agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Self-annulment is a prison... ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-18 | [This text should be read in romana] | După tot ce s-a întâmplat, viaÈ›a È™i-a pierdut orice semnificaÈ›ie pentru mine. Am doar È™aisprezece ani, dar mă simt bătrân È™i obosit, iar moartea, care îmi dă târcoale cu insistență, e o izbăvire. AÈ™tept cu nerăbdare sărutul ei dulce, aÈ™tept uitarea în care mă voi cufunda, aÈ™tept să dispară tot ce am urât în lumea asta. Mă simt atât de obosit… Cum stau întins, cu trupul zdrobit, mirându-mă că sunt încă în viață, amintiri mă încolÈ›esc din toate părtile, amintiri neplăcute, amintiri cumplite, pe care aÈ™ da orice să le uit. Am din nou È™apte ani…….. Bunicul lovi încă o dată, crud, nemilos, fără să-mi lase nici o È™ansă de a opri lovitura, aruncându-mă la mai multi metri distanÈ›a înapoi. Se apropie È™i mă privi rece, cu infinită aroganță. — N-ai să înveÈ›i niciodata, spuse dispreÈ›uitor. Eram plin de sânge È™i noroi, simÈ›indu-ma mai obosit È™i descurajat ca niciodată. Bunicul era mult mai puternic decât mine, o È™tia la fel de bine cum o È™tiam È™i eu, însă continua cu aceste confruntări inutile, din care de regulă eu ieÈ™eam extrem de È™ifonat, în timp ce el părea că îsi făcuse plimbarea de dimineață. Am întins mâinile în față, aÈ™a cum mă învățase, minunându-mă de cât de mici È™i pline de vânătăi erau. De când îmi puteam aduce aminte, luptele regulate cu bunicul lăsaseră urme adânci asupra trupului meu, È™i nu era seară în care să nu simt asprimea loviturilor sale. Asta ar fi trebuit, aÈ™a cum îmi dădea de înÈ›eles, să mă facă mai puternic, însă datorită durității excesive ale antrenamentelor sale, eram un copil foarte mic È™i slab. Cred că atunci îl admiram pentru puterea lui nemăsurată, dar îl uram în aceeaÈ™i măsură pentru felul în care mă trata. Bunicul era înalt È™i bine facut, însă nu mătăhănos. Chiar È™i cele mai neînsemnate miÈ™cări pe care le făcea aveau o eleganță aparte, o eleganță înnăscută, pe care nici nu cred că o conÈ™tientiza. Avea părul lung È™i întunecat, ochii, albaÈ™trii, vii, exact ca ai mei, nasul drept, privirea rece È™i hotărâtă. O cută îi apărea în mijlocul frunÈ›ii când îl nemulÈ›umea ceva, È™i cum, atunci când se afla în compania mea, părea întodeauna nemulÈ›umit, cuta nu dispărea niciodată. Avea trăsăturile frumoase…însă răceala lui de gheață, ca È™i sclipirea răutăcioasă È™i adesea dispreÈ›uitoare ce îi apărea uneori în ochi, îl urâțeau. Am închis ochii, încercând să-mi limpezesc gândurile È™i să pun în aplicare ce mă învățase într-unul din rarele momente cand nu mă znopea în bătaie. Vizualizam deja în gând globul de energie care, prin concentrare maximă, se năștea în mâinile mele împreunate. ÃŽnsă înainte să apuc să termin vraja, m-a lovit din nou cu cruzime, proiectându-mă într-o baltă mocirloasă. — Măcar atâta lucru credeam că ai învățat până acum, pufni dispreÈ›uitor. Niciodată să nu închizi ochii când eÈ™ti într-o luptă. — Sunt prea obosit, facem asta de ore. Dacă aÈ™ putea să mă odihnesc puÈ›in. Bunicule, te rog, am spus prividu-l rugător, ridicându-mă cu greu È™i dorind să termine odata cu aÈ™a-zisele lui antrenamente. Nu vreau să mai lupt. — Vino aici, a spus, făcând un gest autoritar cu mâna, care îmi indica locul din faÈ›a lui. I-am urmat ordinul fără È™ovăire. — ÃŽngenunchează. Pentru o clipă, am ezitat, căci, în ciuda faptului că devenise o rutină să măture terenul de antrenament cu mine, niciodată nu ma pusese să mă umilesc. — ÃŽngenunchează, a repetat, pe un ton mai blând. Am făcut întocmai. ÃŽnainte să-mi dau seama ce se întâmplă, sabia lui se odihnea pe pieptul meu, împungându-mă dureros, iar privirea lui era mai rece ca niciodată. — Ar fi bine să asculÈ›i cu atentie ce am să-È›i spun, Elijad, pentru ca nu intenÈ›ionez să mă repet. Nimeni din clanul nostru, vechi de mai bine de 1000 de ani, n-a îngenunchiat niciodată în faÈ›a nimănui. Dacă mai faci asta vreodată, îți jur, te voi ucide cu mâna mea. Privirea i-a devenit mai pătrunzătoare, tonul mai hotărât. — Dacă nu te întrenezi acum, dacă nu îți dai toată silinÈ›a, ceilalÈ›i te vor călca în picioare. Nu te-am crescut ca să faci de ruÈ™ine numele strămoÈ™ilor tăi. Am rămas tăcut, aÈ™teptând să continue, însă el È™i-a retras demn sabia È™i s-a îndepărtat cu paÈ™i grei. Priveam în urma lui, fără să înÈ›eleg la ce se referise. Au trecut ani până să înÈ›eleg……… Amintirea s-a estompat, iar paÈ™ii bunicului s-au transformat în alÈ›i paÈ™i, mult mai uÈ™ori È™i mai apropiaÈ›i de mine. Am incercat să deschid ochii, însă ploapele refuzau cu încăpățânare să mă asculte, în timp ce din partea cealaltă a patului simÈ›eam un parfum feminin, foarte aproape de capul meu. — Crezi că va trăi? Vocea bărbătească, foarte îngrijorată, din câte îmi dădeam seama, căzu ca o sentință în încăperea tăcută, făcându-mă să înÈ›eleg, pentru prima oară, cât de aproape era moartea de mine. Și să mă bucur. — ÃŽn acest moment nu mă pot pronunÈ›a, veni răspunsul sec al femeii din cealaltă parte a patului, cu un strop de iritare în voce. Energia lui s-a pierdut aproape de tot, iar eforturile mele nu par a da nici un rezultat. Urmară câteva clipe de tăcere. — Marcus, depășeÈ™te puterea mea de înÈ›elegere cum de poate fi încă în viață, continuă femeia. Nu te uita aÈ™a la mine, nu e ca È™i cum aÈ™ dori moartea băiatului, dar în mod normal, la vârsta lui, este imposibil să continue să trăiască după demonstraÈ›ia de putere pe care abia a făcut-o. Mă îndoiesc că un vrăjitor matur ar fi putut supravieÈ›ui după toate cele întâmplate. — ÃŽnseamnă că băiatul nu e obiÈ™nuit, replică bărbatul parcă puÈ›in înveselit, accentuând ultimul cuvânt. Putem spera că o să-È™i revină? — Sincer, n-am idee. AÈ™a ceva n-am mai întâlnit niciodată, iar dacă se va vindeca, în mod sigur n-o va face datorită cunoÈ™tinÈ›elor sau încercărilor mele. E ceva mai puternic care îl È›ine în viață, È™i, Marcus, nu È›in să-È›i reamintesc că baiatul ne-a înspăimântat deja pe toÈ›i prin ce a arătat. Nici nu mi-am imaginat, în ciuda tuturor zvonurilor, ca exista un vrăjitor care, nefiind nici măcar major, poate da dovadă de atîta…….vorbele ei se pierdură, însă fără îndoială, È™i eu È™i bărbatul înÈ›elegeam la ce se referea. După cum bine vezi, continuă ea dupa o lungă tăcere, nu îmi ascund gândurile È™i nici îngrijorarea. Ferească zeii ca oraÈ™ul să afle că… — Lasă-mă pe mine să mă îngrijorez de asta, Calista, spuse bărbatul, È™i am observat că vocea îi devenise din nou serioasă. ÃŽn acest moment, unica ta preocupare e ca acest copil să nu moară, dar, de mare importanță, să nu moară aici. Se auziră din nou paÈ™i, de această dată îndepărtându-se, iar bărbatul continuă: — Ar fi mai bine să mergem în birou, e posibil să îl trezim. — Mă îndoiesc, spuse femeia pe un ton foarte sceptic. ÃŽn starea lui.. — Oricum, avem multe de discutat, o întrerupse celălalt scurt, È™i nu vreau să fim deranjaÈ›i. După cum ai intuit, evenimentele din ultimele zile au schimbat radical poziÈ›ia noastră, iar dacă nu suntem atenÈ›i, toata munca din ultimii ani se va prăbuÈ™i ca un castel de cărÈ›i de joc. AÈ™ vrea să mă ajuÈ›i în…….. Vocile se pierdură, lăsându-mă din nou singur. Doar cu amintirile…. Până la vârsta de 8 ani, bunicul s-a ocupat exclusiv de educaÈ›ia mea, care, fie spus între noi, consta în antrenamente epuizante de dimineaÈ›a până seara. Din ce am observat, când oamenii vorbesc despre copilăria lor, evocă întodeauna o amintire plăcută, sau o întâmplare amuzantă, care le aduce un zâmbet nostalgic pe buze. ÃŽn cazul meu, pot spune că în întrega perioadă petrecută alături de bunicul nu mi s-a dat nici un prilej să râd sau să mă bucur. M-a învățat să urăsc atât de bine, încât la vârsta de 8 ani eram morocănos È™i ursuz, arogant È™i foarte mândru de originea mea, gata oricând să dezaprob sau să lupt. Da, s-a străduit să mă modeleze prin suferință după chipul È™i asemănarea lui, È™i într-un fel, chiar a reuÈ™it. Domeniul Vicious a fost, de când mă stiu, un loc aproape pustiu, acoperit complet de păduri, de o sălbăticie legendară. Bunicul avusese o deosebită grijă să păstreze astfel lucrurile, iar mult mai târziu, când trecuse ceva vreme de când părăsisem acel loc, am aflat că destui conducători de clanuri considerau că întreaga pădure fusese vrăjită să asculte ordinele moÈ™tenitorilor Vicious. Era de altfel doar o prostie…însă s-au găsit destui care să se încreadă în astfel de vorbe. Pe măsură ce creÈ™team, cruzimea modului în care se purta cu mine devenea din ce în ce mai pronunÈ›ată. Când nu era mulÈ›umit, o simplă privire încruntată le dădea de înÈ›eles servitorilor ca nu era nevoie să mănânc, È™i nu de puÈ›ine ori mi-am petrecut serile înfometat, întrebându-mă cu ce greÈ™isem ca să îl fac să mă trateze astfel. Casa în care locuiam era avea două etaje; parterul era format din o încăpere mare, pe care bunicul o folosea pentru a-È™i primi vizitatorii, biblioteca È™i bucătăria, unde stăteau de regulă cei patru servitori pe care îi aveam. Lipită de casă era o anexă uriasă, folosită de asemenea ca sală de antrenamente, iar lângă ea, grajdul