ™nuit cu canoanele diplomatice. - Vai Jean, ce mă bucur că ai reuÈ™it să ajungi, m-am repezit eu să-l îmbrățiÈ™ez, destul de sincer, intrând însă cam fără chef în acel rol. Când ai ajuns nenicule? i-am atacat eu cumva poza. - Acum câteva ore doar, strâmbă el din nas È™i schimbând cutia aceea ce părea destul de grea È™i pe care o È›inea ca pe un tort, în mâna stângă. - Ana, dă-mi voie să È›i-l prezint pe prietenul È™i fostul meu coleg, Jean! am făcut eu curtenitor spre Ana, ce ne privea pe rând, surâzând, însă destul de prudentă. Iar Jean se plecă politicos È™i sărută mâna întinsă cu un aer princiar, în timp ce perechea ei tot ascundea la spate È™ervetul acela. - Jean, Aurel Popescu de fapt, fost coleg de È™coală È™i pâine cu onorabilul. - Mă bucur să vă întâlnesc domnule Popescu... - Te rog Ana, o întrerupse el zâmbind la limita unei roÈ™eli feciorelnice, încă decentă... Jean e destul! adăugă È™i scoase din sânul jachetei cochete de tercot alb, un trandafir încă È™i mai alb, pe care i-l întinse zâmbind. Cu toate regretele de a nu fi fost alături de voi la atâtea È™i atâtea momente! Ana se cam fâstâcise dar acceptă trandafirul făcând o uÈ™oară reverență, în timp ce eu mă simÈ›eam cam ca pe o scenă. - MulÈ›umesc... Jean! ezită ea È™i zâmbind mirosi trandafirul cu o plăcere nedisimulată. E superb! Și de unde vii? - Din Canada, acolo unde vieÈ›uiesc de prea mulÈ›i ani, se prefăcu el zâmbind un pic trist, un pic îngâmfat. Dar unde e sărbătoritul? se miră el privind spre copii. Andrei, care monitorizase toată scena cu un zâmbet destul de mucalit în colÈ›ul gurii, se apropie abordând acel aer de copil bine crescut, dar cam sasistit de asemenea protocoale. Vedeam la el că acea cutie îl fascinase, că era convins că era pentru el, că murea de curiozitate, dar se controla destul de bine È™i iar am avut un puseu de mândrie îndreptățită de „tată eroinâ€. - Măi, dar tu chiar că ai crescut! Câți ani zici că împlineÈ™ti, zece? se prefăcu Jean, făcându-mi cu ochiul. ÃŽl cunoÈ™team destul de bine pe Jean ca să mă mai umflu oleacă, pentru că era clar că băiatul meu îl impresionase cu adevărat. - Eu sunt Jean È™i tu eÈ™ti...? - Andrei, domnule Popescu! zâmbise el fără modestie, cu acel aer de piÈ™icher pe care îl lua de câte ori „mirosea†el pe un altul care absolvise ce tot el numea „școala de È™mecheriâ€! Și împlinesc astăzi È™apte ani, râse el întinzând mâna cu un gest mic dar larg, simplu È™i ferm, unul de mai-mai să nu mă mai încapă plămânii. Jean îi strânse mâna la fel de bărbăteÈ™te, ferm È™i destul de scurt. - Andrei, în această cutie am pentru tine un cadou È™i... poate chiar un vis de-al tău! Ori poate doar o altă mare responsabilitate. Andrei îl privea cu adevărat mirat, vedeam pe faÈ›a sa culori ce parcă reproduceau curcubeul. Nu È™tiu dacă a simÈ›it, dacă doar a intuit, sau doar Jean reuÈ™ea să-l intrige într-atât, dar l-am simÈ›it cum începe să freamete. - Ce crezi că am în această cutie? îl întrebă Jean pe un ton ce nu admitea echivocul. - Nu È™tiu, se ponderă Andrei recuperând roÈ™eala obrajilor într-un mod admirabil. Un... tort? îi făcu el cu ochiul lui Jean, propunând ceea ce cu mine se numea „un joc la caterincăâ€. Jean doar clătina capul cu aerul fals al unui om dezamăgit. - Andrei! Ce È›i-ai dorit tu de multă vreme È™i ai promis orice ca să capeÈ›i?! îl îmboldi Jean, în timp ce Ana deja făcea feÈ›e-feÈ›e. Ceea ce se întâmpla cu copilul meu mă luă prin surprindere. Ochi lui înfloriseră până la lumina lacrimilor speranÈ›ei în timp ce abia se stăpânea să nu întindă mâinile. - Un... Diamond? întrebă el cu acel aer al disperării că asta ar putea fi încă o speranță deÈ™artă. - Și dacă ar fi... ridică Jean cutia mai sus, eÈ™ti tu gata să îți asumi această responsabilitate? Pentru că el va fi numai al tău, pentru că de tine va depinde ce va ieÈ™i din acest pui. Un înÈ›elept, ori... Doar o fiară. Pentru că să È™tii, doar de tine È™i de felul în care vei reuÈ™i să-i faci È™i pe părinÈ›ii tăi să-l accepte È™i să-l iubească la rândul lor, va depinde chiar È™i bunăstarea ta, nu numai a lui, preciză Jean. Acolo, cu o treaptă mai sus decât copii adunaÈ›i ciopor pe lângă Andrei, părea un dascăl de modă veche sau doar... un predicator fals. - EÈ™ti gata să te înhami la această răspundere!? - Sunt! rostise Andrei scurt, cu credință È™i pe tonul unui jurământ solemn. Jean coborî cutia cu multă atenÈ›ie È™i gentileÈ›e È™i apoi mai spuse: - Al tău să fie! Ai grijă că e greu, râse el, ajutându-l pe Andrei să prindă cutia aceea mare, cu găurele în capac. Dar să mai È™tii tu, că totuÈ™i, dacă Ana sau Mihai îmi vor spune că acum ai minÈ›it, eu voi veni È™i o să È›i-l iau! Eram gelos. Andrei chiar era cel mai fericit copil de pe pământ, iar mie îmi venea să plesnesc de ciudă. Cu lacrimi în ochi, cu mâinile tremurătoare, desfăcu grijuliu panglica cea roÈ™ie È™i deschise capacul. - Diamond! È™opti el ca în transă, cu privirile arzând pe puiul mic, dar robust, parcă numai burtă, labe È™i urechi, ce se eliberă imediat, mârâind la cutia ce-l È›inuse prizonier. Se scutură de câteva ori, se înfipse în iarbă cu labele alea ce păreau deja mari È™i privi vesel la toată adunarea din preajmă, agitând ciotul de coadă, cu un aer atât de curios care mi-l amintea pe Andrei în ziua când îl scosesem din maternitate. Andrei se lungise pe iarbă È™i privea cățelul ochi în ochi. - Diamond! strigă el fericit, parcă înghiÈ›indu-È™i lacrimile. Puiul îl privi, rotindu-È™i capul È™i apoi alergă vioi spre el, lingându-i nasul, obrajii, cu acel aer de cățel ce-È™i regăseÈ™te stăpânul. Iar Andrei îl prinse cu palmele, ridicându-l în aer, rostogolindu-se apoi cu el prin iarbă, scandând fericit: - Diamond! Diamond! Diamond! Apoi se ridică cu el È™i încă, întinzând braÈ›ele spre cer, strigă din răsputeri: - Băăăi, io am un Diamond! È™i abia apoi strânse cățelul la piept cu atâta dragoste, de-l făcu să scheaune uÈ™or... de durere. Recunosc că aveam lacrimi în ochi È™i eu È™i Ana, iar când Jean ridică din cutia abandonată pe scări un volum mare È™i gros pe care î-l întinse lui Andrei, chiar È™i colÈ›ul ochilor săi aveau străluciri de rouă. - Ai aici o carte despre ce vei avea de făcut. Fii foarte atent cu ea pentru că nu o vei găsi pe nici un raft. AÈ™a că e de ne-înlocuit, de ne-stricat È™i de ne-pierdut, accentuă el. Și tot acolo ai actele sale de naÈ™tere. Se numesc Pedigree È™i Certificat de naÈ™tere È™i la fel sunt È™i ele de păstrat cu cea mare atenÈ›ie. ÃŽn acelaÈ™i plic, mai ai Carnetul de sănătate È™i vaccinele la zi, semnate de un medic german. Numele, probabil Diamond, zâmbi Jean cu oarecare amărăciune, te rog să îl scrii tu, cu mâna ta! Și pentru că e un dar viu È™i ca să-È›i trăiască, acum de rog să-mi dai un bănuÈ› pe el, făcu Jean, ceva mai stăpân pe vocea cea tremurătoare la început È™i întinzând È™i mâna spre Andrei, care se cam fâstâcise È™i mă privea cam ca înecatul spre colacul de salvare. I-am întins repede o monedă galbenă, pe care o depuse destul de solemn pe palma deschisă È™i aÈ™teptând plata rituală. - Să-È›i trăiască È™i să aveÈ›i cu toÈ›ii parte de el, adăugase Jean cu un ton aparent vesel, dar eu parcă tot văzusem umbra unui gând negru fulgerându-i pupilele. Copii porniră alaiul „prinÈ›ului†Diamond spre casă È™i abia după o oră, cu câteva reguli clare, stabilite rapid de mine È™i de Ana, copii, dar È™i noi ceilalÈ›i, am pornit serbarea care până la final se pare că a fost mai mult intrarea lui Diamond în viaÈ›a noastră, decât aniversarea lui Andrei. Jean cucerise rapid atenÈ›ia È™i admiraÈ›ia noilor mei prieteni, mai ales prin vechea tehnică de „ a ridica uÈ™or colÈ›ul