Stau liniștit în huruitul cu care gândurile se întretaie, revenind ca un ecou în mișcările ritmice. Lumina galbenă din metrou încălzește privirea și aruncă asupra tuturor o liniștită așteptare. Zumzetul și tonurile unduitoare răzbat cu pauze, întrerupte parcă de mișcările vagonului, și de propria tresărire a privirii. Urme de uimire și voci întrebătoare, râsete abia ghicite și îngânări slabe, amintind afecțiune îmi răzbat în auz și dispar ușor din vedere. Prea multe haine și expresii, culori și atitudini, și chiar unele gânduri răsărite din tăceri și înclinări de cap îmi atrag și îmi golesc îndată orice putință de a ghici. Ca să găsesc ce se află în spatele fiecărei perechi demne de ochi nu am vreme și nici dorință anume, dar puțină urmă de mister rămîne. Și mă văd uitându-mă-n stânga și-n dreapta, descoperind fiecare sclipire de nasture și greutate închipuită a unui cercel.
Se înghesuie câțiva în dreapta mea, și cu vociferarea lor sparg unda discretă de zgomote, reușind să înlăture limpede orice presimțire de somnolență. Cum foiala crește, mă uit în fața mea la cei câțiva călători rămași pe scaune, privind absenți agitația. O femeie tânără, cu o prezență atât de elegantă în geaca ei vișinie de piele, un domn mai în vârstă, cu pălărie demodată și pardesiu gri, privind fix undeva. Trenul stă. Dintre trecători remarc foiala nervoasă a ziarului pe care un bărbat destul de tânăr și-l tot așează și dă la o parte din față, parcă nereușind să citească până ce nu se risipește mulțimea. Ar părea că din cauza asta e atât de roșu la față, ușor iritat de prezența altora. Există ceva ritmic în gesturile lui, în care însăși nervozitatea se insinuează ca un tic. Mai dă câte-o iuțită ocheadă primprejur, către ușile de lângă scaunul lui, închise și așteptându-și inerte rândul - mai ales. Și însăși figura care apare și dispare de după paginile de ziar se vădește extrem de animată, neîncetând o clipă să arate că ziarul e doar un pretext, nereușit.
După ce trenul pornește, plimbatul și tremurul paginilor se liniștesc oarecum, și pot chiar de nu vreau să mă uit mai atent. Niște pantaloni verzui, niște pantofi maro, și niște mâneci gri-verde care ascund bustul sub file. Geanta de umăr, grăbit așezată lângă el, stă să-i cadă de pe scaun împărtășindu-i aparent neliniștea. Își așează cureaua pe umăr și-mi dă impresia nelămurită că degetele îi tremură ușor – și o privire adâncă, privind parcă prin foi. Îi e ascunsă din nou, și la fiecare ecou al roților paginile tremură mai tare, sau doar părerea mea mi-l ilustrează astfel, căci mișcarea garniturii, deși slabă, există. Mâinile destul de fine continuă să țină filele, și-mi întorc mereu privirea asupra lui. Nici chiar ideile pe care poate le percepe din cotidianul acela nu-i înlesnesc vreo schimbare. Ducându-și mâna la păr și așezându-l, cu un aer atât de sporit inconștient, scărpinându-se vag pe obraz dar atat de grăbit în timp ce își retrage mâna, ca și cum gestul ar fi indispensabil pentru a-și lămuri propriile gânduri. Și doar câte-o privire aproape confuză și-o ridică în asemenea clipe undeva spre geamul din fața sa. O privire precară, ca și când ar trebui să poarte ochelari și nu poartă. Un guler înalt al gecii se armonizează discret cu hârtia înălțată înaintea sa – și fără să dea vreo șansă impresiei că ar mai fi și alte pagini rămâne îndelung la acestea.