în care bunicul sau însoÈ›itorii săi își adăposteau animalele. Unul dintre servitori își dăduse osteneala să mă înveÈ›e să scriu È™i să citesc, însă în ciuda faptului că îmi însuÈ™isem satisfăcător toate învățăturile lui, nu am manifestat niciodată un interes aparte pentru această îndeletnicire. Nici bunicul nu a insistat asupra acestui aspect, considerând că era de ajuns ceea ce È™tiam. Camera mea se afla la primul etaj. Era mobilată simplu, cu un pat, două dulapuri unde îmi È›ineau cele câteva rânduri de haine pe care le aveam, o masă È™i două scaune. Când venea, bunicul stătea în camera aflată lângă a mea, în timp ce servitorii se îngrămădiseră în camerele aflate la ultimul etaj, cele două femei într-una È™i cei doi bărbaÈ›i în cealaltă. Aproape tot timpul eram singur. ÃŽn ciuda faptului că nu aveam decât opt ani, servitorii se fereau ca de foc să rămână singuri în aceeaÈ™i cameră cu mine, È™i simpla mea prezență îi făcea să îmi arunce priviri înfricoÈ™ate È™i să caute să dispară cât mai repede din preajma mea. Nu reuÈ™eam să înÈ›eleg ce făcusem de le inspiram o asemenea teamă. Evitau să mă privească È™i nu îmi vorbeau decât dacă era absolut necesar, accentuând sentimentul de singurătate care mă stăpânea. ÃŽntâmplător, am descoperit că, în tăcerea nopÈ›ii, îi puteam auzi câteodată vorbind. Șoapte înfricoÈ™ate, ce ajungeau cu greu până la urechile mele De regulă bunicul lipsea perioade îndelungate, timp în care mi se explica o vraja sau un exerciÈ›iu de luptă care cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai complicat, iar când se întorcea trebuia să îl cunosc la perfecÈ›ie, fiecare greÈ™eală costându-mă reproÈ™uri dure sau, mai rău, lupte cu el. Nu sunt sigur, dar având în vedere faptul că era singura persoană cu care intram în contact, instinctiv îmi îndreptasem toate sentimentele, bune sau rele, către el. ÃŽn ciuda faptului că îl uram, aveam o dorință obsesivă să îi obÈ›in aprobarea, È™i de aceea îmi dădeam toată silinÈ›a să îi urmez întocmai instrucÈ›iunile. Bunicul era înalt, puternic È™i foarte stăpân pe sine…genul de războinic pe care nu puteai decât să îl admiri, È™i aÈ™ fi dat orice ca să îi schimb atitudinea față de mine. ÃŽnsă oricât mă străduiam, pentru el nu era niciodată de ajuns. Niciodată nu m-a încurajat…niciodată răceala din privire nu i s-a schimbat. Nu cred că i-a pasat vreodată de sentimentele mele. Doar de calitățile înnăscute de a distruge. AÈ™ fi poate nerecunoscător dacă nu aÈ™ admite că, în ciuda modului inuman în care se desfășurau antrenamentele mele, bunicul era un maestru desăvârÈ™it în toate stilurile de luptă, lucru care m-a ajutat enorm È™i pe mine. — Sunt trei elemente de mare importanță care deosebesc un războinic prost de unul bun, îmi spuse într-o dimineață însorită, când ne antrenam pe terenul de afară. Primul este forÈ›a, continuă, trăgându-È™i de pe spate una dintre săbii, a cărei lamă era de două ori mai mare decât mine. Dintr-o singură miÈ™care fulgerătoare, reteză aparent fără nici un efort un copac, aÈ™ cărui trunchi cu greu l-aÈ™ fi putut îmbrășiÈ™a. Privirea lui nespus de rece se opri din nou asupra mea. — Acum încearcă È™i tu. I-am copiat întocmai gesturile, însă lama sabiei mele, în loc să reteze copacul, reuÈ™i doar să se înfigă adânc în trunchiul său. — Nu ai destulă putere, spuse dojenitor, în timp ce eu mă chinuiam ruÈ™inat să scot sabia. Dar putem remedia acest lucru. Vino aici. Am scos cu greu sabia È™i m-am apropiat. — Vraja ma seo este cel mai de seamă bun al nostru, transmis din generaÈ›ie în generaÈ›ie pe linie masculină. Secretele ei au rămas È™i trebuie să rămână cunoscute, a continuat, vocea devenindu-i amenințătoare, doar de membri clanului nostru. A apucat mânerul propriei săbii cu amândouă mâinile È™i s-a aÈ™ezat în poziÈ›ia de atac, cu tăiÈ™ul îndreptat în sus, iar vârful paralel cu pământul. — Ma seo. Lovitura a fost atât de rapidă È™i de puternică, încât copacul pe care È™i-l alesese ca È›intă căzu abia după câteva secunde la pământ. — Fii atent, m-a atenÈ›ionat, văzând că rămăsesem nemiÈ™cat, cu gura căscată. Ma seo permite declanÈ™area unui singur atac fulgerător, prin concentrarea întregii energii într-un singur punct. ÃŽn acest caz, lama sabiei mele. Continuam să îl privesc cu ochii mari. — ÃŽncearcă din nou. Am copiat întocmai gesturile pe care el le făcuse cu puÈ›in timp în urmă, în timp ce glasul său neîndurător mă îndruma: — ÃŽnchide ochii È™i concentrează-te doar asupra tăiÈ™ului sabiei tale. Imaginează-È›i că dai lovitura cu întregul tău corp, cu doar cu lama sabiei. Copacul ăla e un duÈ™man. Ezită, chiar È™i pentru o clipă, È™i vei muri. LoveÈ™te. Strigătul său m-a trezit. Am deschis ochii È™i am lovit din toate puterile, sabia transformându-mi-se într-un arc orbitor, care înaintă fără să întâmpine nici o rezistență. Câteva clipe am rămas amândoi tăcuÈ›i È™i nemiÈ™caÈ›i. Copacul nu se clintise. Apoi, încet, trunchiul retezat căzu la pământ într-un zgomot asurzitor. — Bine, a fost tot ce a spus bunicul. Vraja ma seo È›i se potriveÈ™te. Era pentru prima oară când mă lăuda. — Să continuăm. Cel de-al doilea element care face diferenÈ›a pe câmpul de luptă este agilitatea. ÃŽÈ™i băgă cu miÈ™cări calculate sabia uriașă la loc în teaca din spate È™i trase de la brâu cea de-a doua sabie din cele trei pe care le avea, cu lama mult mai îngustă È™i mai fină. ÃŽn o clipă, lovi fulgerător de patru ori cu atâta repeziciune, încât păru că sabia sa nu s-a miÈ™cat decât o singură dată. ÃŽnsă copacul căzu retezat în patru părÈ›i, confirmându-mi ce reuÈ™isem să surprind cu coada ochiului doar concentrându-mă la maximum asupra miÈ™cărilor sale. — Nu cred că pot face asta, am spus, dându-mă un pas înapoi. — ÃŽntr-adevăr, nu poÈ›i, a replicat el, cu o strâmbătură de nemulÈ›umire. Cel puÈ›in nu acum. Dar va veni o zi...a scuturat capul È™i a continuat...cel de-al treilea element ce face disticÈ›ia între învingător ce învins este experienÈ›a. Nici asta nu ai, a continuat dispreÈ›uitor. ÃŽnsă È™i acest lucru poate fi remediat. Nu prea înÈ›elegeam ce vrea să spună. — Fiecare clan are propriul său stil de luptă, dezvoltat de-a lungul a nenumărate generaÈ›ii. Unele, chiar de-a lungul a câteva sute de ani. Cu cât îți cunoÈ™ti mai bine duÈ™manul, cu atât ai mai multe È™anse de a îi cunoaÈ™te slăbiciunile...È™i de a îl învinge. Fiecare dintre aceste stiluri È™i implicit, fiecare slăbiciune a acestor stiluri trebuie să îți fie È›ie cunoscute. Și într-adevăr, până în momentul în care destinul ne-a despărÈ›it, bunicul È™i-a dat toată silinÈ›a pentru a mă învăța stilurile È™i slăbiciunile celorlalte clanuri. Cum de ajunsese să le cunoască atât de bine am aflat mult mai târziu. Cert e însă faptul că putea executa unele dintre miÈ™cări mai bine chiar decât cei care le inventaseră. — Există È™i un al patrulea element, a spus rar bunicul după o lungă tăcere, cunoscut însă doar de cei puÈ›ini, care transformă un luptător bun într-unul excepÈ›ional. Privirea sa pătrunzătoare s-a fixat din nou asupra mea: capacitatea de a intui miÈ™cările adversarului tău înainte ca acesta să le execute. Mintea mea de copil cu greu putea concepe atâta putere. — E posibil aÈ™a ceva? am È™optit. — ÃŽÈ›i voi arăta. Atacă-mă, a fost tot ce a spus el. Am tras scutul È™i mi-am aÈ™ezat sabia cu vârful înspre el, în poziÈ›ie de luptă. Piciorul drept puÈ›in înainte, trunchiul înclinat pentru a da mai multă forță atacului, scutul acoperindu-mi toate părÈ›ile vitale, exact aÈ™a cum mă învățase. Sabia mea a deschis un arc luminos, însă el a blocat cu mult calm lovitura mea cu propria sabia, a dat drumul scutului din cealaltă mână È™i imediat È™i-a răsucit tot corpul È™i m-a lovit cu putere cu cotul în piept, prea repede pentru ca eu să mai apuc să blochez cu propriul scut, aruncându-mă înapoi. — Vezi? a spus înaintând, în timp ce eu mă ridicam cu greutate, chinuindu-mă să îmi reglez respiraÈ›ia. Am È™tiut chiar înainte ca tu să porneÈ™ti atacul unde aveai de gând să loveÈ™ti. — Dar cum ...cum e posibil asta, bunicule? am gâfâit eu, nereuÈ™ind să înÈ›eleg cum îmi citise fiecare gând È™i fiecare intenÈ›ie. — Stai jos, a mârâit, enervat din cauza slăbiciunii mea. A continuat în timp ce eu mă aÈ™ezam: poziÈ›ia sabiei tale, È›inută cu amândouă mâinile pe partea ta stângă, ca È™i poziÈ›ia piciorului tău de sprijin, indica cel mai sigur un atac în dreapta mea. Vârful sabiei nu era îndreptat înainte, ci într-o parte, deci în mod sigur atacul avea să fie unul paralel cu pământul, ce trebuia să lovească undeva la È™oldul meu drept sau la gât, într-un singur arc bazat pe forță. ÃŽnainte să ataci, te-ai asigurat printr-o privire că scutul meu e în cealaltă parte, lăsându-È›i astfel spaÈ›iu să pătrunzi. Și nu în ultimul rând, a adăugat dispreÈ›uitor, te-ai prefăcut la început că vrei să ataci în cealaltă parte, însă a fost doar un È™iretlic copilăros. Oricine ar fi văzut prin el. — Ai intuit într-o clipă toate astea? am È™optit înspăimântat. — Da. La acea vârstă, nu puteam înÈ›elege complexitatea tehnicilor pe care se străduia să mi le însuÈ™esc, complexitate care m-a obligat, fără voia mea, să mă maturizez