feÈ›ei de masă†asupra misterelor profesiunii de „diplomatâ€, detaÈ™at pe lângă Ambasada României din Canada de mai bine de opt ani È™i combinată cu mici indiscreÈ›ii din acelea, destul de măgulitoare la adresa mea, din perioada când eram colegi în acelaÈ™i minister. Iar undeva, târziu în noapte anunÈ›ase că se retrage È™i el, dar după ce-È™i luase rămas bun de la toată lumea, mai ales de la noul său discipol Andrei, pe care îl făcuse să promită că-l va dresa pe Diamond într-o limbă specială, cunoscută doar de el È™i câinele său. Dar una care să includă È™i comenzi uzuale, eventual în limba engleză È™i pe care câinele să le accepte È™i de la noi, Ana È™i cu mine. Ne oprisem însă pe terasa goală de-acuma, cu câte un pahar de „secăricăâ€, cum încă se încăpățâna el să numească scotch-ul, È™i cu câte un trabuc în gură. Nu ne era uÈ™or, aÈ™a că o vreme tăcusem amândoi. - Andrei e... începuse el. Dar tăcuse. AÈ™a că am preferat să răspund ca o locomotivă, pufăind doar din trabucul cubanez. Credeam că È™tiu ce vrea să spună, dar nici asta nu-mi venea prea la îndemână. Doar fusesem educaÈ›i amândoi în modelul omului nepereche. - Da! Este! am spus eu după ceva vreme. Și chiar își dorea un câine! De fapt nu orice câine, ci doar un... Diamond! De atunci, È™tii È™i tu... am ridicat eu din umeri È™i am ciocnit paharul său a mulÈ›umire târzie! Jean surâdea în întunericul nopÈ›ii. Doar aprobă È™optit: - Da! Ciudată întâmplare È™i aia, ridică el din umeri. - Un câine minunat! am È™optit È™i eu. - Da! Chiar, pufni el pe nări, chestie care mă puse repede în gardă. - Da, un câine minunat. Pufnise: - Da minunat, însă tot un câine antrenat să ucidă la comandă, măi idealistule! - Ceeee....? am sărit eu în gura mare dar am redus instinctiv vocea. EÈ™ti nebun? m-am înecat cu fumul din gât È™i am început să tuÈ™esc. - Cum m-ai auzit! Un câine atât de deÈ™tept încât poate fi dirijat de la distanță, cu vocea dresorului în căști. Atât de disciplinat încât la comandă atacă mortal orice È›intă. Și atât de decorat, că nu È›i-ar veni a crede! - Dar... am sărit eu contrariat, însă Jean m-a întrerupt. - Asta mi-am spus È™i eu, ridică el din umeri È™i continuă repede. Oricum, rotweillerii sunt nebuni după copii. Câinii cu nervi ca din sârmă de cupru! Luptători, puternici, fideli È™i... Dă-i în mă-sa! Tot câini! - Iar puiul ăsta... făcusem eu cu degetul spre casa mea. - Nu vrei să È™tii, mă oprise el surâzând în paharul său. - Și atunci... - Măi Colonele, mă luă el din balon. Ce nu pricepi? Tu pricepi că pe câinele ăla de-atunci nu pune nimeni mâna dacă el nu vrea asta? Iar atunci, cu Andrei... Pfiu! Nici nu-mi venea să cred! ridică el din umeri. AÈ™a cum nu am putut crede că Andrei a rămas cu această dorință... Atât de adâncă! Fixată aÈ™a poate chiar de spaima trasă, ori cine È™tie măi Mihai, poate scrisă pe undeva È™i doar îndeplinită acolo sub ochii noÈ™tri! Cine să È™tie ce-a mai fost È™i atunci?! Am tăcut È™i eu. Apoi l-am auzit iar: - ÃŽn noaptea aia, deÈ™i a doua zi aveam o misiune grea, Diamond a refuzat să mai intre în casă. L-am oblicat s-o facă, dar a stat numai la geam È™i a tot scheunat până târziu, de parcă răspundea unor chemări, cerÈ™ind cu ochii ăia mari È™i milogi să-i dau voie să vină la voi. Iar eu am trăit o noapte de coÈ™mar, deoarece a doua zi, de el depindea poate chiar È™i gâtul meu! - Dar puiul... Puiul? am încercat eu o oarecare asigurare. Jean doar a râs. - Dacă tot nu mi-am pierdut gâtul atunci, am crezut că Andrei chiar merită un pui de-al său, gândind că poate È™i la câini o merge... Hm! Chestia aia cu aÈ™chia. - EÈ™ti nebun! Să înÈ›eleg că l-ai furat? Câinii ăștia sunt de neatins! De fapt, cum ai È™i spus atunci! Ei nici nu există! Dar actele... - Actele sunt reale! De cea mai înaltă clasă în lumea crescătorilor, dar... Față de ce genetică are noul vostru Diamond, ele sunt exact ca o frecÈ›ie cu frecÈ›ie Diana la un picior de lemn. Supraveghează-l atent È™i nu lăsa băiatul să scoată violenÈ›a din el. De fapt vei înÈ›elege cu timpul că nici nu e nevoie! Nu sunt deloc agresivi dacă nu sunt crescuÈ›i într-un mediu de ostilitate È™i ură dar sunt tot... ceea ce sunt ei prin genetica lor. Dar tu È™ti prea bine asta... se opri el. Am luat o gură de tărie È™i am oftat spunând: - Da măi Jeane, È™tiu! - Cum îl chema, măi Mihai?! Copoiul tău ardelenesc... încerca el să-È™i amintească. V...V? - Vlase! am zâmbit eu trist. - Exact! Cel pe care îl aveai în facultate. Þin minte că nici nu prea vorbeai cu el, de parcă voi doi comunicaÈ›i telepatic. - Fii măi serios, l-am ponderat eu. Câinii nu au treabă de fapt cu limba în care le comanzi. Nici măcar cu mesajul formulat de tine în minte. Era clar că fusesem rău! Poate È™i pentru că eu nu avusesem curajul să-i dăruiesc fiului meu un câine, aÈ™a cum făcuse tatăl meu cu mine! Dar atunci mă pornisem, aÈ™a că am continuat cu o vagă dorință de epatare: - Mintea câinelui, oricum o fi ea acolo, parcă nu poate să comunice direct cu mintea stăpânului. Două „mentaluriâ€, cum spun aceia care tot citesc È™i nu prea pricep ce, total diferite! Dacă vrei, e cumva cam ca un schimb de emoÈ›ii, dar cumva tradus, transpus. De fapt, ei percep cu o acuitate de speriat emoÈ›iile oamenilor, de parcă undeva acolo, poate într-un alt plan, emoÈ›iile noastre le sunt transmise cumva, apoi parcă traduse înÈ›elegerii lor, dar È™i propuse spre acceptare. Poate mai repede ca pe o propunere, da! Mai repede decât ca o comandă! Iar înÈ›elegerea È™i mai ales acceptarea asta, ia ceva timp. Prima dată cel mai mult, dar aÈ™a, apoi se creează reflexe! E ca È™i cum ar intra totul într-o bază de date, dar una temporară, pentru că memoria câinilor nu e permanentă. De aceea se lucrează permanent È™i cu cei mai instruiÈ›i câini. Ca să nu uite È™i să piardă acele reflexe. Fiecărei emoÈ›ii acceptate i se ataÈ™ează în timp, prin repetare È™i o comandă verbală, pe care câinele o recunoaÈ™te într-un timp din ce în ce mai scurt ca fiind declanÈ™atorul acelei emoÈ›ii ce-i spune lui să facă una sau alta. Iar dacă el a acceptat-o, o va îndeplini după asta exact ca pe o comandă fermă. De fapt, ceea ce contează, cred eu, este mai mult fermitatea cu care proiectezi emoÈ›ia decât rugămintea verbală, pe post de comandă. Dar... am zâmbit eu stingherit. Dresorii spun astea mult mai simplu! Fini psihologi ai acestor rase, ei doar au creat un fel de cod, un fel de limbă prin semne È™i proceduri care pot conduce uÈ™or la o comunicare acceptabilă cu un câine disciplinat prin acest mod de educaÈ›ie È™i aceste practici, am oftat eu închizând discuÈ›ia. Dacă vrei, e modelul spartan aplicat câinilor. - Poate, murmură Jean! Oricum, tu o să rămâi un mare visător, râse el È™i mă cuprinse frățeÈ™te pe după umeri. Dacă acum patru ani nu s-ar fi întâmplat povestea aia È™i aÈ™a cum s-a întâmplat, eu unul acum nu te ascultam, nenicule! îmi trânti el o palmă grea între umeri È™i râse de parcă încerca să se scuture de acea discuÈ›ie. Apoi spuse È™i mai brusc: - Comandantul vrea să-È›i transmitem un mesaj. Am tresărit È™i l-am oprit, ascultând în întuneric, de parcă voiam să mă conving pe mine că nu ne ascultă nimeni: - Atunci dă-i drumul, am spus. - Eroule, încep să ne pască vechile fantome! ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti povestea aia veche din Afganistan? Am tresărit, apoi am zâmbit rău È™i greu în întuneric. ÃŽmi aminteam totul. Dar È™i faptul că în perioada lungă È™i grea de refacere după acea misiune, o cunoscusem pe Ana. - Există motive să credem că se urmăreÈ™te dezgroparea ei, oftase el ridicând iar mâna pe umărul meu. Povara din glas, părea încă È™i mai grea de tristeÈ›e È™i regrete. Am tăcut. Știam ce înseamnă asta. Mai ales pentru unul ca mine, care ieÈ™ise din sistem. Era povestea tânÈ›arului între ciocan È™i nicovală. - Memorează numărul ăsta, îmi întinse el un bileÈ›el. Când i l-am returnat, a aprins hârtia È™i a lăsat-o să ardă, ca un copil ce se joacă cu o flacără în întuneric. S-a ridicat È™i mi-a strâns mâna a despărÈ›ire lungă. - Și de-aia mi-ai adus un rotweiller? am încercat eu să glumesc. - E al lui Andrei! Dar sunt convins că îl vei ajuta È™i să înÈ›eleagă... ÃŽl va iubi enorm, asta ajută! Dar... Þi-am spus È™i ce genetică are. Da È›i l-am adus! De ce nu?! Noapte bună! a mai spus È™i a dispărut în noapte. Nu m-am mirat că nu am auzit poarta, aÈ™a cum nu m-am mirat că de fapt aveam în suflet o mare uÈ™urare. Semnele cele vechi fuseseră totuÈ™i adevărate, din nefericire! Doar eu nu înÈ›elesesem că ar trebui să le interpretez pentru un alt timp, ulterior. Diamond a reuÈ™it aproape din start să-È™i găsească locul È™i rolul în casa noastră, trecând succesiv prin multe ipostaze. Indiferent dacă eram în apartamentul din BucureÈ™ti, ori în casa de la munte, ori doar la o plimbare prin parc sau pe undeva, poate printr-o pădure sau orice alt loc din natura cea generoasă cu noi românii, dacă era cu noi, atunci el era un cățel la fel de fericit. Ne-a catalogat repede È™i avea pentru fiecare dintre noi atitudini È™i reacÈ›ii prin care parcă spunea fiecăruia cât de mult ne iubeÈ™te, la un loc, dar È™i pe fiecare în parte. DeÈ™i era numai o bucățică de viață de doar o lună, vedeam în el acea nevoie de a domina, specifică tuturor raselor de câini mari, cu muÈ™cături puternice, periculoase. Ana, spre mirarea mea, se dovedise chiar prima victimă a dominaÈ›iei sale. Mă miram oarecum că-l iubea cu adevărat, deoarece eu chiar È™tiam cât de oripilată fusese la ideea că va avea în casă un rotweiller, adică un câine periculos în opinia ei cea conformă cu legea în vigoare, câine ce ajunge uneori să-È™i devoreze stăpânii, ori să mutileze victimele atacurilor lor necruțătoare È™i de neoprit. Un timp chiar colecÈ›ionase asemenea È™tiri, spre supărarea lui Andrei, care se tot chinuia să explice că nu prea este aÈ™a cum spun „bulangii ăia de ziariÈ™tiâ€. Uneori, seara, pe când Andrei încă muncea la temele sale È™colare, în timp ce mâncam È™i eu ceea ce trebuia să fi fost prânzul, uneori chiar reuniunea lui cu cina, asistam la joaca dintre cei doi, Ana È™i Diamond, joacă propusă invariabil de Diamond, dar acceptată cu bucurie, cu zâmbete È™i râsete pline È™i sincere de Ana. Erau atât de aproape, de împreună È™i vedeam cumva cu uimire câte lucruri învățase ghemotocul, doar din acel fel de atitudine plină de iubire. ÃŽntr-o seară oarecare, cu o bere în față, cam plictisit în încercarea mea de a concluziona o zi destul de confuză, vedeam cum Diamond urmăreÈ™te atent papucii Anei, ca pe niÈ™te identități ostile lui, uitând că ei doar îmbracă tălpile stăpânei sale. E drept că papucii Anei erau de fapt doi tigriÈ™ori din pluÈ™, pe care îi smotocea el destul când îi găsea prin hol, la locul lor. Dar faptul că acum ei păreau însufleÈ›iÈ›i, cu un fel de a se miÈ™ca în tandem, de parcă fiecare pas al Anei era doar o cursă între ei, îl făcuse iarăși curios, aÈ™a că era foarte doritor să li se alăture în ceea ce părea o joacă interesantă. Ana sesizase agitaÈ›ia lui, îl văzuse cum îi pândeÈ™te atent, curios să vadă ce fac cei doi. Tatona, mai sărea în calea lor mârâindu-i, mai se oprea pe după câte un picior de scaun, la pândă, după care sărea pe câte un inamic. Pe Ana o distra joaca asta È™i la un moment dat, întinsese un picior de fostă balerină, animând cu degetele botul acela de pluÈ™, în timp ce se chinuia să mârâie cam ca un tigru. Diamond se oprise mirat È™i doar se aÈ™ezase respingând atacul aproape inofensiv cu câte o labă din față, cam ca un boxer în faÈ›a sacului de box. - Nătărăul ăsta chiar crede că papucul meu e ceva, Ia fii atent Mihai ! mă strigă Ana. - Mai bine fii atentă È™i nu-l întărâta aiurea, spusesem eu destul de neatent. Amuzată, Ana începuse să-l înghiontească È™i mai aprig, făcându-l să bată în retragere È™i să mârâie din ce în ce mai tare. - La ce-l enervezi măi, protestasem eu, încercând să văd jocul cel de printre picioarele scaunelor de bucătărie. - AÈ™a. Că e nătărău, răsese Ana. Hrrrrrr! Iar Diamond făcu imediat ceea ce eu speram încă să nu facă. Ridică privirea spre Ana È™i recunoscu tonul vocii ei. Ce o fi fost în capul său nu È™tiu, dar cred că a asociat el cumva atacul cu vocea Anei, crezând că de fapt Ana îl strigă în ajutor. AÈ™a că a ripostat aproape instantaneu, înfigând colÈ›ii ăia de lapte, ascuÈ›iÈ›i ca niÈ™te ace, în capul adversarului. Iar Ana a început să strige, de spaimă È™i durere, alergând încălÈ›ată de acum cu doi tigriÈ™ori de pluÈ™ È™i un pui de rotweiller, ce nu dădea drumul din muÈ™cătura sa. Am sărit ca ars È™i am apucat puiul de ceafă. Era ca un arc È™i simÈ›indu-mă părea mirat È™i mă privea cu acea privire nedumerită. Ana deja se bâzâia pe un fotoliu din hol, se descălÈ›ase È™i încerca să potolească arsura muÈ™căturii din degetul cel mare. Am luat puiul cel agitat cu mine È™i am adus din baie o trusă de prim ajutor, apoi i-am dat drumul pe gresie È™i l-am lăsat să urmărească atent ce se întâmpla. Văzuse tigriÈ™orul descălÈ›at, doar îl mirosise din fugă È™i se oprise lângă piciorul Anei, care îl tot certa: - EÈ™ti un rău! Eu mă jucam cu tine È™i tu m-ai muÈ™cat! Răule! Nu mai vorbesc cu tine È™i să È™tii că nici de mâncare nu o să-È›i mai dau, îl ameninÈ›a ea. Iar cățelul fremăta, agitat iar, neînÈ›elegând, simÈ›ind că ceva nu e în ordine. Scheuna uÈ™or È™i tot încerca să se amestece prin mâinile mele, să lingă degetul pe care în două locuri străluceau picături de sânge. Se pare că sângele îl făcuse să reacÈ›ioneze altfel, avea nările dilatate È™i părul i se zbârlise pe ceafă. Am tamponat degetul cu un tampon cu spirt medicinal, conÈ™tient că asta va dilua mirosul specific, urmărind atent reacÈ›iile cățelului. Se oprise de-acuma, curios ca orice pui È™i doar dilatând nările în adulmecarea acelor ciudate pete de bumbac cu care lucram eu. Am întins un mic bandaj autoadeziv peste degetul Anei care de-acuma se mai potolise, deÈ™i încă îi simÈ›eam spaima. - Vezi ce se întâmplă dacă nu înÈ›elegi cu cine stai de vorbă! am spus eu în È™oaptă È™i total neatent la cățelul ce se agita prin preajmă. - Dar m-a atacat! protestase ea destul de neconvingător, dar cu aerul cuiva care cam È™tie el ce a făcut. - Da! AÈ™a din senin È™i cer albastru, râdeam eu de ea. - Păi tu n-ai văzut? încercă ea să-mi capteze privirea. - Ba da, chiar că am văzut! Am văzut cum l-ai întărâtat! Diamond mirosise tamponul cu urme de sânge, apoi linsese de câteva ori degetul pansat È™i tocmai ne privea destul de serios, de parcă încerca să citească în noi ceva. - Sunt supărată pe tine, îi spuse Ana pe ton de reproÈ™. Iar el reacÈ›ionă imediat, trânti o labă peste capul celuilalt papuc din piciorul Anei È™i urmări atent reacÈ›ia aceluia. - Stai! Nu face nimic Ana, am È™optit eu oprind cu mâna piciorul ce voia să se retragă pe fotoliu. Te rog! Nu se va întâmpla nimic, dar aici chiar avem un paznic ce a priceput că stăpâna sa a pățit ceva. Urmează ceva represalii, dar te rog să nu intervii. Șșșșșt! am oprit eu avalanÈ™a din gâtul Anei. Câinii nu gândesc ca oamenii, nu uita! am adăugat eu atent la miÈ™cările cățelului. MuÈ™chii încă neformaÈ›i se contractau sub piele È™i mârâitul se transformase într-unul de furie. Mai iute decât m-aÈ™ fi aÈ™teptat, Diamond sărise pe papucul cel descălÈ›at È™i într-un timp mult