Este ceva ce nu-i place, în aer și mai puțin în ziar, își mută privirea în jos pe lângă el, spre călătorul vecin dar cu siguranță fără să-l vadă, apoi ridică din nou filele. Mâinile totuși nu au stare și poate că nici nu citește. Puține ecouri ale trenului îl ajung aproape nemișcat. Căci dintr-odată împăturește ziarul și rămâne cu el în mână, uitându-se când insistent când fugitiv în aceleași două-trei direcții. Are un păr care începe să încărunțească. Dar trăsăturile sunt tinerești, statura emană energie și toată foiala asta nu lasă nicidecum impresia bătrâneții, nici fizice și nici spirituale. Sprâncenele puternic conturate se mișcă des, și întreaga-i mimică pare, măcar pe moment, excesiv de inervată. Iese în evidență prin această agitație dar uitându-mă atent, nimic altceva nu apare ciudat, ca și cum un stres foarte puternic l-ar stăpâni; privirea nu e tâmpă, nu are aparența unui om dement ci mai degrabă concentrat. Însă într-un mod atât de evident. Și răsar atât de ușor la iveală lucrurile care îl deranjează. Zgomotul, chiar și slabele zgâlțâituri îi provoacă o stângaci camuflată suferință. Propriile gânduri par să-l deruteze și să îl irite. Și nu găsește nicăieri o imagine reconfortantă, își freacă ușor fruntea cu vârful degetelor ca să revină la suferințele dinainte. Și la uităturile iscoditoare ce urmează același tipar în mișcarea lor. Doar o ușoară stinghereală trădează propriile gesturi, fiindcă își observă zbuciumul exteriorizat, dar asta îl neliniștește și mai tare, făcându-l să treacă de la o expresie la alta în mare grabă.
Interesul disimulat și liniștea ostentativă, prin care ceilalți îi interpun propria lor barieră, neîncrezătoare și curioasă, îi măresc oroarea de a trece prin toate astea. Nu prea vrea să vadă cum își alimentează fiecare părere cu fiecare gest amintit, și chiar sesizat și repetat în mișcările lui. Fără un interes real de a se opune. Pentru că de aici, de la dezamăgirea palpabilă ce nu se armonizează deloc cu lucrurile din jur, îi zvâcnesc toate fibrele și caută o eliberare. Iar lăsând în urmă gândurile și limpezindu-și simțurile nu face decât să-și întărească percepția agitației. Îl enervează mișcările și șovăielile care își păstrează nervozitatea lor surdă, și mai grăbită decât imaginile din minte.
La fiecare înțeles ar putea să dea o replică sau să-și impună sentimentul, o senzație grea însă, de sfârșeală îl obligă să renunțe. Și vorbele cu care bătrâna femeie i se adresează, ca într-o veșnică tânguire, nu i se pot desluși lămurit din starea lui. Nici nu se află aici rădăcina tristeții și oboselii, s-ar zice. Dar de la ea pleacă mustrări, și uneori i se deschid aceleasi temeri pe care i le întrezărește în glas. Chiar dacă gestul lui e de potolire, aruncându-și mâna cu un zâmbet puțin amar, știe că n-a convins-o, că-și va mărturisi din nou neputința, și pe a lui o dată cu ea. Nu-i poate cere să nu-și închipuie sau să nu rabde, de altfel nu se mai știe ce e închipuit aici. E prea multă vreme de când îl tot apucă de braț, îl strigă din ochi, cu o mirare aproape deznădăjduită în ei (pe care o simte fără să se întoarcă), și neînțelegând. Câteodată i se pare că vrea doar să înțeleagă de ce, însă arată pierdută. Iar el își așează din nou palmele pe umerii ei, se încurcă în propriile atitudini pe care le-ar putea arbora, dar pe urmă fără să vrea se îndepărtează, cu aceeași încetineală șovăitoare.
- Tu nu știi, tu nu știi!
El își oprește pașii.
- Mamă! De ce să nu te-ncrezi?
- Tuu!... Să-l fi văzut cum trăia, cum mă făcea și pe mine să trăiesc. Și de-atunci nu mai am liniște.
