Mama
proză [ ]
de sanda dan ion [danis ]
2008-04-20 | | Mama
Învățăm de la toți din jur însă mai ales de la mamă. De când ne naștem, și până a crește destul ca să descifrăm acele izvoare edificate de înaintașii noștri, chintesența înțelepciunii ne este mama, căci pe ea am deschis ochii, și atunci în copilărie suntem doar ai ei. Când merg în vizită pe la mama mea, și când stăm de vorbă multe seri de-a rândul, mă simt iarăși copil, și iarăși mă minunez de felul ei de a vedea lucrurile. Când a murit tata ea spunea: ,,a plecat pe drumul lui!..’’ și într-atât m-au fascinat vorbele ei încât și astăzi, după atâta timp, doar închizând ochii îl văd cum se îndepărteză tot mai mult, mergând, pe o vreme mohorâtă, la lăsarea întunericului, și mă cuprinde o mare tristețe din cauza neputinței de a-l chema înapoi acasă. De atunci au tot trecut anii, și ea, apăsată de dorul lui și de singurătate, uneori se tânguiește cu o amărăciune cutremurătoare: -Vreau să mă duc mai repede la omu’ meu, la tac-tu! M-am săturat de trăit, mi-e dor de el! Poate ea ascunde în aceste lamentări o avertizare și mă învață astfel și să accept moartea. Mama împarte aria tumultului existenței în două subarii, viața fără vanități, și împăcarea cu iminența morții, și doar atât. Înțelegi lucrurile nu de la ea ci prin ea, căci par mai puține, și mai simple. Bunăoară, ce poate fi mai binevenit decât să crezi în viața de apoi, și atunci când devii din ce în ce mai singur, și îți simți destrămarea, să ai speranța unui locșor lângă cei ai tăi, care sunt deja acolo și te așteaptă? Merg cu ea împreună pe la cimitir, și pune flori la multe morminte. -Mă duc pe la toți, așa fac io mereu! O însoțesc și eu ,,pe la ei’’, dar uneori stau deoparte urmărindu-i silueta, ce mai dispare când se apleacă să aprindă lumânări și tămâie. Alteori umblu singur așa haihui, și citesc ce scrie pe cruci. Dau roata pe la mormântul pilotului, ce are la căpătâi o pală de elice, fixată pe o stela funerară înaltă pe care e gravat în marmură neagră cel mai tulburător epitaf din câte sunt cuprinse în aria cimitirului: ,,nu viața e concretă, concret este întunericul naturii creatoare’’. Mă uit în sus uneori minute întregi și mă sprijinin de câte vreun grilaj de mormânt, căci dând capul pe spate și privind fix în acea imensitate, și căutând să înțeleg cât este de vastă mă ia amețeala. Mă simt imponderabil, fiindcă nimic de pe pământ nu se mai află în conul privirii mele, ci numai transparența aceea scămoasă, lipsită de consistență, care închipuie nemărginirea. Parcă o putere mă ridică acolo sus, mă atrage în norii pufoși, ca să fac parte din cer. Mi se relevă atunci cât sunt de neînsemnat. Și e bine, căci parcă toată impetuozitatea sarcinilor asumate social se diluează în acel neant al libertății pure. Devine atât de ireală valoarea reală a vieții mele... Fac apoi lucruri puerile, pentru că de ele mă simt în stare. Mai rup câte un pai, îl rod între dinți. Mă simt destul de viu, și îmi simt forța în mâini și în picioarele încordate apăsate puternic pe pământ, și percep acest lucru ca o depărtare oarecum comodă de moarte. Dar ce mai contează ce simt eu, moartea nu este deloc un concept așa de îndepărtat, cum ne place să credem. Și, ce mai contez eu, un pribeag în lumea ce va merge mai departe și fără mine. O aud din spate. Răzbate uruitul șoselei. Deși în viața de zi cu zi mă mai amăgesc că aș fi, nu sunt nimic. Dovadă sunt acele șiruri de oseminte întinse în mormintele din jur. Visuri, ambiții, orgolii, iubiri au ajuns să încapă toate într-un petec de loc, să zacă acolo sub lespezi, în locul acela de veșnică odihnă. Acum ne îngropăm morții. Îndeplinindu-ne datoriile de cucernicie fata de ei, și cinstindu-i cu pomeniri ne purificăm nouă înșine gândurile, ne înbunătățim purtarea cea de toate zilele. Avem acum cărțile, între coperțile cărora găsim zbuciumul altor oameni, și mai avem încă o sumedenie de izvoare, ce ne sprijină în înțelegerea pornirilor altora, și a propriilor noastre porniri. Ele pun în noi înțelepciunea oamenilor deosebiți din zilele noastre sau a celor care s-au perindat prin viață înaintea noastră. Cândva oamenii purtau cu sine oase ale înaintașilor lor, și se îmbărbătau cu puterea lor spirituală. Dar chiar de n-ar fi purtat. Fiecare din noi ne fărâmițăm în materia universală, acolo în ,,întunericul naturii creatoare’’. Părticele din noi ajung apoi iar la lumină, în colbul drumurilor, în plante, în alți oameni, ce, pentru o bucată de timp, vor fi și ei animați de iureșul vieții. Nu mă mai sperie faptul că voi muri, ci dimpotrivă, mă simt fascinat ca de o schimbare cumva misterioasă, deși nu e cine știe ce. O să ocup și eu un locșor în acea înșiruire străjuită de pădurea de cruci. Totuși, mi-ar plăcea ca moartea să vină cumva în timp ce sunt pe acolo cu toți acei morți în jurul meu, ci nu fiind singur între pereți unei odăi. Aș vrea și să fiu conștient, ca să îi pot pândi stările. Odată m-am așezat pe pământ, lungit pe spate, și mi-am pus mâinile pe piept. -Ia măi mamă, să văd și eu cum este să fii mort!... Ea s-a uitat la mine. Era destul de aproape ca să îi pot distinge bine expresia feței.