prea scurt, cu o abilitate la care nu ne aÈ™teptam nici eu nici Ana, reuÈ™ise să destrame cele câteva cârpe cusute, atacând tot timpul închipuirea feÈ›ei de tigru, până când reuÈ™i să o distrugă. Un ochi de sticlă se rostogolise sunând pe gresie È™i el îl urmări lătrându-l furios până când se oprise lângă uÈ™a de la intrare. ÃŽl luase în gură, îl molfăise de câteva ori apoi îi dăduse drumul. ÃŽl mai mirosise o singură dată, identificându-l ca fiind lipsit de viață, apoi se întorsese spre noi cu un aer de mare învingător, lătrând de data asta cu bucurie È™i agitând ciotul de coadă. - Laudă-l, am È™optit au printre buze. Șșșșt! am oprit eu iar protestele Anei! Tocmai te-a salvat de agresiunea tigrului. Nu uita că avem aici un rotty ce tocmai a mirosit pentru prima dată în viaÈ›a sa sânge uman. Probabil că pe undeva prin matricea sa, chestia asta stârneÈ™te reacÈ›ii de protecÈ›ie a celui atacat sau sângerând. Nu contează acum că hăbăucul nu pricepe că de fapt el te-a muÈ™cat. A identificat atitudinea ta ca rezultatul atacului tigriÈ™orului asupra ta, nu poate face diferenÈ›a È™i nicidecum să priceapă că te-a rănit din greÈ™eală, iar el a reglat de-acuma conturile. Uite-te ce mândrie pe el! Te-a apărat È™i aÈ™teaptă o recompensă. Dar una exact în ceea ce aÈ™teaptă el de la tine. - Ce recompensă! Bomboane?! se mirase Ana privind atentă, cumva intrigată de atitudinea aproape îngâmfată a puiului. - Nu fată dragă! Iubire! am zâmbit eu. De la tine È™i de la Andrei, el asta aÈ™teaptă. Laudă-l în gura mare È™i alintă-l oleacă. O să moară de fericire È™i te va iubi È™i mai tare. Iar Ana bătu din palme È™i îl strigă să vină la ea. ÃŽl luă în braÈ›e È™i îl puse în poale alintându-l, scărpinându-l pe burtică: - Măi ce mare viteaz mai eÈ™ti! Și cam idiot, dar asta nu trebuie să audă È™i Andrei! Hai la mama, că m-ai făcut să transpir de frică, dobitoc mic È™i afurisit ce eÈ™ti! Iar dacă Mihai are dreptate, te doare pe tine în bască de cuvintele mele, ceea ce contează este că uite cât te iubesc eu È™i să È™tii că aÈ™ fi fost chiar mândră dacă nu încurcai borcanele atât de rău, dar chiar m-ai fi apărat de mă ataca un papuc din ăla rău. Iar micul Diamond, se topea de fericire în poalele sale. - Auzi Mihai! Dar de la tine ce recompensă crezi că aÈ™teaptă cățelul ăsta? întrebă ea într-o doară. Am râs È™i am răspuns destul de în coadă de peÈ™te: - E treaba noastră! ÃŽntre două naturi în care dominaÈ›ia are alte reguli. - DominaÈ›ia? se miră Ana destul de neatentă, jucându-se mai departe cu puiul cel masiv È™i greu. - Da! Nu uita că pentru el eu sunt masculul dominant al haitei pe lângă care trăieÈ™te È™i el. - Daaa? Și eu ce sunt? Femela numărul unu?! Ori doar sursa de hrană?! întrebă ea gâdilându-l ceva mai răutăcios, iar el simÈ›ind asta a început s-o mârâie. - Nu râde, dar cam ăsta e adevărul, sau doar ce putem noi ca oameni înÈ›elege din ce o fi în căpățâna aia de câine! am mai spus È™i am dat să ies, pentru a duce trusa înapoi la locul ei. Ana azvârli È™i celălalt papuc din picior È™i spuse fără măcar să ridice privirile de la joaca ei: - Aruncă tu papucii ăștia! Să nu-i mai văd, îmi zâmbise ea scurt È™i fără echivoc. Cu Andrei însă, lucrurile păreau că o luaseră razna de tot. El era convins că are un super cățel È™i deja agasa pe toată lumea cu asta. Citea tot ce îi afiÈ™a unchiul Google È™i venea cu niÈ™te teorii de te luai cu mâinile de cap, scrise de copii doar ceva mai mari ca el, ori de „specialiÈ™ti ai forumurilorâ€, care sufereau ca orice român de boala aflatului în treabă È™i a datului cu părerea. ÃŽn sine mea fierbeam de furie, dar aÈ™teptam convins că lucrurile vor intra curând pe făgaÈ™ul normalității. Doctorul veterinar ce se ocupa de sănătatea lui Diamond reuÈ™ise cu oarecare greutate să-l trezească la realitate, explicându-i că lucrurile au un parcurs natural, că nu poÈ›i dresa nici un câine înainte de trei patru luni, deÈ™i cel mai bine ar fi cam după È™ase luni, că super câinii sunt de fapt câini foarte inteligenÈ›i, dar È™i foarte disciplinaÈ›i, prin metode educaÈ›ionale ce se numesc dresură È™i că orice câine astfel educat È™i dresat poate executa diverse sarcini, ca È™i acelea executate de super câinii poliÈ›iei È™i ai trupelor speciale din lume. AÈ™a aflase Andrei că există pentru câinii utilitari câteva nivele de dresură È™i mă tot bătuse la cap să i le procur. I-am adus Completul 1 în dresura câinilor utilitari È™i i-am amintit că are de la Jean o carte È™i mai bună. - Dar este în limba engleză, strâmbase el din nas. - Ei È™i?! răspunsesem la fel. ÃŽnvață această limbă È™i vei înÈ›elege totul despre dresura specială a rotweillerilor, îl momisem eu. Din acel moment nimic nu l-a mai È›inut pe Andrei departe de studiul accelerat al acestei limbi pe care o tatonase doar la grădiniță È™i pe care o avea ca obiect de studiu È™i la È™coală. Iar progresele sale stârniseră adevărate valuri la È™coală, chiar dacă profesoara sa se mira cum de majoritatea întrebărilor sale sunt despre câini È™i termenii descriptivi ai vieÈ›ii câinilor din limba lui Sheakespeare. Mergeam din nou la munte, după o lipsă de mai multe săptămâni din È›ară. De fapt, trecuseră deja aproape două luni de când eram plecat cu treburile mele. Eram atât de obosit încât tot ceea ce îmi doream era să ajung mai repede lângă familia mea, să-i simt că-s bine, iar apoi să dorm. Să dorm! Am intrat în curte pe seară, am lăsat maÈ™ina afară È™i încercând să nu fac prea mult zgomot am intrat în casă, pe uÈ™a dinspre terasă. ÃŽn semiîntunericul holului însă m-am oprit, ascultând un zgomot oarecum familiar. Am dat s-o pornesc spre bucătărie, dar zgomotul m-a oprit. Crescuse în intensitate. Abia atunci am reuÈ™it să mă lămuresc. Era acel mârâit prevenitor. ÃŽn capătul holului, blocând intrarea în restul casei, Diamond stătea pe labele din spate È™i parcă îmi spunea ceva. ÃŽn prima clipă am tresărit, apoi am înÈ›eles că dumnealui e prezent È™i „la datorie†și chiar că m-am bucurat. Am aprins lumina în hol È™i l-am studiat cu atenÈ›ie, vorbindu-i în È™oaptă. Crescuse foarte mult, avea încă aerul acela de pui, dar ceva din atitudinea È™i privirile sale deja aminteau luptătorul, gardianul. - Ce faci băiete, eÈ™ti la datorie?! am spus eu È™i l-am văzut cum se ridică È™i vine încet la mine. Deja dădea vesel din coada cupată, semn de recunoaÈ™tere, mă privea cu un aer destul de concentrat, ori doar mi se părea mie È™i am întins o mână spre el, bucuros de aÈ™a revedere. A venit frumos, s-a oprit în faÈ›a mea în poziÈ›ia È™ezi È™i a întins o labă deja enormă în semn de salut. - Aha, adică te bucuri că mă vezi, dar tot mă mârâi, nu?! Mă gândeam că arată fenomenal pentru un pui de doar trei luni È™i jumătate. Cum îmi schimbasem poziÈ›ia, aveam acum uÈ™a de la intrare undeva în dreapta mea. Doar a întors capul spre ușă È™i a continuat să mârâie spre terasă. - Ce e măi cățelule, ce nu e bine? am întrebat eu arătând spre ușă. S-a ridicat È™i a pornit alergând uÈ™or È™i elegant în ciuda masivității È™i odată ajuns la ușă a lătrat odată scurt, gros È™i hotărât. - Dar nu mai e nimeni măi musiule, am dat eu să-l ponderez, dar privirea lui încă È›intea spre afară, parcă dincolo de uÈ™a de sticlă prinsă în ramele masive din lemn de stejar. Nu mă crezi? Hm! am făcut eu atunci È™i i-am deschis uÈ™a. S-a oprit pe terasă, la nici un metru de uÈ™a din spatele său cel deja lat È™i a continuat să mârâie spre drumul pe care tocmai sosisem. Nu pricepeam de ce face asta, pentru că drumul era gol. A mai lătrat odată, amenințător È™i grav spre acea direcÈ›ie ce aducea oamenii la casa noastră È™i apoi s-a ridicat iar pe toate