Femeia se tânguie, și cu ochii ei negri, de sub baticul negru, cu întreaga ei înfățișare în negru privește uimită. Îl ține ferindu-se ca de o spaimă cu brațele, chiar dacă nu-l atinge, are mâinile întinse mereu spre el. Ca o teamă înrădăcinată în gândurile lui îi simte rugămintea, dar ea nu-și oprește mirarea, se îndreaptă spre el întrebătoare și nesigură, clătinând brațele, cu o respirație la fel de speriată parcă.
- Nu, nu am să mă liniștesc... Nu pot să uit! Știi, și-și mărește și mai mult albul ochilor, el trăia cu ea dar mă onora pe mine. Și nu, nu i-am știut până-n ultima clipă gândurile, iar ea rămâne cu arătătorul ușor legănându-se, spre el, privindu-i pieptul. Din urma de negare i se ambalează iarăși glasul, și crede sincer c-o va apuca plânsul.
- Ca să mă apropie pe mine de ea, să fim prietene, da da, să fim prietene, să-i arate că totuși eu sunt nevasta lui... pentru că așa-i spunea, mă vorbea frumos. Și nu m-a distrus cu încetul, nu, nu cu băutură. Așa dintr-odată! Dintr-odată vinde tot și mă părăsește, tot era al lui! Eu eram cea bună, mă prețuia, dar nu, nu pe mine mă vroia. Îl țin minte cum umbla, contínuă după o pauză, nu mai era întreg, nu mai vroia să mă cunoască. El m-a adus așa.
Încearcă, dar femeia nu se poate opri.
- L-am rugat în genunchi, m-am agățat de el, să-mi spună ce e, de ce... Ce face cu mine? Dar nu...
Ea tace, se uită la picioarele lui.
- Tu nu știi. Nu știi cum mi-a vorbit și cum am înțeles tot ce mi-a spus vreodată, de când a întâlnit-o pe ea. Nimic nu mai credeam că sunt în stare să fac, decât să-l rog. Și bunătatea asta o prețuia, dar pentru asta, mă displăcea. Ea era – și femeia rămâne transfigurată – mândră. Se mândrea cu ea, se mândrea și cu el, care, ar fi trebuit să fie al meu.
Și deși bătrâna-și duce mâna la piept, stă privind în gol.
- Dar mamă, toate astea sunt...
- Nu! El m-a adus așa. Cum să mai rabd să fiu tot eu, eu eram bună, eu nu mai știu nimic de mine, acum. Și pare că izbucnește curând, istovită.
Aproape că îi dorește plânsul, ea contínuă.
- Și mă vezi, umblu pe-aici, dar eu... Tu nu știi, el m-a adus așa. Mergea prin casă și mă privea cu ură, știam că mă ura că exist. Dar eu nu știam ce o să fac cu mine, eu nu l-am urât. Și nici pe ea.
Se ține după el, se îndreaptă încotro pășește el, ca și cum și-ar căuta salvarea în aceste mărturisiri.
- Nu cred, mamă, că ar trebui să te gândești atât numai la asta.
- Dar ce mai sunt eu? Se întinde spre el, se mișcă cu mare greutate și cu o dureroasă întrebare pe figură. Tu știi că nu mai pot nimic! Eu nu trăiesc aicea, eu sunt tot cu el, și cu groaza de-atunci. Și cu ea; iar ei sunt fericiți.
- Probabil că s-au despărțit, mamă, știi că așa s-a auzit atunci, mai demult.
- Nuu, nu știu... ce s-a făcut de ei. Dar ce s-a ales cu mine! Stă o clipă. L-am întrebat atunci, ce nu-i place la mine, și la noi. Și, mă aprecia dar, prietenia noastră, a mea și a ei mi-a zis, i-a arătat ce dorește lângă o femeie. De atunci. Iar glasul îi sună surd și înecat.
