Cântul din urmă: Hei, mierlă prinsă-n tainic laț!
Hei, suflet sur
Șui agățat în cornul lunii!

- Șaaaganaaai! Neînfricatule, cuceritorule, vânt de miazăzi aducător de belșug! Întoarce-ți fața către mine, Șagannaaaaaaai!!!
Vocea spartă, puternică, străpungea huruiala obositoare a străzii. Era un glas bărbătesc ajuns la urlet. Răzbătea pe deasupra tarabelor cu ziare sau flori, muncitorilor cu picamere, boschetarilor de lângă canalul din scuar, mulțimii de pe trotuare. Când strigătul îl ajunse din urmă Melcu se opri. Odată cu el și corcitura de care nu mai reușea să scape după ce îi desfăcuse conserva prinsă cu sârmă de coadă.
Întoarseră capul simultan, nedumeriți, enervați.
- Șaganai neîmblânzitule, fulger rătăcit pe pământ, sunt eu, aleasa ta, Filiz, „Răcoarea-dimineții”, „Floarea-cu-petale-de-nisip”! Încotro mergi văpaia nopților mele?
Se apropia de ei. O cunoștea pe femeia înaltă, osoasă, trecută de cincizeci de ani, îmbrăcată în haine largi, pământii. Știa bine vocea îngroșată, figura dură, cu aspect mongoloid. Era „Filiz-Nebuna”. Când o apuca, dădea buzna în mijlocul străzii fără să-i pese de aglomerație și începea să țipe, să-și agite cearșafurile de haine printre autobuze, limuzine, dube.
Se certa cu basculantele ca și cu oamenii, răcnea și se dădea la ele ca la bătaie. Încurca totul mergând în lungul șoselei pe unde poftea. În spatele ei mașinile se adunau în șiruri lungi, claxoanele îi acopereau țipetele de pasăre strânsă-n laț. Nu avea frică, n-o impresionau camioanele masive care treceau în viteză, la un metru de ea, răvășindu-i părul, fluturându-i straiele. Când termina vorbele, începea să meargă haotic pe asfaltul lucios. Își ridica poalele în cap scoțând un țipăt sugrumat, de parcă o ardea pe dinăuntru, de parcă ceva stătea să țâșnească din ea și nu mai suporta așteptarea. O ținea așa, fâlfâind obscen veșmintele, dezvelindu-se, acoperindu-se. Când îi vedeau goliciunile veștede, privitorii începeau să huiduie turbați de indignare, șoferii se înfuriau și treceau razant pe lângă ea, înjurând în gura mare. Filiz n-avea habar, nu mai vedea, nu mai auzea nimic. Cu părul vâlvoi, relua strigătul isteric în zeci de încercări.
Melcu examină atent potaia credincioasă. „Poate tu să fii Șaganai, eu sigur nu sunt”. Câinele legăna coada încântat. Nu mai avea importanță, femeia era la doi pași, fixându-i cu ochi în care ardea neașteptat speranța.
- Încotro, Neîndurătorule, spre ce bătălii îți porți vitejii?
- Nu, nu! Eu nu sunt Șaganai, sigur mă confunzi.
- Ba tu ești Șaganai, Prealuminatule!
- Eu sunt „Biscuitul-fărâmițat-de-pe-marginea-patului”, așa-mi zice ea.
- Care ea ?
- „Tornada-durdulie-din-bucătărie”, aleasa mea.
- Dar eu sunt aleasa ta, Neîntrecut-al-dezmiedărilor. Străbunii tăi Gingis, Tamerlan, Cubilai se răsucesc în morminte la astfel glume deșănțate. În șa îți petreceai somnul nopții, Neobositule, mâncai carne crudă și-ți astâmpărai setea cu lapte proaspăt de iapă! Nu se cade să te-ascunzi după caraghiozlâcuri.
- Eu mănânc totul fiert. Cel mai mult îmi plac tăițeii cu dulceață de vișine.
- Tu care nu știai ce e odihna, călărind zi și noapte patru armăsari înspumați, hrăniți și biciuiți până la sânge de mâna ta sfântă, tu mănânci tăiței?
- Daaaaa... Să știi că nu călăresc, merg doar cu tramvaiul. Din două în două luni îmi fură portofelul, de-aia m-am deșteptat, port trei portofele la mine, toate goale. Le pun la vedere să scap mai repede de băieții lui Paganel, așa-l cheamă pe nenorocit.
- Fruntea pe care Cneazul Igor n-a putut-o zdrobi cu sabia lui uriașă se pleacă în fața unor amărâți ?
- Ah, nu! Semnul îl am de la tocul ușii, jucam leapșa pe ouate, la școală, în clasa a treia.