Nici măcar nu zâmbea, dar mi-a fost de ajuns uitătura ei senină. Nu a zis nimic. Și nici nu avea ce. În perioada aceea mă lăsasem cuprins în gheara dorinței de a face bani. Oamenii nu prea știu însă în afaceri îți calci și pe inimă. Ca și patron nu devii, cum zic unii, propriul tău stăpân ci propria ta slugă. Când ajungi să umbli cu sume mari te pervertești, și te năpădesc grijile. Deși la părinți ține cel mai bine să ne dăm importanță, căci în statutul de fiu sau fiică e înglobată acea superioritate firească a noii generații față de cea veche, totuși în fața părinților ne lăsăm înfrânți de îndoieli, bizuindu-ne instinctiv pe vreun ajutor, deși ei nu ne pot ajuta mai departe de anii copilăriei. Ajunsesem de nu știam cum m-aș mai elibera de mania aceea de proaspăt capitalist. Ea m-a înțeles, și mi-a răspuns la o întrebare pe care eu nici nu i-o pusesem:
-Fiule, nimeni nu împărățește pământul! Când te-am născut era vremea pomilor înfloriți! După zodie ești taur și e bine! O să te liniștești tu! Stă scris că taurul își face și culcușul lui! El este considerat și animal sfânt! Până a se tolăni pentru somn trage cu copita resturi de ogrinji pe care să doarmă, și ultima mișcare o pornește mai din stânga în diagonală, închipuind astfel că își face cruce înainte de culcare! Am ajuns să-i dau dreptate mamei. Precum un taur ce mestecă blajin nutreț din iesle, îmi place și mie să savurez lipsa de preocupare ce provoacă plictis și o trecere mai greoaie a timpului. Deși sunt în stare să fac față oamenilor, o iau mai ușor. Îmi este suficient că eu știu acest lucru, și mă las pradă inactivității și plictiselii, ca să fac să mi se pară viața mai lungă, sau măcar, meditând, să mi-o îmbin cu moartea. Acolo lungit pe jos, cu ochii închiși, pricepeam prea brutal că lumea chiar nu stă în loc de mine, dar acceptam. Poate și deoarece o știam pe mama în apropiere, și îmi dădea din liniștea ei. Nu trebuie niciodată să dăm ocazia să ne supărăm părinții. Din păcate, ca și generație, pentru a fi creatori, trebuie să ni-i negăm, și să îi dăm la o parte, dar până la apariția unor noi conținuturi în curricula școlară, ar fi rezonabil din partea noastră să punem în lista de task-uri găsirea unor modalității de a fi mai blânzi, și de a nu-i jigni. La întrebarea dacă ai lui mai sunt, Ion Codrescu mi-a răspuns în felul următor: -Dane, cât o mai ai pe mamă-ta să ții la ea, că pe urmă o să-ți fie greu! Are multe volume de haiku, ce au făcut înconjurul lumii. Unul sună așa: ’’Cosind iarba din jurul casei/ Trecutul este viu’’. S-a referit, mi-a spus, la faptul că vede peste tot mâna tatălui lui. S-a referit la șița bătută de acesta pe casă, și la cioplitura mânerului coasei. S-a referit,mi-a spus, la acea iarbă pe care o reînvie pământul an de an, cu ajutorul apei venite de acolo din cer, de unde spiritul mamei lui și acum îl veghează ca atunci demult, când se poticnea și își julea genunchii. O mamă nu încetează a-și ocroti copilul nici după ce Dumnezeu o cheamă la el.
Și mama mea, știu sigur că va face același lucru când va veni vremea aceea.
. | index