Pe fața lui apare un tremur, își pierde privirea o secundă, undeva, și nu știe de unde să apuce vreun gând. Își contractă buzele nervos și pare că râde, rânjește spre femeie. Dar până la urmă dă din umeri, vag, și îi aruncă o undă de duioșie. Pe care ea n-o vede. Atitudinea ei rămâne calmă, ușor meditativă, dar cu aceleași întrebări și mirări de neînțeles, îndreptându-și toată ruga spre el. Încearcă s-o îmbrățișeze, chinuit de impresie, dar deja s-a îndepărtat de el, de propriile ei dureri. Și pare că se alină singură, în tăcere.
Mai târziu bărbatul însoțește o tânără, urcând ușor poteca umbrită de arbori. El rămâne puțin în urmă, privind împrejur, creând un răgaz între ei. În mersul ei se simte așteptarea, ca și când își va întoarce capul spre el sau se va opri. Tensiunea se risipește în lumina ce merge spre înserare, învăluind frunzișul galben. Îi aruncă unele priviri, și îi lasă imaginea siluetei în urmă, căutând înspre zidul din stânga, de dincolo de arbori sau vag înspre coroanele sclipitoare. O ajunge apoi și începe să-i vorbească, oarecum insistent, uitându-se la ea mai mult în pauzele dintre cuvinte. O dată cu părul ei lung, drept, chipul îi coboară înspre treptele ce încep să brăzdeze cărarea. Își rărește pașii, ridicându-și încet, tot mai atentă, capul.
- Și asta era problema mea cu mine însumi, dacă vrei s-o înțelegi așa. Și își trece degetele pe la tâmplă, gânditor, zărind pe lângă ea vreun licăr din trecut, căci rămâne concentrat.
Iar pașii îl poartă către alte cuvinte, vecine cu o expansivitate suferindă, în care gesturile și vorbele se întretaie.
- Numai că îmi dau seama nu doar că nu realizez nimic lamentându-mă, dar că te pun și pe tine în poziții imposibile uneori, asta am înțeles, într-adevăr.
Pare un zâmbet vag care-i animă figura fetei, însă ea își ține în continuare brațele drepte, pe lângă corp, înaintând liniștit. El își coboară tonul vocii și întreabă, precipitându-și mersul
- Ce-aș putea să fac? Ce vrei să zic până la urmă! Eu cred că astea sunt doar, în definitiv, niște momente care trebuie depășite.
- Nu prea le depășim, revine ea încet, abia auzit și fără să-l privească.
- Da, nu prea le depășim dar... nici tu nu mă ajuți prea mult, și își înalță ochii, nicăieri anume.
- Ce ai vrea omule să fac!? Se întoarce ea deodată. În liniile fine ale obrajilor se cunoaște o hotărâre fermă, un soi de umbră a nemulțumirii care părăsește privirea. Dar departe de a se împurpura, figura ei păstrează un palid dureros, și chipul care pare făcut pentru a zâmbi e mult prea rigid.
Cât crezi că mai pot să înțeleg ceva ce sincer, nu pot să înțeleg! Adică tu până la urmă nu pricepi că, te-nchizi într-o lume a ta, într-o stagnare care... nu te-ajută și nu ne-ajută deloc? Eu am mai înțeles, și se oprește îndreptată spre el, că pe lângă problemele pe care le ai cu serviciul, e și această, teamă cum vrei să-i spui, care te apasă. Dar deja mă apasă prea mult și pe mine. Adică de ce niciodată nu poți să fii rezonabil și trebuie să interpretezi totul, și să critici, mă pui într-o situație tâmpită față de prietenii mei.
Vocea se oprește înaltă și ochii totuși calzi – nu au nici o urmă de tresărire nervoasă, se uită aproape blând și dezamăgit. El îi ocolește chipul un moment, și pare că nu știe cum să-i dea din nou dreptate. Se opintește puțin în a reîncepe:
- Dar asta nu înseamnă... Eu înțeleg asta. Dar de ce nu mă-nțelegi și tu?
- Ce-aș putea să înțeleg?!
Își continuă mersul, unul lângă altul, risipindu-și sub sclipirile dintre frunze propriile tresăriri nervoase.