- Ce s-a întâmplat cu tine Șaganai ?Aaveai lumea la degetul cel mic, n-a fost biruință să n-o afli, vrăjmaș să nu-l zdrobești, plăcere să n-o guști. Războinicii cei mai sălbatici și mai pricepuți ascultau orbește de tine. Nu era cinste mai mare pentru dușmani decât să le iei viața cu tăișul armelor tale. Împărați, sultani, papi atârnau ca ciucurii la mânerul sabiei tale. Înțelepții îți ascultau cuvântul și-ți cereau sfatul. Fecioarele abia îmbobocite erau la picioarele tale, frumusețile în pârg îți visau dorințele. Înaintea zeilor din cer ne închinam ție, erai profetul nostru viu, din carne și oase, din sânge amestecat cu vânturile stepei. Iar tu, ce-ai făcut? Te-ai lepădat de toate câte le-ai avut și încă le-ai mai fi putut avea? De ce te-ai plecat nimicului, de ce fugi de măreție și triumf, de ce te minți, Neîmpăcatule? Cui ai vândut gloria, curajul, libertatea? Care-i prețul, Neprețuitule?
Trupul înalt și ciolănos al nebunei se încovrigase, chipul cu trăsături spulberate de demență se apropiase de cel al bărbatului. În colțurile gurii strânsese o pastă gălbuie ce clădise două cuiburi minuscule. Când vorbea, i se puteau vedea cu ușurință dinții zdraveni, omulețul care se balansa ușor deasupra limbii albicioase. În fața ei fereai privirea, trupul șubrezea, o moliciune dureroasă era turnată în oasele care porneau să fiarbă, cugetul se umplea de spaime. Rezonanța masculină a vocii, figura preschimbată într-o mască de coșmar, aplombul drăcesc al vorbirii transformaseră discursul bântuit de vedenii într-o întâmplare lugubră și sacră deopotrivă. Bulversa și înspăimânta, aducând o strângere de inimă.
Frânturi de vorbe și imagini se învălmășeau în mintea lui Petronel. Timpul devenise un șarpe care se încolăcea pe dos, cuprinzând strâns, până la sufocare, mănunchiuri de gânduri, gonite de siguranța femeii, de hotărârea neclintită a lumii invizibile în care alunecase. Instinctele îi dădeau ghes. Ar fi vrut s-o lase în plata Domnului și să fugă, ori s-o înjure, s-o îmbrâncească, s-o … Regrete obscure porniseră să-l macine. Oare de ce nu fusese, de ce nu putea fi Șaganai, așa cum credea Filiz? Nu încercase niciodată. Poate că nici acum nu era târziu. Da, da... Și-ar fi dorit să desfacă palmele ei încleștate, cu degete petrecute unele prin altele, învinețite de forța strânsorii. Ar fi vrut să-i mulțumească că l-a trezit, s-o îmbrățișeze prelung și să plece ca un învingător, ca un han tătar ce nu cunoaște respect, milă, reguli, care nu are alt stăpân decât propriul suflet. Trebuia să fie sincer cu el până la capăt...Da! Râvnea cu tărie să fie Șaganai, să taie lumea în două, să spună și să facă tot ce gândește.
Un vârtej de simțire îl ridică la cer, încâlcindu-i mințile. Plin de recunoștință, o înlănțui pe „Filiz-Nebuna” într-o îmbrățișare strânsă, cuprinse chipul îmbătrânit în palme și o sărută apăsat, îndelung, pe buze. Nu ca un prieten îndatorat, nu ca un frate scos din necaz ci ca un inegalabil Șaganai. Ca pe cea mai iubită femeie din viața lui, ca pe cea mai frumoasă curtezană ce dezgropase din el, neîncepută, patima barbară, demonul dezlănțuit al iubirii trupești.
Corcitura începu să schelălăie fără motiv, lung, sinistru, ascuțit. Melcu își reveni într-o clipă. Se smulse dezgustat din sărut, cuprinzându-și capul cu mâinile. „Doamne-Dumnezeule, ce-am putut să fac!” Îi trase un șut, cu sete, amicului patruped. „Numai tu ești de vină, păgubos cu tinichea”. O rupse la fugă printre trecători, urmărit de suspinele dulăului. Din spate, Filiz făcea o ultima încercare.
- Stăpâne, lasă-mă să-ți mulțumesc, vreau să-ți sărut piciorul drept Stăpâne…Biruitorule…Șaganaaaaai!!!
Melcu alerga… Pe nesimțite alungă încruntarea cu un zâmbet furișat. Târâtă prin praful trotuarelor, umbra îl fugărea din spate. Unduitoarea dublură oglindită în vitrinele magazinelor nu se lăsa depășită cu niciun chip. Alergau lucind toți trei, pe străzile pătrunse adânc în lăcuirea trupeșă a amurgului. Trei câini scăpați de trei tinichele goneau din urmă, vestind întreit sfârșitul zilei de vară.
Orașul se găsea în momentul lui cel mai fast, lumina făcea cadoul perfect, dăruind contururile de cristal ale unei limpezimi strălucitoare. Pe șosele, în curți și parcuri obișnuința griurilor betonate se preschimba în neverosimil, oroarea prostului gust, în admirație.
Fără să se împiedice, remușcările, visările, rutina făceau același pas, călcau cu aceeași talpă.