cu mult înainte de vreme. La 8 ani, bunicul mi-a spus ca perioada de antrenamente se terminase È™i că urma să fiu trimis la È™coală, pentru a-mi începe, aÈ™a cum el însuÈ™i s-a exprimat, studiile. ÃŽmi vine greu să îmi amintesc acum ce am simÈ›it în acel moment, dar cred că era È™i bucurie È™i tristeÈ›e în acelaÈ™i timp. Bucurie deoarece evadam de sub tutela lui, deoarece urma să întâlnesc, aÈ™a cum îmi spusese, alÈ›i băieÈ›i de vârsta mea. TristeÈ›e pentru că părăseam domeniul pe care crescusem, dar mai ales pentru că nu È™tiam daca mai puteam să-l vad pe Key Kun. Cine era sau mai exact ce era È™i cum l-am intâlnit, o să povestesc puÈ›in mai târziu. Era pentru prima oară când porneam la drum alături de el. Doar noi doi, fără ca vreunul dintre servitori să ne însoÈ›ească. ÃŽn cele patru zile cât a durat călătoria, a rămas tot timpul tăcut È™i încruntat, obligându-mă să păstrez la rândul meu tăcerea pe care o impusese. Eram nespus de curios în legătură cu locul spre care ne îndreptam, dar n-am îndrăznit să îl întreb nimic. ÃŽn dimineaÈ›a celei de-a patra zile, zidurile unui oraÈ™ uriaÈ™ s-au ivit în faÈ›a noastră. Bunicul mi-a făcut semn să merg mai departe, iar eu nici nu mi-am dat seama că mă oprisem. Când am ajuns în faÈ›a porÈ›ilor, a discutat în È™oaptă câteva clipe cu unul dintre soldaÈ›ii ce păzeau intrarea, È™i după ce acesta mi-a aruncat o privire încruntată, podul uriaÈ™ s-a coborât asupra È™anÈ›ului plin cu apă ce înconjura ca o centură oraÈ™ul È™i ni s-a permis să ne continuam drumul. Pe măsură ce înaintam pe străzile înguste, flancate din amândouă părÈ›ile de clădiri înalte, grupuri de oameni se strânseseră pe margini, È™optind È™i privindu-ne la fel de încruntaÈ›i, spre marea mea mirare. Abia apoi am observat că bunicul, care mergea în faÈ›a mea, își trasese scutul uriaÈ™ de pe spate. Dragonul de azur gravat cu deosebită măiestrie pe el își arăta colÈ›ii înfricosători, iar deviza aflată sub el strălucea cu litere de foc: “Regii au îngenuncheat în faÈ›a mea.†Ei erau mii, noi eram doar doi. Și cu toate acestea, nici unul dintre ei n-a îndrăznit să ne provoace, nici unul dintre ei nu s-a pus în calea noastră. Ura strălucea în ochii lor, însă alături de ea, È™i teama. OraÈ™ul se cufundase într-o tăcere grea. Doar paÈ™ii lenÈ›i ai cailor noÈ™tri, ale căror copite loveau într-un zgomot sacadat pavajul de piatră al străzii, se auzeau. Apoi în faÈ›a noastră s-a ivit o clădire ciudata, cu trei laturi, înconjurată de un zid înalt, de un cenuÈ™iu murdar. Bunicul mi-a făcut semn să mă opresc. I-am urmat gesturile È™i am descălecat, È™i apoi împreună, am pătruns prin porÈ›ile de fier ale castelului. La 8 ani, cred că orice loc nou pare înfricosator, însă castelul È™i felul în care arăta mă înspăimântase de-a binelea. Mă încurajam gândindu-mă că aveam să-mi fac prieteni, că n-o să mai fiu singur, că aveam să învăț lucruri noi, însă fără rezultate. Interiorul, cu pereÈ›i goi È™i cenuÈ™ii, cu oameni înarmaÈ›i păzind la fiecare intrare, a reuÈ™it doar sa accentueze această spaima. Intrările erau atât de mici, încât bunicul trebuia să se aplece de fiecare dată când treceam într-o altă sală, ceea ce îl făcea să mârâie supărat. Fiecare poartă avea un grilaj de fier, ce se închidea instantaneu în urma noastră. Fiecare om care îl păzea, o privire rece È™i sălbatică. Imaginea pe care mi-o creasem când bunicul îmi spusese că voi merge la Duriter era cu totul alta față de modul în care È™coala mi se înfățiÈ™a. După ce am străbătut mai multe încăperi È™i am ajuns într-o sală mare, bunicul a făcut un semn scurt către unul dintre gardieni, care s-a apropiat privindu-ne fără interes. — Numele lui e Elijad. De astăzi va învăta aici. Condu-l în camera lui, spuse el. Gardianul a rămas o clipă nemiÈ™cat, parcă gândindu-se la ce să spună. A zis uÈ™or plictisit: — ToÈ›i elevii trebuie să se înscrie în birourile de sus înainte să le fie repartizată o camera. AÈ™a că poÈ›i să îți iei… N-a apucat să continue. Bunicul îi dădu fulgerător o lovitură de picior care îl trimise zburând tocmai în cealaltă parte a camerei, unde se izbi cu un sunet sec de perete, într-un nor de praf. ÃŽntr-o secundă, întrega încăpere păru că prinde viață. Gardienii se frământau neliniÈ™tiÈ›i, neÈ™tiind ce atitudine să adopte, căci modul fulgetător în care lovitura fusese aplicată le trezise un adânc respect, în timp ce, la auzul zgomotului probabil, uÈ™ile din dreapta sălii se deschiseră larg È™i un om bătrân, cu trăsături dure È™i o cicatrice urâtă pe obraz, se îndreptă spre noi înclinându-se atât de adânc, încât barba stufoasă îi atingea pământul. — Cele mai umile mele scuze, stăpâne Nicolai, spuse el, cu o voce tremurătoare, în care am ghicit frica. Nu fusesem anunÈ›aÈ›i de venirea domniei tale È™i… — Condu-l în camera lui, repetă bunicul cu o voce primejdioasă. Bătrânul făcu un gest către mine, gata să urmeze ordinul, însă bunicul îl întrerupse cu o voce de gheață: — Nu tu, Ugo. ÃŽn glas i se simÈ›ea o undă de nerăbdare. Cu tine am altceva de discutat È™i mi-ai irosit deja destul timp. Făcu semn către unul dintre gardieni: — Tu. Gardianul îmi făcu la rândul lui semn să îl urmez, însă înainte să pot face asta, bunicul își lăsă mâna grea pe umărul meu, oprindu-mă. — Să nu mă faci de ruÈ™ine, spune scurt, făra sa arate nici cel mai mic regret că nu avea să mă mai vada, apoi se lăsă urmat de bătrân în camera de unde acesta ieÈ™ise mai devreme, în timp ce eu l-am urmat pe gardian spre încăperea în care fusesem repartizat. Despre cei trei ani petrecuÈ›i la È™coala pregătitoare de băieÈ›i Duriter vorbesc nu doar fără plăcere, dar È™i cu ură. Fără îndoială, au fost trei dintre cei mai urâți ani pe care i-am petrecut. Nu doar din cauza faptului că toÈ›i ceilalÈ›i mă evitau de parcă aÈ™ fi fost ciumat- cred că n-are rost să mai spun că n-am reuÈ™it să-mi fac nici un prieten- dar mai ales pentru că aveam impresia că toată lumea, de la băieÈ›i, la gardieni È™i până la bătrânul fioros care mă întâmpinase în prima zi a sosirii mele, părea că își directionase toate eforturile ca să-mi facă existenÈ›a un iad. Iar cei mai răi dintre ei, în frunte cu Walldorf, erau băieÈ›ii din clanul Spintecătorilor, a căror ură pentru mine părea că nu cunoaÈ™te margini. De ce Walldorf È™i acolitii lui mă urâseră încă din prima zi aveam să aflu mult mai târziu. ÃŽnsă fără îndoială, aÈ™a cum intuisem È™i eu, ura lor avea o strânsă legătură cu originile mele, de care mă mândream mai presus de orice altceva. ÃŽn primul an, Walldorf n-a scăpat nici un prilej să mă provoace, confruntările dintre noi ieÈ™ind de fiecare dată prost pentru mine È™i bine pentru el. Era cu 4 ani ani mare decât mine, foarte bine antrenat, È™i, de ce să nu recunosc, mai puternic È™i mai agresiv. ÃŽn primul an petrecut la Duriter am învățat foarte multe…toÈ›i cei de acolo m-au urât fără ca eu să le fi făcut nimic, fără ca măcar să fi încercat să le fac ceva. Dar modul în care mă urau ei nu se putea nici măcar compara cu modul în care îi uram eu. Uram tot ce È›inea de locul ăla È™i tot ce È›inea de locul ăla mă ura pe mine. ÃŽnsă, aÈ™a cum am mai spus, aveam o dorință bolnăvicioasă să obÈ›in aprobarea bunicului, aÈ™a că am continuat să mă antrenez din greu, în fiecare clipă liberă pe care o aveam, doar ca să-l fac pe el mândru. ÃŽncet, încet, reuÈ™eam să recuperez terenul pierdut È™i deja la începutul celui de-al doilea an s-au petrecut două evenimente memorabile: după vara petrecută acasă, sub îndrumarea dură a bunicului, puterile îmi crescuseră periculos de mult, astfel încât provocările lui Walldorf deveniseră din ce în ce mai rare. Trebuia să se mulÈ›umească să mă ia pe nepregătite, însoÈ›it de gaÈ™ca lui credincioasă, È™i cu toate acestea tot reuÈ™eam să fac pagube importante în rândurile lor, deÈ™i încă nu mă puteam măsura cu ei toÈ›i. Cel de-al doilea eveniment, poate la fel de important, a fost venirea lui Christian la È™coală. Duriter, aÈ™a cum aveam să aflu, nu era ceea ce s-ar numi o È™coală obiÈ™nuită. De fapt, aducea mai mult cu o È™coală corecÈ›ională, în care veneau sau cei ce fuseseră respinÈ™i sau exmatriculaÈ›i din alte È™coli, sau cei cu o fire periculos de instabilă È™i violentă, cum era cazul Spintecătorilor. Christian era un înger din clanul Solaris- È™i credeÈ›i-mă, locul lui nu era în mod sigur la Duriter. Fusese crescut într-o cu totul altă lume, È™i fără îndoială primele săptamâni petrecute la Duriter, când s-a trezit în faÈ›a unui zid de ură din partea tuturor, l-au năucit complet. Dacă la început s-a supus fără o vorbă bătăilor È™i umilinÈ›elor, a învățat în scurt timp că la Duriter nimeni nu avea să îl ajute. AÈ™a că a lovit inapoi. Dacă la început originile mele puteau fi doar bănuite, ale lui erau clare, È™i pot spune că elevii obiÈ™nuiÈ›i din Duriter nu împărtășeau o dragoste aparte pentru clanul Solaris, un clan luminos, pozitiv, ce avea niÈ™te principii cunoscute È™i dispreÈ›uite de toată lumea, precum folosirea raÈ›ională a puterii, întrajutorarea dintre semeni, colaborarea clanurilor È™i alte asemenea porcării. Walldorf s-a trezit pus în greaua dilema de a alege pe care dintre noi doi urăște