- Eu nu aș avea de unde să știu, își înalță el un braț, înainte, când voi reuși complet să depășesc asta. Adică înțeleg că te-ai săturat, și zâmbește amărât, dar nu mă obliga să-ți promit... Pur și simplu dăm dintr-una-ntr-alta noi.
- Poate că tu faci asta.
Ea încetează să mai fie atentă la el, și bărbatul pare că-ncepe să-și ducă cu greu haina gri, și să rabde cu greu frunzele galben-maronii care sunt căzute peste tot, un fel de tristețe a copacilor și a lui după anotimpul luminos care se sfârșește. Nu are vădit stare și tot farmecul din jur, inclusiv emoțiile prezente, se îneacă în tristețea ei. Într-un târziu întreabă, cu o voce scăzută
- Și cum vrei să procedăm?
Dar e liniște și numai un fâlfâit vag și uscat se aude din toate părțile, orchestrând cu lumina tremurătoare. Tăcerea ei e plină de gânduri, pentru că se înghesuie toate în așteptarea din jur, iar pașii sunt surzi.
- Trebuie să procedăm cumva? revine ea cu o notă înaltă și melancolică. La care răspunsul nu are cum să se lase așteptat, fiindcă deja agitația lui îi devine stânjenitoare.
- Iulia, nu-mi spune așa, pur și simplu, te rog! că nu trebuie să facem nimic. Eu fac ceva, de-aia te și conduc acum și vreau să vorbim.
- Bine, despre ce vrei să vorbim? se oprește ea.
El începe cu gesturile, cu câteva priviri oarecum neliniștite
- Despre necazul meu, dacă vrei, și își retează astfel toate celelalte idei lăturalnice, care îi vin în minte. Își bagă mâinile în buzunare și se uită grav. Poate că nu am fost înțelegător uneori cu prieteni de-ai tăi, numai că vezi, ei, ca și destui alții, nu au cum să vadă lucrurile așa cum le văd eu, de cele mai multe ori. Nu am trăit să zicem, liniștit și împăcat, aproape niciodată. Și-atunci sigur că sunt tentat să iau unele treburi, mai în serios.
- Nu ai fost liniștit... Doamne, astea chiar nu le-nțeleg uneori.
- Da, pentru că vezi, întotdeauna a existat teama asta, că un lucru a mers de la-nceput, dintotdeauna prost, rău. Așa a fost la mine-n casă!
- Dar nu pricep pentru ce-ți mai bați tu, acum, capul cu toate astea. Poate că ai tăi au contribuit, da, la stresul ăsta dar, cum de nu l-ai depășit până acum? E ceva nu? care nu te lasă-n pace, și pe care nici tu nu vrei să-l lași.
- Nu e chiar atât de simplu.
- Ce te tot îndeamnă la teama asta?
- E atmosfera din casa...
- Atmosfera din casă... Și mama ta scuză-mă, care nu e-n toate mințile! Bineînțeles.
- A suferit mult. Nu îmi e deloc simplu dar, nu pot s-o las așa.
- Nu prea vrei să lași nimic, nu? Ce anume poți să schimbi?
Și se úită la el tăcută, îndelung.
- Nu știu dacă e vorba să mă schimb cu totul, Iulia. Până la urmă, nu e nimic ușor în toate astea.
- Nu-ți cer asta, și se întoarce în direcția de mers.
Cu tonul unei dezamăgiri discrete rămas în auz, își urmează din nou pașii. Amândoi cutreieră cu privirile lumina neliniștită din jur și amândoi își caută unul altuia gândurile și temerile. În ramurile care trec deasupra gândurile se încurcă, se agață în clipe și în priviri trecute, reîngăduind emoții sumare. Pare că nu i-a reușit nimic iar ea continuă să pășească în deplină tăcere.
- Nu mai spui nimic? Eu nu știu ce vrei, sincer.
- Poate că aici contează mai mult ce vrei tu, îi întoarce ea o expresie puțin mirată.
Se oprește brusc
- Adică trebuie să aleg, Iulia?
Chipul iritat și părul ciufulit îi rămân țepene, mâinile atârnate. Cum îmi faci asta?!