labele È™i a venit lângă mine cu aerul oricărui pui doritor de o hârjoneală. ÃŽncercam să pricep ce a fost asta È™i m-am plecat pe un genunchi scărpinându-l după urechi. ÃŽl auzeam cum geme de plăcere, încercând să-mi lingă mâinile. Apoi l-am tot păcălit că scot ceva din buzunar, de era să ameÈ›ească dându-mi târcoale, curios foc, până când s-a prins că era doar o păcăleală È™i s-a oprit cu un aer destul de nedumerit. M-am oprit È™i adunându-i obrajii în palmele strânse lângă capul său cel mare, l-am privit câteva clipe în ochi. Chiar îl iubeam È™i eram mândru de el. Iar el parcă simÈ›ea asta, dar, ca orice alt rotweiller, mă privea cu un aer serios È™i demn, lăsându-mă să-l admir. Cred că a simÈ›it cumva speculantul că mă topesc după el È™i profitând de poziÈ›ia de egalitate, că doar încă eram îngenuncheat lângă el, a revenit la tendinÈ›ele-i dominatoare, aÈ™a că m-am trezit cu două labe zdravene pe piepÈ›ii cămășii. Am izbucnit în râs gândind că asta e natura tuturor fiinÈ›elor, că fiecare își duce crucea pe limba sa È™i râzând m-am ridicat È›inându-l de labe. SimÈ›ea că pierde teren, iar când i-am eliberat labele din față, a dat imediat să sară înapoi, ca un voleibalist la fileu. Am râs È™i doar l-am atins cu vârful pantofului pe una din labele din spate, făcându-l să sară ca ars, dar înapoi. Nu se aÈ™teptase, dar nu avea chef să renunÈ›e nici la avantajul de a mă domina, aÈ™a că a dat să se ridice din nou cu labele pe mine. Calm È™i râzând de el am repetat figura cu călcatul pe labele din spate. ÃŽl studiam atent, curios să văd cam cât este deja de căpos. M-a privit câteva clipe în ochi, apoi a sărit iar spre mine, însă a primit din partea mea aceeaÈ™i atenÈ›ie È™i cu acelaÈ™i rezultat. Părea mirat È™i s-a trântit destul de ostentativ pe jos, făcând gresia terasei să sune înfundat. - Diamond! l-am strigat scurt È™i a sărit în picioare, arc. Dădea din coadă atent È™i mă privea concentrat, rotind capul dintr-o parte în alta, de parcă întreba: Da, sunt atent! Ce vrei? - Andrei? Du-mă la el! Andrei, am pronunÈ›at eu scurt È™i hotărât. I-a luat ceva timp, apoi a pornit spre casă, s-a oprit o clipă în uÈ™a terasei să se asigure că îl urmez È™i a pornit ață spre bucătărie. ÃŽl urmam în tăcere, mândru È™i plăcut impresionat, gândind că uite ce treabă minunată a făcut Andrei al meu. L-am auzit lătrând a bucurie, oprit în mijlocul bucătăriei, marÈ›ial ca un paj ce anunță sosirea stăpânului. Andrei a simÈ›it mai mult decât a priceput È™i a pornit strigând spre Ana: - Tata, a venit tataaaa! Thanks Dy! Iar câinele s-a tras într-un colÈ› de bucătărie, a lipăit ceva apă, apoi s-a întors È™i din È™ezi a pornit să ne urmărească atent. ÃŽmi îmbrățiÈ™am familia, dar nu mă puteam opri să nu gândesc asupra valorii sângelui ce curgea prin acel cățel deja impozant, o valoare genetică de excepÈ›ie, dăruită la un moment de bucurie, ori doar de cumpănă, de Jean, fiului meu de doar È™apte ani. „Ce să mai înveÈ›i un câine ca ăsta?!†îmi tot umbla o vorbă de mirare prin minte. Curând împărÈ›eam cadourile, iar Diamond a primit o zgardă profesională din crom inox, pe care a mirosit-o demn, apoi a acceptat-o la gât cu un aer de prinÈ› la încoronare, dar nu de la mine, ci de la stăpânul său, în timp ce pe mine parcă doar mă privea cumva recunoscător. „Ce să mai înveÈ›i un câine ca ăsta?!†porni iar caruselul de gânduri. A doua zi am aflat de la Ana că Diamond a stat toată noaptea la uÈ™a noastră, că de fapt se instalase acolo imediat după retragerea mea la somn È™i că nu acceptase sub nici o formă să meargă în padocul lui, oricum deschis È™i nici măcar la locul său din hol. Părea foarte decis să ne păzească, iar Ana doar râsese de el amuzată. O singură dată, îl auzise îndepărtându-se È™i curioasă îl urmărise. Se oprise un timp în spatele uÈ™ii de la intrarea dinspre terasă, apoi ieÈ™ise afară unde adulmecase depărtările È™i doar lătrase odată scurt. O singură dată, de parcă doar prevenea pe cineva de departe, că el este acolo, că este atent È™i gata de orice! Lunile care au trecut până la împlinirea primului său an, i-au adus lui Diamond o grămadă de probleme pe cap. Andrei, cu noua lor limbă, pe care chiar că nu o pricepeam nici eu È™i nici Ana, cu comenzile în limba engleză din completul 1 de dresură, limbă pe care o stăpânea din ce în ce mai bine spre mândria profesorilor săi, apoi cu cele din completul doi, pe lângă care, toate celelalte pe care le făceau împreună păreau adevărate fantezii. Uneori Andrei îl solicita atât de tare încât reuÈ™ea chiar să mă enerveze. ÃŽncepuse să descifreze tainele rotweillerilor din cartea de la Jean, îi povestisem È™i eu despre bolile la care este predispusă această rasă dacă nu li se acordă destulă atenÈ›ie în perioada de creÈ™tere, îi spusesem deja prea multe despre ce poate de fapt să facă în realitate un câine, parcă È™i mai multe despre ce nu poate el să facă, dar el parcă tot nu reuÈ™ea să se rupă din mirajul visului de a fi stăpânul unui câine aproape atotputernic. Devenise cumva un mare îngâmfat, care uneori încerca să mă ignore, chiar È™i când, dar fără să realizeze asta, își aducea câinele la exasperare. Chiar dacă îl iubea fără de măsură sau reÈ›inere, răutatea aceea de copil cam răzgâiat îl tot îmboldea uneori la aceste excese. ÃŽntr-o seară venise acasă de la antrenamentul său de nataÈ›ie È™i pentru că avusese o zi ceva mai uÈ™oară ce nu-i consumase resursele de energie, ieÈ™ise cu Diamond în parcul din faÈ›a blocului, la joacă. La plecare, câinele îl urmase parcă în silă È™i în sinea mea mă întrebasem cam câte aporturi È™i comenzi făcuse bietul cățel pe lângă bazinul cel mare, deoarece de multă vreme accesul le era permis împreună, iar Diamond era tare vesel È™i mândru să-È™i vegheze stăpânul cel atât de brav È™i curajos. Regretul lui era doar acela că nu avea voie È™i el în apă. Toate ar fi fost bune, dar cum fiul meu era È™i un mare fanfaron, tare dornic să se dea mare cu minunea sa de super câine, uneori, cum reieÈ™ea din câteva telefoane ale antrenorului È™i iscodirea atentă a colegilor de lot, uneori Andrei reuÈ™ea să pună câinele să facă mult prea multe, demonstraÈ›ii È™i bravade inutile. Mă enervasem la culme doar când auzisem de chestia cu pariurile. „Face mă javra ta È™i...!†Iar fiul meu, cu un orgoliu nemăsurat, parcă nu era în stare să priceapă că toate au o limită È™i accepta aproape orice astfel de provocare, spre disperarea cățelului său, care totuÈ™i punea tot sufletul È™i inima sa cea mare în a nu-l face de râs. Văzându-i aÈ™a în seara aceea, doar am clătinat cu nemulÈ›umire din cap spre Ana, care ridică din umeri a neputință È™i se întorsese la treburile ei de seară, aÈ™a că eu am dat drumul la televizor, încercând să mai prind ceva din ultimele È™tiri. Cum oferta era aceeaÈ™i, sătul să mai aflu cum È™i-au mai violat ginerii soacrele cu toporul È™i alte asemenea interesante expuneri, tot schimbam posturile, cam apatic. AÈ™a că tocmai mă duceam să-mi iau o bere din frigider când am auzit hohote de râs È™i chiote de încurajare în parc. Ceva s-a strâns în mine È™i am fost convins că principala sursă a acelora era chiar fiul meu. Era trecut de ora È™apte È™i deja gândeam cam câți vecini sunt de-acuma pe balcoane, căinându-mă! Cred că aia a fost o zi cam nefastă oricum, aÈ™a că iritat, am ieÈ™it în balcon. Cu o droaie de copii de prin toate blocurile din preajmă adunaÈ›i în cerc în jurul lor, Andrei cu Diamond tronau un fel de joc, pe care de la înălÈ›imea etajului cinci nu reuÈ™eam să-l desluÈ™esc. Dar curând am priceput. Și mi-a fost ruÈ™ine! Aveam un vecin cam obez, cu o balenă de nevastă È™i cu un fiu