mai mult, aÈ™a că își împărÈ›ea timpul vânându-mă când pe mine, când pe el. Pura întâmplare a făcut ca într-o zi să conÈ™tientizăm că, într-o lume în care amândoi eram urâți în egală măsură, cea mai bună soluÈ›ie era, dacă nu o prietenie, cel puÈ›in o alianță. Nu, fără îndoială că nu l-am privit atunci pe Christian ca pe un prieten. ÃŽnsă era un aliat valoros, nu doar pentru că È™tia să lupte, dar mai ales pentru că era loial. A sărit în ajutorul meu fără ca eu să io cer, È™i la scurt timp am făcut acelaÈ™i lucru pentru el, nu pentru că persoana lui m-ar fi interesat în mod special, ci doar pentru că aveam duÈ™mani comuni. Iar eu îl uram pe Walldorf destul de mult pentru a nu îmi păsa cu cine mă aliez ca să îl dobor. S-a stabilit astfel un fel de colaborare ciudată între noi, fără să fi schimbat nici un cuvânt. Nu ne atacam între noi, ne ajutam când unul dinte noi era atacat de Spintecători. ÃŽn rest, ne ignoram complet. Poate vă întrebaÈ›i cum de luptele dintre noi erau atât de frecvente dacă la toate intrările gardieni păzeau nemiloÈ™i. Cum am spus, la Duriter se adunaseră cei mai rai, mai violenÈ›i È™i mai instabili dintre toÈ›i copii. La Duriter nu venea nimeni nevinovat, iar gardienii nu aveau rolul să prevină luptele dintre ei, ci doar să-i protejeze pe profesori. AÈ™a cum am înÈ›eles, cu câțiva ani înainte de venirea mea fusese o revoltă generală împotriva profesorilor, în care cineva murise. AÈ™adar, gardienii aveau doar grija ca, în timpul în care nu ne băteam între noi, să ne bată ei. Și dintre toÈ›i, Christian era cel mai oropsit. Cât despre mine, demonstraÈ›ia făcută de bunicul în prima zi băgase o asemenea spaima în ei, încât nu s-au atins de mine niciodată, însă nici n-au sărit în ajutorul meu când Walldorf mă pisa cu picioarele sau mă umplea de sânge. Nu eram hotărât dacă să îl ajut pe Christian, pentru că alianÈ›a noastră se referea, din punctul meu de vedere, doar la Walldorf. ÃŽnsă cum riscam să fie zdrobit între Spintecători È™i gardieni, am intervenit È™i lucrurile au luat o altă întorsură pentru el. ÃŽn cea de-a doua vară pe care am petrecut-o acasă, bunicul a considerat probabil că mă maturizasem îndeajuns ca să fiu învățat exerciÈ›ii de luptă È™i vrăji cu adevarat puternice. Mi-a fost foarte greu la început, căci erau nespus de dificile, iar bunicul se comporta ca un tiran nemilos, cerând perfecÈ›iune È™i pedepsind groaznic toate greÈ™elile pe care le făceam. Cel mai mult mi-a luat să învăț pe deplin vraja ma seo…o vraja a cărei grad de dificultate întrecea cu mult tot ceea ce se străduise bunicul să mă înveÈ›e până atunci, ce depășea cu mult nivelul puterii mele, însă o vraja a cărei forță făcea în aceeaÈ™i măsură să pălească tot ce învățasem până atunci. După cum mă avertizase cu glas veninos, fusese transmisă doar în rândurile bărbaÈ›ilor din clanul Vicious din cele mai îndepărtate vremuri, aÈ™a că îmi era absolut interzis să învăț pe altcineva modul în care se folosea. De parcă aÈ™ fi avut pe cine… Antrenamentele erau mult mai grele acum, însă nu ascund faptul că încă din copilărie ardea în mine dorinÈ›a de a fi cel mai puternic războinic care existase. Și adevărul adevărat e că până astăzi, după atâta amar de vreme, mi-am îndreptat toate eforturile spre a obÈ›ine acelaÈ™i lucru. La sfârÈ™itul verii, probabil mulÈ›umit de evoluÈ›ia mea, cu adevărat spectaculoasă, bunicul mi-a făcut un cadou cel puÈ›in ciudat. A intrat în camera mea chiar în ultima zi, urmat de un gnom mic si urât, cu ochii mari, urechile ascutite È™i o piele albăstruie, de-a dreptul hidos, din ce vedeam eu. L-a prezentat scurt, anunțându-mă ca era noul meu servitor, apoi a plecat fără să mai spună nici un cuvânt. M-am uitat curios la arătarea din faÈ›a mea, ce mă privea È›intă, neÈ™tiind ce să fac. El s-a înclinat adânc, zicând cu voce piÈ›igăiată: — Stăpâne Elijad, Tobias nu consideră o mai mare onoare decât să servească preanobilul clan Vicious. Din acest moment, sunt cu totul pus la dispoziÈ›ia puternicului meu stăpân È™i aÈ™tept cu nerăbdare ordinele sale. Eu am rămas drept, fără să È™tiu ce să spun. — Stăpânul Nicolai i-a poruncit lui Tobias să vă prezinte armele, stăpâne Elijad, continuă el netulburat. Tobias e mai mult decât bucuros să ducă la îndeplinire această sarcină, È™i crede că stăpânul Elijad va fi mai mult decât fericit să constate că armele sale n-au seamăn în întrega lume. S-a plecat din nou, apoi a ieÈ™it repede, lăsându-mă singur È™i năucit. S-a întors după câteva minute, gâfâind sub greutatea unui scut strălucitor, prea greu pentru el, căci se îndoise de tot la pamant, încât abia de-l mai vedeam. L-a pus solemn la picioarele mele, È™i apoi am observat că scutul ascundea o sabie cum nu mai văzusem niciodată, lucrată foarte migălos È™i cu neasemuită măiestrie. ÃŽntr-o clipă, îl uitasem de tot pe Tobias. Scutul È™i sabia, de un argintiu lucios, îmi luaseră ochii. Cred că înainte să scot primul cuvânt, bunicul deja îmi pusese o sabie în mână, aÈ™a că pot spune că eram maestru în lupta cu sabia, dar una a mea, È™i încă atât de frumoasă, nu avusesem până atunci. Am luat-o în mână È™i am studiat-o curios, minunându-mă de măiestria cu care fusese lucrată, de nenumăratele modele care se intersectau fără sfârÈ™it, de lama imaculată. Cred că vreo 10 minute am întors-o pe toate părÈ›ile, uitând de totul din jurul meu, È™i ziua aceea a fost cea mai fericită zi pe care o avusesem. Când în sfârÈ™it mă săturasem îndeajuns de ea încât să privesc în jur, mi-am îndreptat atenÈ›ia spre scut, pe care îl priveam însă ceva mai dezamăgit, pentru ca un scut aveam deja È™i poate mai frumos decât era cel din faÈ›a mea. Acesta era lovit bine, după cum arătau tăieturile de pe margini, însă suprafaÈ›a se păstrase intactă, fără nici o stricăciune. Ce mi-a atras atentia a fost dragonul de azur, desenat cu deosebită măiestrie, căci aveam o relaÈ›ie specială cu acest simbol. Dragonul de azur…..stema strămoÈ™ilor mei. — Stăpânul e mulÈ›umit? întrebă gnomul cu speranță în glas. — Tobias, e minunat, am răspuns eu, cu ochii încă pe scut. — Ooo, stăpânul va fi chiar mai mulÈ›umit de Tobias, am păstrat ce era mai important la sfârÈ™it. ÃŽn timp ce vorbea, scoase din buzunarul de la piept o brățară argintie, foarte frumos lucrată, È™i mi-o înmână cu un gest solemn. — E o brățară, am spus eu prosteÈ™te, răsucind-o pe toate părÈ›ile, fără să înÈ›eleg ce trebuință aÈ™ fi avut pentru aÈ™a ceva. — Stăpânul nu trebuie să dispreÈ›uiască darul ce i-a fost făcut, s-a înclinat adânc gnomul, căci pentru el s-au luptat mulÈ›i războinici, È™i mult sânge a curs până să ajungă în mâinile voastre. Stilul lui pompos de a vorbi mă amuza, însă nu înÈ›elegeam ce vroia să spună. — Tot ce trebuie stăpânul să facă e să È™i-o pună la mână, a reluat el. — Spune-mi ce face, l-am repezit eu, căci ardeam de nerăbdare să aflu. — Stăpâne Elijad, nu e o brățară, e mult mai mult decât atât. Originile ei s-au pierdut în negurile timpului, dar pentru puterea ei mulÈ›i au luptat, mulÈ›i au ucis, È™i doar atotputernicul stăpân Nicolai a fost îndeajuns de dibaci ca s-o stăpânească. — Nu mai amâna È™i spune-mi ce face, l-am întrerupt. — Tot ce stăpânul trebuie să facă e să È™i-o pună la mână, a repetat încăpățânat. M-am uitat urât la el, dar m-am gândit că ar fi mai bine să îi urmez sfatul. Mi-am pus cu stângăcie brățara la mâna stângă, mâna cu mare mânuiam sabia, aÈ™teptând. — Nu se întâmplă nimic. — Stăpânul trebuie să fie foarte atent acum, pentru că e foarte important să înÈ›eleagă. BraÈ›ara are o vrajă puternică: AEGIS MAXIMA. Stăpânul să rostească aceste cuvinte, È™i nu va mai dispreÈ›ui niciodată darul ce i-a fost făcut. Misterul din vorbele lui mă înfuria, dar mai ales faptul că nu vroia sub nici un chip să spună direct ce făcea blestemata de brățară. M-am gândit aÈ™a într-o doară dacă n-ar fi o idee bună să-i înmoi puÈ›in oasele, ca să i se descleÈ™teze limba. Gnomul parcă mi-a citit gândurile, căci s-a înclinat pentru a nu È™tiu câta oară, spunând: — Stăpânul trebuie să aibe încredere în Tobias. Adevărat, dacă mi se întâmpla ceva din cauza lui, nici nu vroiam să mă gândesc ce i-ar fi făcut bunicul. Am apropiat mâna pe care pusesem bratara, privind curios simbolurile ce erau încrustate pe ea, fără să înÈ›eleg nimic. — Aegis maxima. ÃŽn clipa în care am rostit incantaÈ›ia, brățara a prins viață, strângându-mi puternic încheietura. Metalul parcă s-a topit È™i a început să se împrăștie pe tot corpul, în timp ce eu mă zbăteam înspăimântat, scuturându-mi cu putere mâna ca să scap din strânsoare. ÃŽnsă nici vorba de aÈ™a ceva…..se lipise strâns de mine, conturând o apărătoare pentru încheietură, apoi una pentru braÈ›, una pentru umăr…imediat am încetat să mă zbat È™i am privit minunaÈ›ia de sub ochii mei. Brățara nu era o brățară………era o armură. Tobias râdea fericit, ca de o glumă pe care o înÈ›elegea numai el, în timp ce eu rămăsesem fără cuvinte. AÈ™a ceva nu mai întâlnisem niciodată, ba chiar nici nu auzisem măcar de o astfel de armură. Nu era deloc grea, căci nu îmi stingherea în nici un fel miÈ™cările. — Tobias, am spus, treci aici È™i spune-mi imediat tot ce È™tii despre