Gura ei se oprește întredeschisă, iar răspunsul care întârzie pare că urmărește și el splendoarea sclipirilor dintre frunze.
- Deci nu-ți convine ceva și gata, nu mai contează, trebuie să aleg, închéie el.
- Păi să știi că nu mai pot nici eu, trebuie s-o încheiem cumva!
I se aprinde chipul și își mută privirea, undeva lângă el, așteptând.
Nemișcarea le e învăluită în unduiri de nuanțe, și slabul foșnet de pretutindeni rămâne ca un martor discret, în așteptare.
- Și pentru ce toate astea, stau și mă gândesc, adaugă el încet într-un târziu. Ar trebui să înțelegi, Iulia, și o privește adânc, cu un alt glas, că nu totul aici depinde de mine.
- Dar tu ești cel care trebuie să ia o decizie, tu trebuie să faci ceva. La propriile mele probleme de ce nu te gândești?
Și îi vede figura aprinsă, postura dezamăgită, în fapt gata să izbucnească.
Dar numai eu trebuie să te-nțeleg pe tine? Ce ți se pare că-ți cer atâta, ce ți se pare că eu sunt cea cu pretenții?!
Jocul privirilor se schimbă o secundă, fluturându-i pe chip dezamăgirea, și ea se întoarce grăbită, pășește înainte. Pe panta tot mai înclinată i se pare că trebuie să alerge după ea, și chiar mișcarea mâinilor ei îi apare potrivnică.
- Iulia, stai te rog! N-am zis că nu sunt de acord cu nimic.
O apucă de mână, cu multă nesiguranță, dar ea îi scapă.
Nu înțelegi? Iulia, vrei să te oprești?
- Pentru ce, poți să-mi spui? o aude încet, fără să-i poată vedea expresia.
Înaintează grăbiți, cu tot mai multă nervozitate în mișcări.
- Dar chiar nu vrei să te oprești și să-nțelegi și tu?! îi strígă din nou. Și în ton cu bătăile inimii lumina și umbrele se succed rapid dintre coroane, îi joacă pe păr, peste tremurul care pare să o stăpânească. Încearcă să îi iasă înainte, în fugă, dar se împiedică într-o treaptă, și geanta îi zboară de pe umăr în praf. Ce naiba! M-am și împiedicat. Iulia!
- Știi ceva, lasă-mă-n pace! M-am săturat! Te rog.
O vede mergând zorită de aceeași suferință, îndepărtându-se. Călcând peste frunze pe care parcă ea le-a făcut să cadă. Dar glasul ei l-a paralizat, l-a umplut de ură.
- Iulia! rostește mai mult pentru sine, apoi dă din mâini a neputință. Privește în jur agitat, cu tâmplele umflate, respirând greu. O urmărește încă o dată din ochi, sforțându-se să discearnă ceva, apoi își mută atenția, clipind des, sub părul răvășit. Lumina pare să îl deranjeze, și ducându-și mâna la frunte aduce a oftat. Își răsfiră părul, se încruntă, iar agitația feței compensează o clipă nemișcarea corpului, într-un straniu contrast. Până și obrajii îi apar obosiți, o mască ce se lasă peste față, nimicind trepidația nervilor. Doar un ușor tremur al unei pleoape se alătură zbuciumului privirii, făcându-l să pară viu. Dar tensiunea pulsează din nou, după acest moment de acalmie, cu alte priviri aruncate aiurea, cu degetele umblând prin păr.