pe măsura geneticii lor. Erau acel gen de oameni ce încingeau zilnic grătarul pe balcon È™i făceau cumpărături la două zile. ÃŽn cercul din părculeÈ›ul cu bănci È™i leagăne, Diamond se chinuia să târască acel colos, se pare că pe o distanță anume. Iar Andrei îl forÈ›a să execute acea comandă inutilă, monstruoasă pentru orice om cu mintea întreagă. Un câine de poate cincizeci de kilograme cât avea atunci Diamond, oricât de puternic, nu putea târî uÈ™or un copil de cam paisprezece ani È™i cam È™aptezeci È™i cinci de kilograme. AÈ™a că am coborât val vârtej. Mă stăpâneam È™i când am ajuns în faÈ›a blocului am întors capul spre ferestrele noastre. De la bucătărie Ana privea spectacolul cu mâinile adunate la gură. Am intrat în cercul copiilor care se potoliră aproape instantaneu, încetând hărmălaia. Doar Colosul, cum era poreclit bietul băiat, chicotea fericit, agățându-se cu mâinile È™i picioarele de iarba uscată a verii. Diamond strălucea de transpiraÈ›ie, gâfâind la limita puterilor sale, în timp ce Andrei, parcă transfigurat urla în acea limbă a sa È™i a câinelui ceva din care eu înÈ›elegeam doar cuvântul Euro. Sesizând liniÈ™tea nefirească din preajmă, se întoarse în sfârÈ™it spre mine È™i am văzut cum păleÈ™te. Câinele dădu drumul poverii È™i mă privea cu aerul acela sfârÈ™it, gâfâind ca o mică locomotivă neagră. - Să-È›i fie ruÈ™ine Andrei, am reuÈ™it să mârâi printre dinÈ›ii strânÈ™i. Nu-mi lovisem fiul niciodată È™i recunosc că dacă nu vedeam în el acolo È™i pe loc măcar primele semne ale înÈ›elegerii atrocității comise, nu È™tiu ce aÈ™ fi făcut. Dar pezevenghiul a simÈ›it el că e groasă. L-am văzut cum se strânge în el de frică. Asta m-a pus imediat în gardă. M-am ponderat. Știa că a sfeclit-o de data asta cu mine aÈ™a că restul trebuia să fie doar din categoria măsurilor corective. - Come here boy, am strigat eu câinele ce a venit imediat È™i s-a aÈ™ezat disciplinat la piciorul meu stâng, mândru È™i demn, deÈ™i încă răsufla nefiresc, aburitor, pentru o seară destul de caldă a verii. Respira È™i gemea uÈ™or, în acelaÈ™i ritm. O vecină a apărut din spate cu un prosop pe care mi l-a întins cu o privire mustrătoare. Am luat acel prosop ce parcă mă frigea È™i i l-am întins fiului meu într-o tăcere deplină. A priceput imediat ce are de făcut È™i a pornit să buciume pielea câinelui. O lacrimă i se scurgea deja pe obraz. ÃŽn clipa aceea am crezut că e doar de frică. Câinele încerca încă să-i lingă mâinile, dar Andrei parcă refuza asta È™i eu căutam ruÈ™inea din ochii lui, ce stăpâneau cu greu un È™uvoi de lacrimi. Iar Diamond încerca să i le È™teargă cu limba, privind în jur, de parcă grija sa era doar aceea ca cei din jur să nu vadă acele lacrimi ale ruÈ™inii stăpânului său. Copii începuseră să se împrăștie, dar i-am oprit. Era rândul meu să am nevoie de acest public crud. - Nu vă îndepărtaÈ›i copii, vă rog! PuÈ™lamalelor ce sunteÈ›i! Nu vă mai place acuma, dar când chinuiaÈ›i câinele eraÈ›i numai strigăte de bucurie, aÈ™a-i!? RuÈ™inaÈ›i, mă priveau pe sub ochi. Cei mai mari, cu ifosele de cartier cu scoarță al BucureÈ™tiului, plini de È™epci purtate pe dos È™i cu izmenele atârnând lălâi, supervizau scena cu priviri blazate È™i zeflemitoare. Nu mă îngrijorau, ne cunoÈ™team destul de bine È™i È™tiam cumva fiecare cam cât valorează È™i fapta È™i vorba celuilalt. Diamond respira din nou normal, iar prosopul se îmbibase cu o sudoare a cărui duhoare o simÈ›eam în nări, în timp ce blana pierduse strălucirea udă. - Ce a fost asta Andrei? - Un pariu, mormăise el fără să ridice privirea. - Un pariu! Aha! Pe ce? - Pe douăzeci de euro, că Diamond îl poate trage pe Colos cincizeci de metrii. Ca la exerciÈ›iile de salvare, ridicase el ochii, dar ce văzu îl făcu să-i plece repede la loc, ba chiar È™i mâinile păreau cumva mai harnice. - Și? Ai câștigat sau ai pierdut? am întrebat eu. Doar a ridicat din umeri parcă scârbit. - A pierdut? am întrebat eu roata de copii. - A câstigat, răspunse o feÈ›iță ce încă avea probleme cu pronunÈ›ia lui Ș. Am întins doar palma spre Andrei, care nu ridică ochii, dar se repezi la fetiță. - Ia taci tu din gură, măi ghemotoc! EÈ™ti proastă! Am pierdut, tu nu vezi? - Ba plost esti tu! ripostase fetiÈ›a, aruncând mâinile în spate de iritare. Diamond a câstigat! apăsă ea pe ceea ce trebuia să iasă È™, dar se încăpățâna să se audă tot s. Că Colosul s-a È›inut de iarbă, ce nu asta ziceai când a venit tatăl tău? Plostule! făcu ea cu țâfnă È™i îi întoarse spatele ostentativ. - Și la cine sunt banii? am întrebat eu aruncând o privire circulară. Ia zi Lică, am ridicat eu bărbia spre cel ce conducea grupul veteranilor cartierului. - La Colos domnule inginer, mă lămuri el simplu È™i jucând de pe un picior pe celălalt. - Aha! am aprobat eu a pace È™i el s-a grăbit să adauge: - AÈ™a a fost înÈ›elegerea, mă lămuri el, dar ar fi tăcut sărmanul dacă ar fi È™tiut ce înÈ›elegere i-aÈ™ fi dat eu lui È™i celor ca el, acolo È™i pe loc. - Dar măi Lică... Tu cine crezi măi că a câștigat? Băiatul se codi o vreme, fulgerând cu ochii săi frumoÈ™i, moÈ™teniÈ›i de la maică-sa, o È›igancă focoasă de prin Ferentari. - Nu È™tiu domnule inginer! Că mai avea aÈ™a, cam cinci, poate chiar È™apte metrii, ridică el din umeri. - Dar dacă Colosul juca cinstit, cam cât ar fi rămas? - Habar n-am! ridică el destul de sincer din umeri. - Hai băi Lică, n-o mai aburii! Câinele a câștigat dom’ inginer, ce mai tura vura! Scoate bă’ Buligaiule loveaua, că nu È›ine, tu nu vezi, i se adresă un alt băiat Colosului, ce juca È™i el de pe un picior pe celălalt cam ca È™i un popândău. Am întins mâna È™i băiatul, cu o silă provocatoare pe față îmi întinse o bancnotă de douăzeci de euro. Am ridicat-o spre un felinar È™i am verificat-o cu atenÈ›ie. Părea bună, dar am strâmbat din nas È™i i-am întins-o înapoi: - Ce faci măi Colosule, te joci cu mine? E falsă! Dă-mi alta. Că dacă nu, te reclam că ai umplut cartierul de bani falÈ™i, am mai spus eu, dar cât am putut de serios. Ia zi Lică, È›ie cum È›i se pare? am întins eu banii băiatului, care s-a grăbit să mi se facă util. A examinat-o îndelung, plin de importanță: - Pe bune dom’ inginer, e valabilă! - Da? Bine măi Lică, am zis eu È™i am făcut un semn cu mâna, aÈ™a că bancnota a fost depusă cu destul servilism pe palma întinsă poruncitor. Am luat banii È™i i-am arătat copiilor, întrebându-i: - Doar pentru asta chinuiÈ›i voi un asemenea câine? am pufnit eu aruncându-i la picioarele câinelui. Ia-È›i banii Andrei, am poruncit. Ridică-i È™i ia-i, am È›ipat la el. Pentru asta ai fost în stare să riÈ™ti să nenoroceÈ™ti un câine care te iubeÈ™te într-atât încât se lasă umilit zilnic de ifosele tale de copil răsfățat È™i cam inconÈ™tient. Ia banii, că el a muncit pentru tine! Uite-l cum gâfâie, cum arată! Abia-È™i mai tage sufletul! Să-È›i fie ruÈ™ine! Ia banii È™i fii mândru È™i fericit că te-ai dat mare cu ce face un câine pentru tine! O să-l chem mâine pe Jean È™i o să-i spun că l-ai minÈ›it, că ne-ai minÈ›it pe toÈ›i, că nu eÈ™ti în stare să respecÈ›i responsabilitățile de a creÈ™te frumos un asemenea câine. Parcă simÈ›ind ce teatru jucam eu acolo, Diamond se ridicase pe labe È™i venise să-mi lingă mâna. - Sit down, boy! am ordonat eu însă È™i câinele s-a aÈ™ezat imediat, pradă reflexului format. Andrei doar plângea în tăcere, frângându-È™i mâinile. - Spectacolul s-a terminat, am spus eu È™i copii s-au împrăștiat în tăcere, deÈ™ii suÈ™otiseră tot timpul între ei. Câinele își revenise. L-am provocat la joacă È™i l-am studiat atent, observând cu prioritate articulaÈ›iile spatelui. Dar nu avea nici o jenă, nu scheuna, nu È™chiopăta È™i cumva