armura asta. El m-a privit pentru o clipă trist, apoi a răspuns: — Lui Tobias îi pare rau că nu își poate ajuta stăpânul, dar Tobias nu È™tie nici el. Nu È™tie nici cine a creat-o, nici de ce È™i nici când sau unde. Dar Tobias È™tie că e veche, căci inscrisÈ›iile de pe ea nu sunt scrise în nici o limbă pe care el să o cunoască, iar el le cunoaÈ™te pe toate. Când m-am întors la Duriter, devenisem atât de puternic, încât nimic nu-mi mai stătea in cale, mai ales că Wallforf se transferase din motive pe care n-am ajuns să le cunosc niciodată. ÃŽn toată cruciada mea de ai pedepsi pe toÈ›i cei care mă torturaseră cu atâta plăcere timp de doi ani am avut toată grija de a-l ocoli pe Christian. Nu-mi era teamă de el, bănuiam că devenisem mai puternic, însă nu puteam nici uita faptul că fusesem aliaÈ›i È™i că cu el avusesem cea mai apropiată relaÈ›ie pe care mi-o permisesem. Nu l-am întrebat niciodată cum de ajunsese într-un loc atât de groaznic precum Duriter; nici el n-a făcut nici o referire spre această problemă. Luptele È™i pedepsele de la Duriter mi-au adus o reputaÈ›ie groaznică, nu doar în È™coală, ci È™i în afara ei. Mă transformasem fără nici o remuÈ™care într-un tiran, È™i nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să provoc băieÈ›ii din clasele mai mari, care se înroÈ™eau de mânie când îi priveam sau le vorbeam batjocoritor, însă fără să îmi răspundă. Cât despre Spintecători…….ei bine, să spunem doar că nu se mai aventurau niciodată singuri prin È™coală. TotuÈ™i, reputaÈ›ia mi-a fost cu adevărat stabilită când directorul m-a anunÈ›at că bunicul îi poruncise- È™i chiar aÈ™a s-a exprimat, fără nici o jenă față de mine- să mă înscrie în echipa È™colii pentru Zulme. Zulme era un joc; până atunci nu îi dădusem nici o importanță, considerându-l stupid È™i copilăros, dar se bucura de mare popularitate în întreaga lume, iar în fiecare È™coală exista o echipă formată din cei mai puternici luptători. Nu cred că mai e nevoie să spun că în echipa de la Duriter toÈ›i coechipierii mei erau Spintecători. Era un joc relativ simplu la prima vedere…5 jucatori, ce trebuiau să păzească steagul È™colii lor È™i în acelaÈ™i timp să ia steagul echipei adverse. Aveai dreptul să fii complet înarmat, să foloseÈ™ti ce vrăji doreai, însă nu erau permise cele letale sau periculoase. ÃŽnsă jocul era foarte vechi, È™i în evoluÈ›ia sa de câteva sute de ani apăruseră tot felul de tactici complicate, de la sistemul armurii “țestoasă†până la “atacul decisivâ€, un sistem foarte agresiv folosit de regulă de È™colile cu reputaÈ›ie proastă, precum Duriter. Cu Zulme, am călătorit mult, căci meciurile se desfășurau în fiecare săptămână, o dată la Duriter, iar în săptămâna următoare la È™coala cu care luptam, într-un sistem de rocadă. Și am observat cu uimire că numele îmi era deja cunoscut, la început pentru că eram nepotul Lordului Nicolai, apoi pentru stilul avansat de luptă pe care bunicul se straduise să-l adopt. ÃŽntr-adevăr, pot spune, fără modestie, că la vârsta de 10 ani aveam o dorință puternică de a mă ridica la aÈ™teptările sale, È™i poate, să obÈ›in recunoaÈ™terea din partea tuturor. ÃŽnsă să nu credeÈ›i că modul în care se vorbea despre mine era măgulitor; vedeÈ›i, Duriter era cunoscută ca cea mai rea dintre toate È™colile, iar eu, ca cel mai rău de la Duriter. ReputaÈ›ia asta proastă nu m-a deranjat deloc atunci, ba dimpotrivă, chiar m-a bucurat. Eram temut È™i respectat, iar asta pentru mine era de ajuns. Cât despre jocul în echipă, dupa ce am venit eu conceptul a dispărut cu desăvârÈ™ire de la Duriter. Era într-adevăr amuzant cum, în timpul unora dintre meciuri, spectatorii È™i echipele adverse priveau cu gura căscată, în timp ce eu È™i aÈ™a-ziÈ™ii mei coechipieri uitam de orice colaborare È™i ne luam la bătaie între noi. Treaba asta ne-a costat multe meciuri, însă directorul nu mi-a făcut niciodată reproÈ™uri, È™i nici nu m-a scos din echipă, în ciuda faptului că antrenamentele È™i meciurile erau doar alte prilejuri ca să-mi reglez scorurile cu Spintecătorii. La sfârÈ™itul celui de-al treilea an, bunicul a venit È™i mi-a spus că zilele mele la Duriter erau pe sfârÈ™ite. Nu mi-a părut deloc rău, în ciuda faptului că ultimul an fusese cu totul diferit față de ceilalÈ›i doi. ÃŽnsă locul ăla avea atâtea amintiri neplăcute pentru mine, încât n-am regretat nici o clipă că n-aveam să-l mai văd niciodată. Singurul cu care, într-o anumită măsură, interacÈ›ionasem, era Christian, È™i am avut grijă ca, cu câteva zile înainte să plec, să mă întâlnesc, voit întâmplător, cu el pe unul dintre colidoare. N-am spus nici un cuvânt, È™i nici el n-a spus nimic. I-am făcut doar o plecăciune adâncă, la care mi-a răspuns după ce m-a privit È›intă câteva clipe, È™i cred că mi-a părut rău că l-am evitat timp de trei ani. Cine È™tie, poate am fi devenit chiar prieteni…însă eu m-am întors È™i am plecat fără să mă uit înapoi. PaÈ™i se aud din nou în jurul meu, È™i după foiala din cameră, nu pot decât să ghicesc că acum mă înconjoară un numar mult mai mare de persoane. — Nu poate rămâne aici, răsună o voce răutăcioasă, care se plimbă cu repeziciune în jurul patului meu. ÃŽÈ›i dai măcar seama ce vrei să faci? — E imperativ să ne asigurăm că viaÈ›a nu îi e în pericol, Viktor, È™i dacă îl mutăm în acest moment, Calista a spus că nu răspunde de consecinÈ›ele unui asemenea gest nechibzuit. Trebuie să înÈ›elegi că odată cu evenimentele din ultimele zile, ne paÈ™te un mare pericol, mai ales dacă luăm măsuri necugetate. Băiatul e aici să rămână… — N-am să accept aÈ™a ceva, reluă vocea răutăcioasă, în timp ce eu mă gândeam că îmi făcusem deja dusmani, caci persoana respectiva nu mă plăcea deloc. Dacă faci asta vei cadea, ascultă bine ce-È›i spun, È™i ne vei târî pe noi toÈ›i cu tine. — Decizia a fost luată, È™i nici tu, nici ceilalti nu au nici un cuvânt de spus în această problemă. Băiatul ne poate ajuta.. — E o prostie!! Nu-mi vine să cred că iei în considerare aÈ™a ceva. Sunt atâția care îl caută, care se interesează de puterile lui. Cât timp crezi că va trece până vor apărea la porÈ›ile noastre? — Nu. O prostie ar fi să ignoram noul mers al lucrurilor, spuse vocea hotărâtă ce vorbise mai înainte, È™i l-am recunoscut pe cel care mă vizitase prima oară. Baiatul e o piesă importantă în desfășurarea evenimentelor, ar fi pură nebunie sî acÈ›ionăm în direcÈ›ia pe care tu o sugerezi. — Marcus, esti conÈ™tient de gravitatea situaÈ›iei în care ne aflăm? spuse o voce feminină, cu glas tremurat, însă hotărât. Elijad Vicious a dat dovadă, în scurta lui viață, de o putere È™i o cruzime cum rar mi-a fost dat să văd. ÃŽn asediul de la……. — E o consecință a modului în care a fost tratat È™i crescut! Nu poti să-l judeci pentru asta, È™i nu vreau să vă ascund faptul că avem nevoie de el. Fortrade, nu gândeÈ™ti la fel? A urmat o tăcere lungă, apoi s-a auzit o voce calmă, chiar de lângă capul meu, È™i poate puÈ›in tristă: — E posibil să privesti problema dintr-un punct de vedere eronat, Marcus. Băiatul e talentat, într-adevar, dar când își va reveni, ce crezi că-l va împiedica să încerce să ne distrugă pe toÈ›i? — Există câteva elemente pe care nu doresc să le discut în acest moment; tot ce vă cer e să aveÈ›i încredere în judecata mea. CredeÈ›i-mă, Nicolai n-are un duÈ™man mai mare în acest moment decât acest băiat. Au continuat să se certe, dar eu eram atât de obosit încât în scurt timp vocile s-au transformat în niste zumzete nedesluÈ™ite, È™i până să-mi dau seama, adormisem din nou. Fratele meu… ÃŽn vara ce a urmat plecării mele de la Duriter, bunicul nu m-a vizitat decât de câteva ori, iar eu m-am plictisit groaznic. Nu-l aveam lânga mine decât pe Tobias, dar mă săturasem să-i aud declaraÈ›iile de dragoste la adresa clanurilor vechi È™i mai ales a clanului Vicious. De regulă mă antrenam sau plecam cu zilele în pădurile dimprejur, împreună cu Key Kun, întrebându-mă cât aveam să mai stau aici de unul singur. După câteva săptămâni, bunicul s-a întors, dar de data aceasta nu era singur. ÃŽl urmau doi călăreÈ›i , primul ceva mai în vârstă decât mine, foarte chipeÈ™, cu o privire rece È™i arogantă, iar celălalt în floarea vârstei, cu o privire cumplită, iar mie mi-a stat inima in loc cand l-am recunoscut. Jokai Mor……… Jokai era cel mai de seamă general al bunicului, comandantul absolute al gărzii sale, singurul om în viață, din câte È™tiam eu, capabil să îl înfrângă într-o luptă. Puterea lui era legendară, nu era soldat care în rugăciunile lui să nu amintească să fie ferit în luptă de furia lui Jokai Mor. Circulau tot felul de zvonuri despre el, care mai de care mai ciudate, È™i cred că toÈ›i, în afară de bunicul, se temeau de el. Când eram la Duriter, am auzit că la turneul din Ulmer, toÈ›i ceilalÈ›i luptători au renunÈ›at când au auzit că participă È™i el. Jokai era într-adevăr de temut; trebuia doar să arunci o privire în ochii lui, ca sa te cuprindă frica. Era înalt, cu părul lung È™i negru, cu ochii cenuÈ™ii, amenințători, cu nasul turtit È™i buzele groase. Celalalt avea o privire arogantă, dar era foarte chipes, cu parul la fel de lung È™i negru, ce arăta bine spălat È™i îngrijit, ca