Un zvon de sunete distorsionate răsună din dreapta, și nu-mi mai pot menține atenția către bărbatul cu pricina. Mă uit într-acolo și dintre unduirile sonore ale trenului îmi răzbat strigăte și râsete, câțiva călători se dau într-o parte, înspre marginile garniturii. Între vagoane se văd doi tineri prinzând și aruncându-și mingiuțe de cauciuc și niște umbreluțe. Făcând jonglerii. Unul dintre ei strigă și râde, îl îndeamnă pe celălalt, sare când prinde obiectele ilustrând dificultatea exercițiului. Se apropie de oameni și văd că are o tinichea, un castronel pentru mărunțiș. Se întoarce repede dinspre ei, de la o margine la alta, apoi îi strígă celuilalt și reîncepe figurile. Maestrul e acela, care merge pe mijloc, netulburat, privind numai în sus. Rar le scapă câte un obiect. Se apropie și creează mișcare în jur. Privirile îi ațintesc curioase și alte râsete izbucnesc, îi acoperă, plutind peste comentariile unora din apropiere. Totuși între jongleriile și mișcarea neobosită a obiectelor impresia comicului se șterge fulgerător, sub pașii pripiți și dezordonați, provocați parcă de încălțările lor scâlciate. Mizeria aduce cu o bună înscenare de circ, cu un rol care să le sporească atracția. Numai că murdăria de pe figuri e apărută natural, puloverele le sunt scămoșate mai degrabă prin mărăcini și încăierări, decât în ateliere.
Sunt chiar în fața mea și trec destul de repede, pentru că trenul e lung. În urma lor remarc abia acum că se apropie un ins fără picioare, întorcând mereu capul în stânga și-n dreapta, și valul de relativă liniște se așterne din nou, o dată cu sosirea lui. Prefer să nu mă uit înspre figura irosită, cu o unică expresie, disperată fiind să nu scape nimic din ce-ar putea apărea în jur. Dar firește că îl observ, și iată că o fetiță vine în urmă, pășind încet și nesigur, neștiind în ce direcție se va îndrepta acum, dacă i se va face un semn. Þine o pungă și dacă există o legătură între ei, prin ocupație măcar, nu mi-aș putea da seama. Oamenii îi ignoră, și bărbatul aproape ghebos, cu bucățile lui de lemn pe care își sprijină mâinile, s-a cam îndepărtat. Fata se úită o clipă în urmă, să vadă ce altceva ar mai putea căpăta, după ce a primit de la o doamnă un măr. Figura murdară dar simpatică pare să se afle la granița dintre inocență și o tristețe copilărească, și o teamă conștientă, izvorâtă prin unele priviri ce par aproape invidioase sau poate chiar supărate. Poate să fie felul în care îi e chipul luminat, dar acea graniță va veni. Ea trece într-un alt vagon.
Sub impresia nelămurită pe care o lasă toată adunătura aceasta care s-a perindat, se aude un glas care pare să-mi îngâne tocmai gândurile. E glasul îndepărtat al unui acordeon. Fragmente clasice, care îi îndeamnă pe toți să viseze la ce-ar fi de dorit și la serile frumoase. Răsună ca un cânt estompat, în care mărturisirea se străduiește să facă față tuturor vicisitudinilor, huruiturilor, glasurilor și clipelor. Printre momente în care zgomotul și haosul domină, sunt reveniri ale vocii, ale emoției, zorite mereu de goana roților. Ea își urmează încet cântarea, de departe, parcă opunând această liniștire melodică agitației și grabei din jur. Zâmbetele se ordonează și își urmează păreri de rău, scăderi ale tensiunii tăiate de câte-un șuierat metalic cuprind apoi creșteri ale vibrației, ale mulțumirii sau ale tristeții. Și totuși mărturisirea se apropie, se întinde și se transformă într-o tânguire patetică. Ignorarea instrumentului și-a plânsetului său devine un aspect de fond, alături de zgomotele trenului și graba cu care ele înăbușă frânturi de suferință. Melodia s-a schimbat, și glasul își spune acum din plin povara, lovit, estompându-se, țipând sacadat sub vociferarea celorlalți, a goanei și-a întâmplării. Tocmai lucrurile și oamenii din jur, care nu-l lasă să-și spună suferința până la capăt, îl fac să răsune și mai trist, ca un rănit care e lovit chiar în timp ce își exprimă durerea.