am respirat uÈ™urat. Cățelul ăla părea turnat în bronz. - Iar tu încrezutule, ia-È›i câinele pe care nu-l meriÈ›i, aÈ™a că o să-l pierzi curând È™i treci imediat în casă. I-am privit cum se îndepărtează de mine spre scara blocului. Diamond parcă ezitase, a venit doar È™i m-a împuns cu botul în palmă, mi-a lins mâna, cumva complice È™i a alergat abia apoi după Andrei. Eu am rămas o vreme în parc, jucându-mă cu bancnota culeasă din iarbă. A doua zi am înrămat-o È™i am pus-o în camera lui Andrei, deasupra patului. Cu timpul, lucrurile s-au îndreptat. Andrei a reuÈ™it să găsească alte canale pentru mândria È™i orgoliul său cam exagerat, iar Diamond a continuat să crească. ÃŽn acel an participa la primul său CAC È™i CACIB È™i Andrei, care habar n-avea ce se întâmplă în asemenea expoziÈ›ii, cu comisii de evaluare, nu numai că nu voia, dar parcă nu putea înÈ›elege că asta nu va avea nici o legătură cu dresura, cu performanÈ›ele de câine utilitar ale lui Diamond. De când Andrei reuÈ™ise să descifreze cartea de la Jean, performanÈ›ele lor de comunicare depășeau limitele cunoscute. Oricum, rotweillerul este un câine foarte curios, care te însoÈ›eÈ™te pentru asta la orice activitate ai desfășura, pentru că el trebuie să È™tie ce faci tu acolo. Uneori asta ajunge È™i ei revin la alte activități ale vieÈ›ii lor de câine, mai interesante È™i poate mai recompensatoare. Dar alteori lucrurile pot deveni de la comice până la stresante, cu aceeaÈ™i uÈ™urință. Restul depinde doar de tine È™i de câinele tău. ÃŽmi amintesc cum făcusem din Diamond un adevărat ucenic! Constatasem că în padocul de la munte, coteÈ›ul său devenise prea mic È™i într-un week-end, ne-am apucat să facem un altul, pe măsura găliganului ce ameninÈ›a să treacă curând de 80 de kilograme È™i asta încă fără să aibă pic de grăsime. AÈ™a că am cumpărat materiale È™i cu Andrei pe post de ucenic, m-am apucat să modific vechiul coteÈ›. Diamond era tot pe lângă noi, încurcându-ne, călare pe scule È™i materiale, cu botul prin toate pungile cu cuie È™i altele, foarte atent la ceea ce făceam noi acolo, dar la fel de atent È™i la lucrurile pe care le foloseam pentru asta. Știa că e coteÈ›ul său, iar acum mă distra să văd cum se poartă la fel de nesuferit ca orice alt beneficiar. Ciopleam, măsuram, scurtam È™i tăiam scânduri, băteam cuie! Uneori constatam că exact scula ce trebuia dispăruse, ori era de mult pe post de jucărie sau os pentru acest beneficiar stresant. La un moment dat am oprit totul È™i i-am smuls un ciocan dintre fălci, furios să constat că o coadă zdravănă nu rezistase nici cât o scobitoare în maÈ™inăria aia infernală de sfărâmat oase. L-am certat È™i i-am È›inut o adevărată predică, de care eu aveam mult mai multă nevoie, convins că pentru el asta nu avea cum să conteze. Mă privea cu ochii aceia mari, curioÈ™i È™i vii È™i dădea din coadă cam cum dă un elev la ora de matematică din cap. ConÈ™tient că oricum nu va pricepe nimica, am luat pe rând, scule È™i materiale È™i i le-am arătat, i le-am dat să le miroasă È™i apoi le puneam într-o ordine destul de relativă, dar măcar erau pe două rânduri, scule È™i materiale. ÃŽntre timp mă domolisem aÈ™a că m-a distrat să reiau totul, explicând totul ca unui copil cam neastâmpărat. - Astea nu sunt jucării È™i am nevoie de ele. Pe rândul ăsta sunt sculele, iar aici materiale Și tot aÈ™a. Iar el era tot lângă mine, atent È™i îndatoritor. La un moment dat am constat că dacă spuneam spre exemplu ciocan, el se oprea lângă ciocan. Restul a fost o bagatelă. Cred că m-am jucat aÈ™a cu el cam o jumătate de oră È™i mă distra să văd că reuÈ™eÈ™te să de descurce în cele mai multe cazuri. Apoi am început să i-o cer, fie o sculă sau altceva, iar el mi-o aducea tare fericit, eu îl mângâiam È™i îl lăudam apoi îl trimiteam s-o pună la loc, iar el făcea asta cu destulă precizie Dar încă le mai încurca, ori le ducea la loc pe celălalt rând. Mi-am amintit atunci un mic secret, aÈ™a că de câte ori rosteam numele unei scule, încercam să o È™i vizualizez, cumva, în spatele ochilor închiÈ™i.. Din acel moment nu s-a mai încurcat. Cum pe o bancă de curte aveam înÈ™irate È™i câteva scule electrice, al căror nume nu îl rostisem È™i pe care nu i le prezentasem, am zâmbit unui gând ce părea irealizabil È™i aÈ™a am început să mă gândesc la pendular. Când am reuÈ™it să-l văd clar, doar am comandat în gând să mi-l aducă È™i doar am întins mâna, cum făcusem de fiecare dată. Mă privea concentrat, părea că ezită, chiar a scheunat de câteva ori, apoi a mers până lângă banca cu sculele alea È™i a început să le miroasă. Eu È›ineam în minte imaginea pendularului rostind în gând: „Give it to me, boy! Aport!†A durat mai mult decât de obicei È™i până la urmă, tot privind spre mine a priceput ce vreau È™i mi-a adus pendularul. Am prins scula È™i apoi, încă nevenindu-mi să cred l-am strâns în braÈ›e È™i l-am lăudat că e cel mai deÈ™tept câine È™i restul. Dar acel CAC a fost o adevărată belea pentru Andrei, dar È™i o lecÈ›ie dură despre cum merg de fapt lucrurile pe lumea aceasta. Din păcate însă, cu toate cele ce urmează, convingerile sale că Diamond este un super câine nici măcar nu s-au clintit. ExpoziÈ›ia din acel an era organizată de o organizaÈ›ie din PloieÈ™ti, Sempre fidelis parcă, într-un parc de la marginea oraÈ™ului. Noi am ajuns pe la ora nouă È™i cum plătisem toate taxele, am tras o adevărată plimbare de la un stand la altul, eu explicând fiului meu cum merg lucrurile, cum fiecare stand va arbitra una sau mai multe rase de câini, în funcÈ›ie È™i de numărul de exemplare înscrise. Apoi i-am explicat că pentru fiecare rasă este numit un arbitru de ring È™i că pentru crescătorii reproducători, calitatea înscrisă pe acele buletine reprezintă garanÈ›ia unor afaceri bune cu puii rezultaÈ›i din exemplarele cotate aÈ™a. Sugeram doar că de fapt acolo se vorbeÈ™te de afaceri È™i de orgolii, dar fără să insist cu prea multe amănunte. Dar cumva, mă aÈ™teptam la surprize È™i n-aÈ™ fi vrut ca toate acele interese să-l ia prin surprindere pe fiul meu, care abia mai avea răbdare să ajungem la standul nostru, pe care eu îl stabilisem ca port final al acelei călătorii prin acea lume a câinilor. Foarte marÈ›ial, cu acelaÈ™i aer princiar pe care Diamond îl afiÈ™a invariabil în societate, câinele ne însoÈ›ea cuminte, mergând la piciorul lui Andrei cu o lesă simbolică, dintr-o curelușă subÈ›ire din piele, accesoriu menit să sublinieze doar nivelul de disciplinare È™i calitatea muncii depusă cu el. Iar el, deÈ™i observa totul, mirosind È™i amuÈ™inând spre toate acele noutăți, dar cu un aer destul de reÈ›inut, reuÈ™ea să se abÈ›ină destul de bine de la imboldurile firii sale cele jucăuÈ™e. De prin câte o cuÈ™că, porneau spre el lătrături furioase È™i agresive, dar el doar ridica parcă È™i mai mult ciotul de coadă È™i lărgea pieptul. La un moment dat, ne oprisem lângă un coÈ™ cu pui de bishon maltez, admirând încântaÈ›i mogâldeÈ›ele acelea vioaie È™i cu aspect de jucării extraordinare din pluÈ™, fără să observăm că la nici doi metrii unde era legat, un ciobănesc german, foarte frumos È™i puternic de altfel, se isterizase lătrând provocator spre Diamond, care doar întorsese capul spre el È™i parcă îl ignora ostentativ. La un moment dat, Andrei a simÈ›it doar cum Diamond întinde lesa È™i s-a întors spre el, iar eu am sesizat asta È™i am privit acolo din reflex. Diamond se proțăpise pe picioarele din spate scoțând un piept cât un lighean spre acel câine È™i scosese doar un singur lătrat, adânc, gros È™i răsunător. Pentru bietul ciobănesc asta fusese prea mult. Parcă înnebunise de furie, lătra în continuu cu spume la gură, în timp ce colierul zgardă de la gâtul său, făcut după modelul purtat de aceÈ™ti câini de pază în lagărele germane, strălucea parcă È™i mai provocator. LanÈ›ul său cedă curând È™i se repezi ca un zbanghiu spre Diamond, care îl aÈ™tepta calm, doar fandă a eschivă spre stângă, răsucindu-È™i uÈ™or capul enorm È™i în ultima clipă, îl apucă de gât într-o muÈ™cătură largă, în care de obicei încăpea chiar È™i o minge de baschet È™i îl opri din zborul acela de furie, È›intuindu-l la pământ, sugrumându-l, făcându-l să scheaune de frică. Doar mârâia înfundat, excitat, cu părul scurt de pe spate zbârlit la verticală È™i cu ochii la Andrei, parcă aÈ™teptând comanda ucigașă. Eram speriat, dar nu de evenimentul în sine, unul destul de previzibil, ci de ceea ce dovedise genetica sa în chiar acea clipă, pentru că era prima dată când înfrunta un alt câine, aÈ™a cum era tot prima dată când muÈ™ca ceva altfel decât în joacă, în afară de mingile pe care le făcea una două spray. Iar Andrei se pierduse, privea oripilat toată scena, împietrit de spaimă. Norocul acelui câine a fost tocmai zorzoana acea de zgardă, destul de lată pe plăcuÈ›a de înmatriculare hitleristă È™i destul de groasă È™i de lată să-i protejeze beregata. Diamond se lămurise că Andrei nu va da nici o comandă È™i acum mă privea cu ochii injectaÈ›i, dar cumva calm, ca È™i un ucigaÈ™ profesionist. Aveam fiori reci pe spate când am spus destul de încet È™i cât am putut de calm: - No boy! Spear him! Realease! Iar el eliberă imediat gâtul muÈ™cat destul de adânc în ceafă, lăsându-È™i agresorul aproape de leÈ™in sau stop respirator. Doar se mai aplecă odată până lângă urechea sa, mârâind acum cu adevărat amenințător, în crescendo, până când lătră iar, o singură dată, ca o mică explozie È™i eliberare de energii negative, ori poate doar ca pe o sentință. Stăpânul acelui frumos exemplar se repezi la câinele său după ce eu l-am retras pe al nostru. Fusese la fel de paralizat ca È™i noi ceilalÈ›i, iar acum toată acea mulÈ›ime împietrită pentru doar o jumătate de minut, părea că se dezgheÈ›a, animată de mirări È™i comentarii. Un băiat, cam de aceeaÈ™i vârstă cu Andrei, ieÈ™i în cercul liber din preajma câinilor È™i privindu-l pe Diamond cu o oarecare invidie, începu să aplaude. Curând, toată lumea din preajmă aplauda, iar asta părea să strângă cercul nostru din ce în ce mai mult, aÈ™a că i-am stricat lui Diamond momentul său de triumf È™i recunoaÈ™tere È™i am ieÈ™it urmaÈ›i de aplauzele unei părÈ›i a acelei comunități a crescătorilor È™i iubitorilor de câini, reunite acolo în acea zi. Nu È™tiu care pășeam mai mândru dintre noi trei, Cred că eu! Dar lucrurile au luat-o razna apoi, când deÈ™i Diamond era clar cel mai frumos È™i valoros exemplar, cel mai agil È™i bine dezvoltat pentru orice categorie chiar dacă era doar un junior mic, deÈ™i era cel mai disciplinat È™i doar jucându-se cu Andrei ca să mai treacă vremea adunase un adevărat cerc de fani ce-l susÈ›ineau zgomotoÈ™i, el a fost depunctat de arbitru, pentru o închipuită muÈ™cătură cu prognatism, deoarece premiul de excelență fusese rezervat pentru cățelul cel vai de mama lui, un grăsan puturos È™i capricios, care aparÈ›inea chiar primarului PloieÈ™tiului. Publicul protesta vehement, iar Andrei avea lacrimi în ochi, în timp ce Diamond încerca să înÈ›eleagă ce e cu stăpânul său. Mi-am luat copilul, l-am mângâiat a încurajare È™i pe el È™i câinele său ce părea agitat de plânsul lui Andrei È™i am pornit spre parcare. ÃŽn spate, mulÈ›imea din jurul ringului strica bucuria primarului, strigând scandat: - HoÈ›ii! HoÈ›ii! HoÈ›ii! ÃŽn drumul nostru a apărut acel băiat ce pornise mai devreme aplauzele. S-a oprit decent în faÈ›a noastră È™i doar a ridicat din umeri, a neputință È™i furie. - Nu fii supărat! Câinele tău este oricum unul de mare excepÈ›ie! ÃŽn viaÈ›a mea, nici la televizor nu am văzut unul ca el! EÈ™ti adevărat măi cățel, tot sporovăia el. Am È™i eu o fetiță de rotty dar nu am adus-o azi! E în călduri, ridicase el din umeri jenat! Uite, o am aici în poză, spuse el È™i scoase un portofel în care căuta febril. M-am îndepărtat uÈ™or, m-am aÈ™ezat pe o bancă, apoi mi-am aprins o È›igară È™i i-am lăsat să vorbească. Diamond chiar încerca pe labele din spate să vadă È™i el poza. Curând, în jurul lor s-au strâns È™i alÈ›i copii, ce veneau cu sinceritate È™i inima grea, dar deschisă, să-mi consoleze fiul. Am mulÈ›umit în sinea mea bunătății acestui pământ È™i am încercat să-mi È™terg din minte toată acea mizerie de întâmplare. Când Diamond avea deja trei ani, am primit un telefon de la Jean. Am stabilit să ne vedem la munte È™i am terminat discuÈ›ia sporovăind despre Diamond. - Þi-am spus eu, conchise el parcă zâmbind înainte să închidem convorbirea. I-am spus doar Anei că-l vom revedea pe fostul meu coleg, sperând ca asta să fie o surpriză plăcută pentru Andrei. Dar n-a fost. Jean apăruse elegant È™i spilcuit, dar părea doar o epavă lustruită. Pierduse aproape tot părul È™i mulÈ›i dinÈ›i È™i abia vorbea. Mă durea totul în mine văzându-l în halul ăla, pentru că ghicisem ce se întâmpla cu el. ÃŽn loc de o seară minunată, întâlnirea a fost destul de formală, ai mei retrăgându-se destul de repede la culcare. Am ieÈ™it pe terasă, cu câte un pahar de lapte în mână È™i cu Diamond lângă noi. Jean se aÈ™ezase greu pe unul din fotoliile de ratan È™i tot mângâia grumajii-i puternici. - Chiar semeni cu tac-tu, măi câine, tot repeta el zâmbind amintirilor. O adevărată maÈ™ină de muÈ™cat! Dar tu măcar ai crescut liber È™i iubit, nu un soldățoi slugarnic ca el. Ai avut noroc măi câine! SimÈ›indu-i boala Diamond îi tot lingea mâna, iar Jean, accepta asta cu un aer mulÈ›umit. - M-au găjbit Mihai! Pe mine m-au terminat! oftă el din rărunchi. Am tăcut. ÃŽn clipa aia îmi aminteam una din replicile sale de atunci, din restaurantul acela din BucureÈ™ti: - Și ce vrei tu Mihai? Asta e viaÈ›a noastră! Câțiva ani vulturi, lei! ÃŽntr-o zi ne vom găsii naÈ™ii cei tineri, fie ca inamici, fie ca È™efi sau colegi mai tineri ce se grăbesc să ne ia locul! Dar eu aÈ™a vreau să mor! Pac, poc È™i gata! Decât o suferință nedreaptă, umblând cu plosca la brâu sau cine mai È™tie cum! L-am auzit după o vreme: - M-au iradiat! - Cine?! am întrebat eu fierbând de nervi, cu dor de răzbunare în vârful limbii. - Ce mai contează! dăduse el slab din umerii subÈ›iaÈ›i. Ai lor, ai noÈ™tri! Cei vechi, cei noi! Tot un drac! Știam că mă minte. Știam că dincolo de acest macabru adio, venirea sa aici, apoi această joacă cu câinele, spunea aceeaÈ™i veche poveste ce debutase cu decenii în urmă, într-un Afganistan invadat de trupele sovietice. S-a ridicat cu greu. L-am ajutat È™i m-a cuprins în braÈ›e plângând. - Adio prietene! Să nu mă uiÈ›i, că vin să te bântui, încercă el să se adune în această glumă, ce doar imita vechile noastre glume. Eu nu È™tiu dacă mai apuc o lună, poate mai mult, poate mai puÈ›in! Dar tu să nu te dai bătut È™i să trăieÈ™ti mai departe fericit! Atât cât se poate, nu uita! a mai spus, apoi È™i-a pus cu greu pălăria È™i m-a lăsat să-l conduc până la poartă. Ultimele sale cuvinte au fost pentru Diamond. - Tu să faci ce È™tii mai bine, de va veni vremea È™i vei avea È™i ocazia, măi câine! Ocazia ta, È™ansa lor! L-a mai mângâiat odată între urechi, mi-a strâns mâna cu greu È™i a pornit spre maÈ™ina care-l aÈ™tepta. Diamond scheuna uÈ™or iar eu plângeam fără suspine, doar simÈ›eam cum lacrimile mi se scurg pe obraji. Odată cu maÈ™ina, în praful drumului de munte, parcă vedeam cum tinereÈ›ea mea toată aleargă să treacă orizontul! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy