Minus infinit:
Tu nu mai vorbești cu mine, nu vrei. Orice vorbă ți-aș spune mi se-ntoarce-napoi așa cum a plecat, la fel de singură, ca bumerangul, completînd un superb elipsoid strălucitor în enormul spațiu ce deja ne separă, așa cum ți-ai dorit, dealtfel. În cîteva zile a-nceput să se adune și tăcerea în teancuri, ea însăși excelentă izolatoare fonică fiind, precum vata de sticlă, abrazivă dar bună. You wish.
Plus infinit:
Nu-ți dai seama că spui totul, tăcînd, absolut fără nici un cuvînt. Și spate în spate cînd stăm, fără să trag cu urechea măcar, te-aud de parcă ai striga prin toți porii, te aud ca și cum te-aș vedea, parcă ai sări în fața mea, cu părul vîlvoi, în roșu strident, fard negru felin și cu unghii. Mă asurzești strigînd cu tot trupul, să n-ai nici o-ndoială, deși taci, să știi că te-aud. My fault.
Plutind în spațiul configurativ dintre minus și plus infinit, nici cal nici măgar adică, te privesc cu figura cvasiinteligentă și total lipsită de complexe a celui ce s-a uitat cinci minute la bec și vede-apoi doar filamente, oriunde s-ar uita, ore în șir.
“În vis ca o apă, mă scurg printre pietre, mă așteaptă chipul tău la liman”, spunea cîndva un om cu talent.

Oare mă vezi?... Mă auzi?... Închid ochii, ascult tăcerea cum curge. Presupun că da.