E strigătul omului care își deplânge soarta și spune sus și tare că așa trebuie să fie, că altfel nu se poate. Și printre discordanțele sonore fulgerătoare, vocea acordeonului se întinde plânsă, falsând ușor melodia originală, într-un bocet gâtuit și deznădăjduit. Cântecul se leagănă acum cel mai aproape, o dată cu instrumentistul și cu mișcarea vagonului, se urcă și coboară sincopat, în luptă cu vuietul și huruitul momentului, chinuindu-se să se facă ascultat. Și propriile păreri de rău pentru vocea tristă, pentru neînduplecarea clipei față de noi, ce se întinde precum o întreagă existență, cu suișuri și vaiete, cu speranțe retezate în zgomote sacadate, zorite și ritmice. Cu reîntoarcerea speranței și-a tristeții, umbrite după o clipă de vuiet și haos; plânsul se ivește din nou, încet, apoi strident, aproape dușmănos, și iarăși părerea de rău se îneacă în tresăririle momentului, crescând și stingându-se ca niște amintiri vagi. Precum timpul care s-a scurs, aducând cu el ce-a fost de adus, destrămând gândurile și întâmplările, întunecând oamenii și imaginile lor, șuierând grăbit peste tristețile de-o secundă, pentru a te face să te miri de prezentul în care vocea te îngână, se căiește și îți aprobă mărturisirea.
Implorarea atenției, dorința de-a fi ascultat, conduce glasul tot mai departe pe drumul său, către un final așteptat dar nedorit, căci fraza se reia mereu, cu o sete de-a trăi suferința, de-a se-mplini prin ea. Ecourile sunt permanent curmate și deturnate, ca și cum rezultatul dialogului zgomotos dintre om și destin e deja hotărât. Iar când tonalitatea începe să pălească, iar cântărețul se îndepărtează, luând cu el unda de emoție, toate tânguirile sunt împresurate de clipa prezentă. Vuietul grabei, dezordinea vocilor din jur cunosc o schimbare, o mișcare largă, și glasul acordeonului se stinge brusc. Trenul s-a oprit, hărmălaia și agitația șterg aproape orice urmă de armonie sonoră. Printre trecătorii grăbiți, tonalitățile răsună și se întrec într-o îmbulzeală nervoasă, vagonul aproape că se golește o clipă pentru a se umple din nou. Dar dincolo de bâzâitul mulțimii, de vorbele și strigătele stridente care-l acoperă, se aud îngânări ale cântecului dinainte, și cu ecoul larg al spațiului de afară, instrumentul se tânguie iar, acolo undeva, șoptește fără grabă. E aproape amuțit de trenul care pleacă, însă vag printre huruiturile ritmice vocea cântă, își plânge din nou soarta, tot mai departe, răzbind într-un final doar în amintire.
Încet, monotonia sonoră dinainte își reia locul, și gândurile par să treacă lin peste figurile din jur. Bărbatul cu pricina nu mai este, și de altfel fețele sunt altele și altele. Cu trăsăturile lor ilustrând graba, neastâmpărul sau liniștea aparentă, par un ecou slab al meditației armonioase dinainte. Sunetul sacadat al drumului răzbate în urechi și peste legănatul blând al capetelor se simte o lâncezeală pașnică. Încă din ochii purtând priviri șterse sau fugare, se vede continua așteptare. A doamnei care-și ține poșeta strâns în brațe, de pildă, aflată chiar în fața mea. Și care urmărește atât de îndepărtat lucrurile din jurul ei. Ca și cum cântărețul dinainte a transpus-o într-o lume a visării și-a căutării în trecut. Pe lângă toate imaginile prezentului. Prin oricare apăsare de gând, curmându-se brusc în zgomotul de-acum, zorind alte voci și întrebări, ajungând deodată la o destinație ciudată, pentru a o lua de la capăt. Parcă punând întrebări asupra vechilor hotărâri, nimicind pe rând fermitatea sau înduioșarea vreunei păreri, apropiind contrastele atâtor zgomote nehotărâte, pentru a lua în stăpânire ce-a mai rămas dintr-o ascunsă neliniște.