întreaga sa înfășiÈ™are, de altfel. Avea ochii albaÈ™trii, exact ca ai mei, iar trasăturile îi erau fine È™i aristocratice. Părea plictisit È™i dispreÈ›uitor, iar mie mi-a devenit antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Sentimentul, cum mi-a dat de înÈ›eles privirea lui, era reciproc. Bunicul m-a strigat, iar eu m-am apropiat curios, căci ardeam de nerabdare să aflu ce căutau cei doi aici. Venea rar însoÈ›it de cineva, iar când asta se întâmpla, persoanele respective păstrau o distanță apreciabilă față de mine, ca să nu mai vorbim că mă ignorau complet. — Elijad, m-a întâmpinat bunicul, privindu-mă rece ca de obicei, anul acesta nu te vei mai antrena singur. Damian, s-a întors el către primul călăreÈ›, aÈ™ vrea să-l cunoÈ™ti pe fratele tău. După expresia lui de uimire totală, am bănuit că nu avea nici idee cine eram. Cât despre mine, eram la fel de năucit ca È™i el. Aveam un frate.. Nu È™tiam nimic despre părinÈ›ii mei, bunicul îmi spusese doar că muriseră cu mult timp în urmă, iar când ceream detalii, se făcea că nu aude sau schimba subiectul. Să aflu că aveam un frate era ceva copleÈ™itor, mai ales pentru mine, care crescusem singur, străin de toÈ›i ceilalÈ›i. El si-a revenit primul È™i a întrebat cu o undă de dispret în glas: — Piticul ăsta? — Da, de acum te vei antrena cu el, a replicat bunicul scurt. — Nici vorbă, n-am să stau aici atât de mult, a replicat celălalt neîncrezător. — Vei face cum am decis. Tonul era rece È™i calm, dar È™tiam cât de periculos devenea când se enerva. — Elijad, el e, după cum probabil È™tii, Jokai Mor. A făcut o pauză, apoi a reluat: Te va ajuta să-È›i dezvolÈ›i puterile. Bunicul s-a întors È™i s-a îndreptat spre castel, însoÈ›it de Jokai, iar noi doi am rămas privind neîncrezător unul la celălalt. — Deci se presupune că tu ai fi fratele meu, spuse el, cu o strâmbătură de dispreÈ›. Sau mai exact că tot ce avem în comun e bastardul ăla de tată care ne-a părasit pe amândoi. —Ce vrei sa spui? am replicat. Nu avem aceeaÈ™i mamă? —Nu prea vad cum ar putea fi posibil, din moment ce mama a murit când m-a născut pe mine. Dar am serioase îndoieli că ai fi fratele meu a adăugat rece, tonul său amintindu-mi de modul în care bunicul mi se adresa de obicei. Va trebui să testăm asta, nu? S-a miÈ™cat È™i a încercat să mă lovească atât de repede, încât abia am avut timp să mă feresc. — Foarte bine, a spus el, făcând o nouă strâmbătură, pe care am luat-o drept un compliment. Se pare că bunicul nu s-a înÈ™elat. EÈ™ti tare rapid. ÃŽntr-o clipă luasem amândoi poziÈ›ii de luptă, dar în timp ce eu eram serios È™i uÈ™or înfuriat, el părea doar amuzat. — Elijad Vicious, nu-i asa? Să È™tii că am auzit câte ceva despre tine, dar nu mi-am imaginat că esti atât de mic. Duriter a rămas încântătoare ca întodeauna? —Ai fost la Duriter? El a râs, cu un rîs de-a dreptul contagios, atât de bine dispus părea. — O, da, Duriter a fost prima mea È™coală. N-am reuÈ™it să uit, aÈ™a cum presupun că n-o să uiÈ›i nici tu niciodată, cât de bine am petrecut acolo. Avea un ton foarte sarcastic, deci fără îndoială È™i el trecuse prin tot ce trecusem È™i eu. — La Duriter învățau Spintecatori când ai fost tu acolo? A râs din nou, ca È™i cum aÈ™ fi spus o glumă: — Duriter a avut întodeauna Spintecători, È›inând cont de faptul că a fost unul dintre ei cel care a fondat-o. Când am învățat eu acolo, erau o gramăda, È™i s-au purtat deosebit de frumos cu mine. Cum cred că s-au purtat È™i cu tine, de altfel. Bunicul a considerat întodeauna că un loc precum Duriter întăreÈ™te spiritul. — Sunt sigur, am răspuns, la fel de sarcastic. El È™i-a băgat sabia la loc în teacă È™i È™i-a trecut scutul pe spate, apoi s-a apropiat cu paÈ™i măsuraÈ›i de mine, studiindu-mă atent. — Părul tău are cea mai stranie nuanță albastră pe care am văzut-o, a spus, nedumerit. Dacă n-aÈ™ È™ti mai bine, aÈ™ spune că…s-a oprit puÈ›in parcă gândindu-se, apoi a reluat…spune-mi, dragă frate, ce crezi că s-ar întâmpla dacă aÈ™ încerca să-mi trec sabia prin tine? Un răget înfiorător, venit din copacii înalÈ›i ce înconjurau castelul, l-a întrerupt. Ochii i s-au îngustat È™i el a privit câteva clipe când la mine, când la locul de unde răgetul venise, într-o stare de concentrare totală. — ÃŽnÈ›eleg, a zis, cu o notă de tristeÈ›e în glas. Bastardul ăla bătrân a făcut-o până la urmă, È™i nici nu vreau să mă gândesc prin ce a trebuit să treci. Eu am rămas nemiÈ™cat, întrebându-mă dacă îmi cunoÈ™tea secretul. — Păi presupun că vom avea un an interesant împreună, nu crezi? a continuat, È™i în timp ce vorbea faÈ›a i-a devenit din nou zâmbitoare. Asta dacă nu ne omorâm între noi, bineînÈ›eles. S-a întors È™i mantia lungă a fluturat în jurul lui în timp ce încăleca. — Un mic sfat, totuÈ™i. E clar că bunicul vrea să ne antrenam împreună cu Jokai, È™i ai face bine să nu îl subestimezi. Am văzut că ai învățat câteva trucuri, dar îți va trebui mult mai mult decât atât ca să supravieÈ›uieÈ™ti. Antrenamentele au început chiar a doua zi, È™i spun sincer că nici nu mi-am imaginat câtă putere avea Jokai Mor. Nici eu, nici Damean nu era destul de puternici ca să-l provocăm singuri, aÈ™a că luptam împreună, situaÈ›ie care a mers de la bun început cât se putea de prost. Eram amândoi încăpățânaÈ›i È™i mândri, È™i de nenumărate ori ne-am luat la bătaie între noi, uitând de Jokai. Avea el grijă imediat să ne amintească care era duÈ™manul comun. ÃŽn prima zi, Damean a venit pe terenul de antrenament complet echipat de luptă, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, cu scutul È™i sabia deja scoase. ÃŽn schimb, spre surprinderea lor, eu nu aveam nici armura, nici coif, doar scutul È™i sabia. Asta a atras reacÈ›ii adverse din partea amândurora. — Nu ne jucam aici, a spus Damean, crezând că nu iau lupta în serios. — Du-te È™i echipează-te, baiete, l-a completat Jokai. N-am răspuns nimic, am strâns doar pumnul de care brățara era ataÈ™ată, strigând: — Aegis Maxima. SenzaÈ›ia ciudată m-a cuprins din nou, È™i, în timp ce metalul lucios se întindea, conturând armura, cei doi mă priveau uimiÈ›i. Damean a dat din cap, aprobator È™i, bănuiam eu, admirativ. — Se pare că pâna la urmă nu te joci, a exclamat. Nu cred că mai e nevoie să dau detalii: Jokai mătura terenul de antrenament cu amândoi, mai ales că nici unul dintre noi nu era dispus să lucrăm împreună, iar experienÈ›a mea privind jocul în echipă era mai puÈ›in decât plăcută. SituaÈ›ia a durat câteva săptămâni, È™i era clar că atât eu cât È™i el ne săturasem până-n gât. Aveam amândoi vânătai pe tot corpul, căci Jokai luase lupta în serios È™i când lovea se simÈ›ea. — AÈ™a nu mai merge, a spus Damean la sfârÈ™itul unei zile extrem de obositoare, în cursul căreia nu reuÈ™isem nici unul să-l atingem pe Jokai nici măcar o dată. ÃŽmpărÈ›eam cu el camera mea de la primul etaj, dar de regula eram prea obosiÈ›i seara ca să mai vorbim. Era prima oară când îmi vorbea de când venise aici. — Ne rupe în bătaie, iar noi nu-l putem atinge deloc, am replicat nervos, căci eÈ™ecul din ultimele săptămâni mă făcuse extrem de iritabil la orice, dar È™i mai dispus să cooperez. — Asta pentru că nu ne coordonam miÈ™cările. ÃŽi dăm timp să se ocupe de fiecare în parte, È™i nici unul dintre noi n-are destulă forță ca să-l doboare. Dacă o È›inem aÈ™a n-o sa-l invingem nici într-o sută de ani. — Și ce propui? am întrebat, ridicând curios capul de pe pernă. — Ce crezi? a replicat furios. Să ne unim, ce altceva? Nu È™tiu ce planuri ai tu, dar eu vreau să scap din locul ăsta cât mai curând, È™i până nu îl invingem pe Jokai, bunicul a spus că nu pot pleca. — Păi după cum merg lucrurile, o să stai aici ceva timp, am răspuns, uÈ™or amuzat de frustrarea din glasul lui. De ce crezi că Jokai, care e atât de puternic, stă în umbra bunicului? — Nu l-ai văzut niciodată luptând, nu-i aÈ™a? mi-a zis batjocoritor. Jokai Mor se teme de el, aÈ™a cum se tem È™i toÈ›i ceilalÈ›i vrăjitori sau războinici…și crede-mă, teama lor e întru totul îndreptățită. S-a ridicat È™i m-a privit hotărât: Oricum, ne îndepărtăm de subiect. Trebuie să îl înfrâng pe Jokai, altfel n-o să scap niciodată din locul ăsta blestemat. Și am nevoie de tine ca să fac asta. — Poate, am replicat, dar după cum observi, eu sunt mulÈ›umit aici È™i n-am nici un motiv să doresc să plec. Dacă te ajut să îl înfrângi pe Jokai, bunicul ar putea foarte bine să mă trimită înapoi la Duriter, sau chiar mai rău. A rămas tăcut câteva clipe, cufundat în gânduri. — Și daca te-aÈ™ lua cu mine? a întrebat într-un târziu. Inima mi-a stat în loc pentru o clipă, dar am rămas tăcut È™i neîncrezător. Până atunci, toÈ›i oamenii cu care intrasem în contact, în frunte cu bunicul, se purtaseră atât de urât cu mine, încât n-aveam nici un motiv să am încredere în el sau să consider că situaÈ›ia mea s-ar fi schimbat în vreun fel dacă i-aÈ™ fi dat crezare. AÈ™a cum vedem eu atunci lucrurile, ar fi fost ca È™i cum aÈ™ fi trecut de la un stăpân la altul. — Noi doi n-ar trebui să fim duÈ™mani, a spus, pe un ton trist È™i, cred eu, sincer. Am pierdut deja totul, È™i tu, È™i eu, È™i am avut ghinionul să ne naÈ™tem într-o lume în care toată suflarea omenească ne urăște doar din cauza numelui pe care îl purtăm. Nu e deloc uÈ™or să fii acceptat când Lordul Nicolai – È™i i-a pronunÈ›at numele cu vocea încărcată de sarcasm- e ruda ta cea mai apropiată, sânge din sângele tău. ÃŽntr-o secundă toată ura cu care fusesem întâmpinat la Duriter mi-a trecut prin faÈ›a ochilor, È™i pentru prima oară, am înÈ›eles cum gândeÈ™te È™i, mai ales, de ce gândeÈ™te aÈ™a. Bunicul era motivul pentru care atât eu, cât È™i el, fusesem temuÈ™i È™i urâți din prima clipă în care ne născusem. — A fost o surpriză să aflu că am un frate, să È™tii, a continuat, È™i cred că È™i tu te-ai simÈ›it la fel când m-ai văzut. Dar ca să clarificăm lucrurile, am să fiu cât se poate de sincer când îți propun să ne unim forÈ›ele: eu nu pot să-l înfrâng singur pe Jokai, e mult prea puternic È™i n-are rost să mă amăgesc degeaba: n-am nici o È™ansă. ÃŽnsă el te subestimează pe tine, deci tu vei putea să îi dai lovitura de graÈ›ie. Dacă faci asta, îți jur că voi face tot posibilul să îl conving pe bunicul să mă lase să te iau cu tine. Și nu te voi trata niciodată cum a făcut-o el. — De ce-aÈ™ avea încredere în tine? l-am întrebat. S-a aÈ™ezat gânditor. — Da, bănuiesc că până acum nu È›i s-au dat motive ca să ai încredere în cineva, mi-a aprobat el într-un târziu atitudinea. Elijad, faptul că am trăit până acum departe unul de altul nu schimbă faptul că suntem fraÈ›i. Mai mult, nici unul dintre noi n-o să-È™i facă prieteni din rândul celorlalte clanuri, mă poÈ›i crede pe cuvânt când spun asta, È™i de fapt, È™tii prea bine cum ai fost întâmpinat È™i tratat la Duriter, aÈ™a că, oricum ai pune problema, adevărul e că tot ce avem e unul pe celălalt. Și dacă vrei o dovadă reală că poÈ›i avea încredere în mine, a continuat când a văzut că încă mă codesc, află că È™tiu ce ascunzi în pădurea din jurul castelului. Eu l-am privit direct în ochi, furios È™i amenințător: — Dacă È™tii ce e bine pentru tine, stai departe de Key Kun. — Evident, a zâmbit, nu sunt atât de prost încât să ies în calea lui. Deci, ce răspuns îmi dai? — Să presupunem că aÈ™ fi de acord să te ajut, am spus, È™i că ai reuÈ™i să-l îndupleci pe bunicul. S-a incruntat, privindu-ma cu atentie: — Elijad, înÈ›elegi că nu îți pot promite că-l voi convinge, nu? Doar că voi face tot posibilul. Sinceritatea lui m-a dezarmat, căci nu mă aÈ™teptasem să fie atât de direct, ci mai degrabă să-mi înÈ™ire tot felul de promisiuni ca să-l ajut. — ÃŽnÈ›eleg, i-am răspuns. Dar dacă vei reuÈ™i, vreau să-l iau pe Key Kun cu mine. — Dacă îl convingi, a zâmbit el, eu n-am nimic împotrivă. — Și acum ce facem? Chiar dacă accept să te ajut, nu văd cum l-am putea înfrânge pe Jokai Mor. Damean s-a ridicat din nou È™i a început să se plimbe prin cameră, nehotărât. — Cunosc o cale, dar ar fi deosebit de periculos pentru amândoi. Pentru tine, faptul că e o vraja foarte periculoasă È™i o să dureze ceva timp ca să o înveÈ›i, È™i te asigur că n-o să-È›i fie deloc uÈ™or. Pentru mine, dacă se află că te-am învățat-o. Deci, ca să È™tii, nu esti singurul care riscă multe. Am dat din cap în semn de aprobare. — Acum vreau să fii foarte atent la mine. S-a dus în celălalt colÈ› al camerei, respirând adânc È™i sacadat. Privirea i-a devenit fixă È™i concentrată, iar corpul i s-a încordat, ca în faÈ›a unui efort prelungit. SimÈ›eam cum acumulează din ce în ce mai multă energie în el, atât de multă, încât mâinile începuseră sa-i tremure necontrolat, iar faÈ›a i se congestionase dureros. — Velocita, a È™optit È™i a dispărut brusc, ca să reapară imediat în cealaltă parte a camerei, atât de obosit încât trebui să se sprijine cu mâna de colÈ›ul mesei ca să-È™i păstreze echilibrul. Am sărit din pat să-l ajut, dar el s-a îndreptat imediat, È™i deÈ™i încă respira cu greutate, părea să fie în regulă. — Vraja asta, a spus dupa un timp, este emblema È™i bunul cel mai de preÈ› al Marmadonicalilor. Presupun că È™tii despre ce vorbesc. Cât fusesem la Duriter, pe la ureche îmi trecuseră câteva zvonuri despre marmadonicali, dar prea multe, ca să fiu sincer, nu È™tiam. — Am auzit câte ceva, am mormăit, nedorind ca el să afle cât de puÈ›ine cunoÈ™team de fapt. Marmadonicalii erau un clan foarte puternic, singurul clan, din ce auzisem eu, care alegea un nou membru doar în cazul în care unul dintre cei vechi murea sau decidea să se retragă. Din acest punct de vedere erau total diferiÈ›i față de toate celelalte clanuri, în care apartenenÈ›a trecea din tata în fiu, făcându-le astfel politica de includere a noilor membri unică. Adevărul era că, în întreaga lume, nu era considerată o onoare mai mare decât să fii ales marmadon. Un clan care trăia pentru a purta războaie, care considera că nu e onoare mai mare decât să mori luptând. — Ai vrut o dovadă reală...o dovadă palpabilă că poÈ›i avea încredere în mine, a spus Damean, È™i în clipa aceea mi-am dat seama că nu era o glumă È™i că risca enorm pentru mine. Nu mă îndoiesc că dacă cineva ar afla că te învaÈ› vraja Velocita, consecinÈ›ele pentru mine ar fi- a făcut o scurtă pauză, căutând cuvântul potrivit- regretabile. — Bunicul te-a invatat? — Nu, deÈ™i o cunoaÈ™te la rândul lui foarte bine. S-a strâmbat È™i a continuat: — Bunicul a fost în tinereÈ›e marmadon. — Atunci cum de o cunoÈ™ti? El n-a spus nimic, în schimb È™i-a dat la o parte părul bogat È™i a scos la iveală o È™uviță împretită migălos. — Un însemn al marmadonicalilor, un mod de a se recunoaÈ™te între ei. — Vrei să spui că…l-am privit eu uimit, fără să-mi vină să cred. Dar…eÈ™ti puÈ›in mai în vârsta decât mine, cum de…eÈ™ti un marmadonical? A ridicat din umeri, nepăsător. — Pur È™i simplu s-a întâmplat. Cred că nu mai e nevoie să-È›i spun că nu poÈ›i vorbi cu nimeni despre asta, nu? Am dat din cap, dar el a insistat: — După cum È›i-ai dat probabil seama, bunicul nu se prea omoară de dragul meu, iar sentimentul e reciproc. Mi-a interzis clar să-È›i dezvălui secretele vrăjii, È™i È›in să È™tii că marmadonicalii nu urăsc nimic mai mult pe lumea asta decât trădarea. AÈ™a că nu mă dezamăgi. Am dat din nou din cap, spunând: — Poate că eÈ™ti fratele meu, poate că ai dreptate când spui că trebuie să fim uniÈ›i, pentru că ceilalÈ›i nu ne vor accepta niciodată, n-am de unde să È™tiu. Dar încă n-am deplină încredere în tine, i-am spus, aruncându-i o privire rece. — Cum nici eu n-am în tine, a replicat. — Te voi ajuta să-l învingi pe Jokai…adică voi încerca. Cât despre partea cu plecatul alături de tine, prefer să nu-mi promiÈ›i nimic. Nici să faci planuri. A dat scurt din cap: — E foarte bine aÈ™a. Prin venele noastre curgea acelaÈ™i sânge È™i, aÈ™a cum spusese el, tot ce aveam era unul pe celălalt. Dar amândoi fusesem crescuÈ›i într-o lume care ne ura doar pentru că eram diferiti, È™i niciunul nu È™tia ce înseamnă să ai cu adevărat încredere în cineva. Mi-a luat aproape 5 luni să stăpânesc vraja Velocita, timp în care luptam ziua cu Jokai, iar noaptea pregăteam amândoi clipa când aveam să-l înfruntăm cu adevarat. ÃŽntre timp, încercam să ne ascundem puterile, să-i adormim bănuielile, să-l forțăm să ne subestimeze. Nu era deloc uÈ™or, pentru că Jokai lua toate bătăliile în serios, iar eu obosisem grozav în urma tentativelor nocturne de a realiza vraja. Nici Damean n-o ducea mai bine, mai ales că Jokai îl considera mai valoros È™i se descărca mai mult pe el. ÃŽnsă în ciuda tuturor eÈ™ecurilor, nu m-a apostrofat niciodată când dădeam greÈ™, ba dimpotrivă, m-a încurajat de fiecare dată când realizam progrese, oricât de mici. Era un mod total diferit de a învăța o vrajă, în comparaÈ›ie cu metodele pe care bunicul le folosea, È™i cred că acela a fost momentul în care am început cu adevarat să am încredere in el. — Velocita e o vrajă foarte complicată, încerca Damean să îmi explice, dar nu imposibilă. Majoritatea vrăjitorilor n-o cunosc sau chiar daca o află se feresc de ea, pentru că dă celui ce o foloseÈ™te o stare de oboseală sau chiar îl ucide dacă o foloseÈ™te prea des. Și după cum vezi, e o vrajă extrem de puternică, È™i vei fi tentat să abuzezi de ea. Te asigur că n-ai fi primul care ar cădea în această capcană, dar te È™i avertizez: Velocita reprezintă o ultimă soluÈ›ie, trebuie folosită doar dacă n-ai altă scăpare È™i numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Altfel…s-a oprit È™i m-a privit fix, vorbind pe un ton foarte serios…te va omorî. Am dat din cap È™i am continuat să exersez, dar era greu iar eu eram atât de obosit, încât părea că nu voi reuÈ™i niciodată să o stăpânesc. — E inutil, am strigat furios, gata să renunÈ›. — N-o stăpâneÈ™ti pentru că n-o înÈ›elegi, m-a calmat el pe un ton înÈ›elegător. Și mie mi-a fost la fel de greu, ba chiar mai greu. Important e să reÈ›ii modul în care vraja funcÈ›ionează. — Și cum funcÈ›ionează? l-am întrebat, pus pe ceartă. Mi-a ignorat provocarea È™i a continuat: — Velocita nu e o vraja care te transportă dintr-un loc în altul. Asta nu înÈ›elegi tu È™i de aceea nu reuÈ™eÈ™ti să o controlezi. E o vrajă care accelerează miÈ™cările, care te ajută să te miÈ™ti de câteva sute de ori mai repede decât o faci în mod normal. O să îți ia ceva timp până vei reusi să o foloseÈ™ti imediat, fără să îți antrenezi trupul. De regulă, asta cere multa experiență È™i aÈ™a ceva tu n-ai. Trebuie să te concentrezi, să încordezi fiecare muÈ™chi pe care îl ai, să strângi destulă energie care să-È›i permită să foloseÈ™ti vraja. Era mult mai clar acum, dar tot nu eram sigur că voi reuÈ™i. — Și încă ceva, a spus el. Ai mare grija când rosteÈ™ti formula. Are o încărcătură energetică extraordinară, dar sunt puÈ›ini cei care reuÈ™esc să se folosească de ea cu adevărat. — Cuvintele au energie? am întrebat eu prosteÈ™te, sperând că înÈ›elesesem greÈ™it. — Doar unele cuvinte. Nu È™tiu nici eu prea multe, bunicul refuză să vorbească despre asta, crede că nu sunt încă destul de mare ca să È™tiu. — Ce să È™tii? — Cum au apărut vrăjile. Și implicit, cum au apărut toÈ›i vrăjitorii. — Aha, am spus eu clipind, mai mult ca să spun ceva, pentru că subiectul mă depășea complet. Damean a râs È™i a venit lângă mine: — Þi-aÈ™ putea vorbi despre asta, dacă vrei. Din puÈ›inul pe care îl cunosc È™i eu. — Faci cum vrei, am răspuns, încercând să par cât mai indiferent, deÈ™i muream de curiozitate să aflu. El a râs din nou, ghicindu-mi nerăbdarea. — Nimeni nu È™tie ce s-a întâmplat cu adevărat, sau când s-a întâmplat asta, sau de ce. Unii spun că, cu foarte mult timp în urmă, trăiau mai mulÈ›i zei care aveau putere infinită. — Mai puternici decât zeii noÈ™trii? l-am întrerupt, neîncrezător. — Mult mai puternici. — Si ce s-a întâmplat cu ei? m-am repezit, văzând că vrea să continue. — Þi-am spus deja că nimeni nu È™tie, m-a potolit el. Se bănuieÈ™te că, după ce au creat oamenii, È™i-au transferat puterile în cuvinte, gânduri È™i imagini, pentru a-È™i conserva energia. — De ce ar fi făcut aÈ™a ceva? am întrebat, nereuÈ™ind să înÈ›eleg motivul pentru care cineva ar fi renunÈ›at de bunăvoie la puterile sale. — Nu È™tiu, a spus, dând din cap. Poate că pur È™i simplu s-au săturat de lumea noastră. — Stai puÈ›in, am spus ridicându-mă. Dacă ei au dat naÈ™tere tuturor vrăjilor, iar noi le putem folosi, asta nu înseamnă că suntem… A ridicat din umeri. — UrmaÈ™ii lor, da. — Deci toÈ›i vrăjitorii sunt de fapt.. — Toate astea sunt doar speculaÈ›ii, nimeni nu È™tie ce s-a întâmplat, m-a întrerupt el. Acum vreau să continui să exersezi vraja, eu am ceva de făcut. S-a ridicat È™i a ieÈ™it din cameră, închizând cu grija uÈ™a după el. A lipsit o grămadă de timp, timp în care eu făceam tot posibilul să mă concentrez, È™i după explicaÈ›iile pe care mi le dăduse controlarea vrăjii mergea mult mai uÈ™or, ceea ce m-a bucurat nespus. Când, într-un târziu, s-a întors, eram mort de oboseală, dar foarte mulÈ›umit de mine, în timp ce el avea din nou o atitudine foarte serioasă. — Bunicul va afla că stăpâneÈ™ti vraja, È™i trebuie să găsim o cale ca el să nu bănuiască că eu te-am învățat-o. A trântit o carte mare È™i prăfuită pe masă, părând foarte mulÈ›umit, în timp ce eu mă întrebam ce folos aveam pentru vechitura aia. — E o carte de vrăji, mi-a explicat când mi-a întâlnit privirea nedumerită, È™i vei spune că de aici ai învățat-o. — Știu È™i eu ce e, am răspuns, plictisit. Am citit-o de câteva ori, dar mare lucru, ca să fiu sincer, n-am înÈ›eles. Damean a întors brusc capul, foarte atent acum la mine. — Ai citit asta? — Da, bineînÈ›eles, am citit o mare parte din cărÈ›ile bunicului. A venit È™i s-a aÈ™ezat lângă mine, cu o expresie foarte îngrijorată pe chip. — El È™tie? — Cred că da, am spus, ridicând din umeri. Nu mi-a interzis niciodată... Damean a tras adânc aer în piept înainte să vorbească: — Ascultă-mă, Elijad. Vrăjile din această carte sunt foarte, foarte periculoase, mai ales pentru tine, care eÈ™ti atât de tânăr È™i nu le înÈ›elegi puterea sau semnificaÈ›ia. — Care e problema? Sunt doar niÈ™te vrăji... — Nu sunt doar niÈ™te vrăji! m-a întrerupt el hotărât. Sunt vrăji foarte întunecate, foarte puternice, È™i trebuie să ai mare grijă când le foloseÈ™ti. PoÈ›i să...poÈ›i să... — Doar câteva, l-am completat eu, nedumerit. — Dacă vrei sfatul meu, fereÈ™te-te să le mai foloseÈ™ti. ÃŽn cartea asta e o scurtă descriere a vrăjii Velocita. Dacă bunicul te întreabă, trebuie să spui că de aici am învățat-o. — N-o să mă creadă, i-am răspuns, e o vrajă mult prea grea. — Știu. Vei spune că m-ai văzut pe mine folosind-o, ai devenit curios È™i ai căutat prin bibliotecă. Trebuie să explicăm asta în aÈ™a fel încât numele meu să nu fie implicat decât parÈ›ial. — Tot mă îndoiesc c-o să mă creadă, am spus încăpățânat. — N-are importanță, a dat el din cap. Cum merge? Ceva progrese? — Vei vedea cât de curând, i-am răspuns, cu un zâmbet răutăcios. Săptămânile au trecut foarte repede È™i, înainte să-mi dau seama, ziua în care urma să-l înfruntăm cu adevărat pe Jokai Mor venise. ÃŽn dimineaÈ›a când am coborât scara spre terenul de antrenament, È™tiind că venise clipa să-l înfrunt, că de mine depindea totul, mi-a fost pentru prima oara în viață frică. Nu că Jokai mă va înfrânge, nici că, în furia lui, m-ar putea omorî. Mi-a fost frică că voi greÈ™i. Ne-am ocupat poziÈ›iile pe teren, È™i mă bucuram căci Jokai părea mult mai relaxat, pe de o parte pentru că toată săptămâna eu È™i Damean păruseram cei mai înverÈ™unaÈ›i duÈ™mani È™i nu luptaserăm împotriva lui mai deloc, mulÈ›umindu-ne să ne aplicăm lovituri unul altuia, iar pe de altă parte pentru că eu arătam palid È™i bolnăvicios. La cât de emoÈ›ionat eram, cred că într-adevăr aÈ™a arătam, pentru că muncisem enorm pregătind această luptă, È™i orice greÈ™eală ne-ar fi costat scump. Damean părea mult mai relaxat, È™i când Jokai s-a întors, mi-a făcut un semn scurt de încurajare. Eu l-am atacat primul, dar am făcut-o neconvingător È™i i-a fost uÈ™or să îmi respingă atacul, ba în retragerea mea precipitată mi-a aplicat È™i o lovitură puternică, È™i dacă n-aÈ™ fi reuÈ™it să îl blochez cu scutul în ultima clipă m-ar fi zdruncinat serios. N-a apucat să o aplice È™i pe cea de-a doua, pentru că Damean era deja lângă el, atacându-l cu înverÈ™unare, în timp ce eu m-am lăsat într-un genunchi, părând complet dărămat de prima lovitura pe care mi-o dăduse, dar în realitate acumulând energie pentru a folosi vraja. Jokai nu mi-a mai acordat nici o atenÈ›ie, considerându-mă scos din luptă, în timp ce eu îmi simÈ›eam tot trupul rigid de atâta încordare, respiraÈ›ia îmi devenise sacadată È™i broboane de sudoare îmi curgeau pe frunte È™i pe gât. ÃŽn momentul în care l-a lovit pe Damean cu sălbăticie, aruncându-l într-o parte, s-a lăsat descoperit È™i am È™tiut că venise momentul să îl dobor. Am rostit vraja È™i într-o secundă eram deja la mai puÈ›in de un metru de el, strângând mânerul sabiei atât de tare încât degetele îmi amorÈ›iseră, dar când l-am lovit mi-a parat cu un ultim efort lovitura, aÈ™a cum Damean prevăzuse că avea să se întâmple. Parada lui mi-a răsucit tot corpul, iar când am revenit în poziÈ›ia iniÈ›ială, în faÈ›a lui, am dat drumul sabiei, am strâns pumnul pe care aveam manuÈ™a de fier pregătită din vreme până ce am simÈ›it că plesneÈ™te È™i l-am lovit în pieptul descoperit cu toată forÈ›a vrăjii ma seo, catapultându-l între dalele de piatră ale arenei, însoÈ›it de un zgomot infernal È™i un nor uriaÈ™ de praf. M-am lăsat din nou în genunchi, dar de data aceasta pentru că vraja mă epuizase de tot, iar imaginile începuseră să devină neclare. Am simÈ›it mâna lui Damean pe umărul meu, iar când am ridicat privirea m-a uimit zâmbetul lui fericit È™i admirativ. — Ai fost grozav, a spus, entuziasmat. Bunicul o să crape de ciudă când va afla ca… N-a mai apucat să continue. Din mormanul de pietre sub care îl credeam pe Jokai inconstient au izbucnit nenumarăte raze de lumină albastră, foarte concentrate, apoi a urmat o explozie asurzitoare È™i am fost împloÈ™caÈ›i cu pietre È™i noroi, iar în faÈ›a noastră stătea Jokai nevătămat È™i mai supărat decât îl văzusem vreodată. Ochii îi erau încărcaÈ›i cu ură È™i în acel moment am È™tiut că eram morÈ›i amândoi. Damean l-a privit o clipă uimit, apoi s-a aÈ™ezat în faÈ›a mea, luând poziÈ›ia obiÈ™nuită de luptă, cu buzele ridicate ce-i dezveleau dinÈ›ii ascuÈ›iÈ›i È™i faÈ›a congestionată de ură. — Fugi, mi-a spus printre dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i, fără să mă privească. Ia-l pe Key Kun È™i pleacă cât mai departe de aici. O clipă am fost tentat să îi urmez sfatul, pentru că intensitatea privirii lui Jokai băgase spaima în mine, È™i realizam că avea de gand să ne omoare pe amândoi. Numai că…n-aveam unde să mă duc. Nu cunoÈ™team pe nimeni. N-aveam nici un prieten. El, în acel moment, era tot ce aveam în lumea asta. Am înaintat È™i m-am aÈ™ezat lângă el, luând la rândul meu poziÈ›ia de luptă. — Luptăm împreună, am spus. — Murim împreună, m-a completat. Jokai a rămas un timp tăcut, fixându-ne cu aceeaÈ™i privire cruntă, ucigătoare. Apoi a făcut doi pasi înainte, s-a plecat în faÈ›a noastră adânc, fără să ne slăbească din ochi, apoi ne-a întors spatele printr-o răsucire violentă care i-a făcut pelerina să fluture È™i a plecat fără să se uite inapoi. Nici unul dintre noi n-a spus nimic. Nu era nimic de spus. Câștigasem.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy