La Arad, avem o cafenea de tip existențialist. Avem de toate la Arad; la scurt timp după ce apare ceva la Paris sau la New York, apare și la noi. De multe ori, avem ceva ce ei nu au. De exemplu, avem multe femei îmbrăcate sumar, ca în reclamele fanteziste de la TV. Și așa, sumar îmbrăcate, umblă pe stradă, iar în tramvai își ridică brațul ca să se țină de bare și de mânere. Stau atât de aproape de tine, încât le poți simți parfumul; se aseamănă cu fetele acelea din prezentările de modă, ce defilează pe podium. E de necrezut că într-o lume atât de dușmănoasă și de neâncrezătoare, ți se oferă această neașteptată mărturisire a unui trup. Vizitatoarele străine se uită uimite la fetele din Arad și la moda lor. Am citit chiar într-un ziar că o fată care a îndrăznit să meargă la fel îmbrăcată pe o stradă din Londra, a stârnit de-a dreptul panică. De vină nu e doar puritanismul; e aceeași impresie neplăcută, provocată de obicei de toate lucrurile nefirești. Lucruri foarte bune când se fac la timpul și la locul lor, dar care pot deveni stânjenitoare foarte ușor.În fond și la urma urmei, de ce toată lumea nervoasă și preocupată dintr-un tramvai ticsit și supraîncălzit, ar trebui să se gândească la același lucru; la ceea ce poate evoca fata cu sânii abia acoperiți ?! La Arad, până și numărul accidentelor de circulație începe să fie încurajator; număr de oraș mare! Mai mult decât atât, avem și mult zgomot, care începe de pe la patru dimineața și încetează înspre ora două noaptea. Orașul devine grosolan, iar dacă vrei să auzi o vorbă de duh, și mușcătoare, dar și indulgentă, trebuie să mergi la tarabele piețarilor care umblă cu cărucioare pline cu marfă. Pentru culoarea locală, uneori se mai ivește și câte o procesiune, când, peste mulțimea aceea diversă și zgomotoasă care umblă vorbind într-una, se-nalță o cruce mare și frumoasă, evocând energie, pioșenie și măreție totodată. În unele seri, din insula ștrandului se înalță focuri de artificii, care luminează cerul nopții, transformându-l într-un imens fund de mare locuit parcă de mii de animale fosforescente, cu formele lor mereu schimbătoare. Parcă ar face parte din fenomenele meteorologice imprevizibile; dar nimănui nu-i trece prin gând că sunt bani aruncați în vânt...Apoi mai sunt cântecele nocturne, cântecele acelora care își amintesc că ar fi putut ajunge tenori, baritoni, sau măcar cântăreți locali, dar că acum sunt funcționari, oameni cu profesie... Noaptea, și mai ales când au impresia că nu-i vede nimeni, îi poți auzi lamentându-se: „Am trăit din artă!...” sau: „Am trăit din dragoste!...”. Mici grupuri de muzică rock sau chiar miniorchestre de jazz, în fața cărora se văd afișe scrise în engleză, dau reprezentații de seară în anumite locuri și localuri, despre care se povestesc multe lucruri, ca și când ar fi vorba despre o sectă. Pentru că la Arad, când cineva face un lucru deosebit, care se obișnuiește numai în alte ținuturi, stârnește imediat în mintea celorlalți ideea de sectă, de oameni inițiați. Cine nu are instrumente sau nu cântă, face gălăgie, strigă, discută noaptea în gura mare...Unele țipete de femeie dau la toate acestea un colorit pitoresc. De la ferestre se protestează, din stradă se răspunde și totul se isprăvește în mod foarte calm cu epitete de genul: imbecililor, cretinilor, dobitocilor!...Pe urmă apare deodată insomniacul zonei; în drum, el lovește cu piciorul o cutie goală de conserve, sau într-o cutie din aceea mare, uitată de vreun negustor din piață.
Atât cel care și-a înțepenit degetul pe claxonul automobilului, cât și cel care cântă din muzicuță, sau într-o orchestră de jazz, aparțin aceleiași categorii care se găsește, cred eu, doar la Arad.Dacă trăiești ani mulți la Arad, sfârșești prin a cunoaște boala pe care ți-o poate da orașul, pentru că e vorba de adevărate boli psihologice, care se transmit din generație în generație. Aradul este un oraș care poate da individului slab de înger o stare de exaltare ce alternează cu o adâncă deznădejde. O fată s-a sinucis, lăsând drept axplicație a crimei sale faptul că nu era frumoasă sau nu era iubită. Nu că ar fi fost urâtă, sau slută, nu: nu era frumoasă sau iubită! S-a aruncat în baltă. Scena Aradului poate duce la disperări de felul acesta, atât de absurde; disperarea de a nu fi destul de iubit, de bogat, de frumos, de puternic. E vorba, firește, de sufletele nepregătite. Pentru că la drept vorbind, la Arad, nimeni nu înseamnă nimic, nimeni nu stârnește curiozitate, cât despre celebritățile care vin aici, nu mai știi, după primul anunț, nici dacă mai există! Dispar, iar dacă sunt urmărite și semnalate, asta se întâmplă doar pentru cine știe ce cusur al lor, nicidecum pentru vreo calitate. La drept vorbind, aici suntem cu toții un pic „importați”, dar totul este să înțelegi cum trebuie să trăiești aici. Arădenii adevărați, adică arădeni de cel puțin două trei generații, posedă încă nepăsarea, însușirea de a nu se mai mira de nimic. Din Arad le place piața în care locuiesc, sau strada pe care s-au născut și căreia îi rămân credincioși. Își petrec timpul liber contemplând un copac, o casă, o coloană sau o femeie frumoasă. Merg extrem de rar în alte cartiere, și atunci când fac așa ceva, o fac ca și cum ar întreprinde un adevărat voiaj. Au terasa, curtea sau balconul lor pentru orele mai răcoroase. Nu și-au dat seama că aglomeratele cartiere care au apărut, au zăgăzuit de peste treizeci de ani drumul vântului proaspăt care umfla pe neașteptate toate umbrarele prăvăliilor; și-atunci Aradul își umfla deodată pieptul, respirând spațiul și asta îi era de ajuns.N-au băgat de seamă că vechile cartiere sunt asaltate din toate părțile, că-și schimbă rosturile de odinioară și că aceeași gălăgie nocturnă de altă dată, când se auzeau discuțiile, uneori năstrușnice ale unuia care băuse un păhărel mai mult, alteori savante, discuțiile literaților, filozofilor și artiștilor care ieșeau să vadă orașul noaptea, nu-și dau seama că acea gălăgie s-a transformat în zgomotul confuz al unei mase de oameni care nu mai știu să vorbească, ci doar să urle! Datorită lipsei preocupărilor serioase, a manifestărilor artistice, a carierei deschise tinerilor, multe orașe își aruncă la Arad pe toți acei care nu și-au găsit un rost, fie bogați sau săraci. Drumul cel mai ușor pentru a deveni sărac, și care creează și un anumit decor, este drumul artei. Dar acești oameni de treabă, rămân totdeauna niște străini, niște „vinituri” într-un mediu de lucruri de import, unde melancolia arădeanului se confundă cu cea a unui american, care după ce a obținut o bursă de studii, devine transfug.
Adevărata dramă este drama societății, îndeosebi a celei urbane, care nu oferă de lucru tinerilor, care nu au prezent aici, și care sunt deznădăjduiți în fața zilei de mâine. Unul din acești tineri m-a făcut să-nțeleg ce înseamnă o viață de pierzanie; ore întregi petrecute în fața unei cești de cafea, hrană pentru o zi întreagă, nopți sub cerul liber, iar pe timp de iarnă, concesia unui refugiu în localurile barurilor. Când e vreme frumoasă, se poate dormi pe bancă în parc, pe lângă un zid, pe scara catedralei catolice...Îi putem revedea pe cei care-și petrec noaptea pe scările catedralei, trezindu-se odată cu răsăritul soarelui, pe soclul de marmură albă, în vreme ce străinii se uită la ei uimiți; sunt cei care se trezesc dintr-un somn de cerșetor, pe un pidestal! E farmecul vieții arădene.
Aradul vede zilnic sosind mulți tineri din alte regiuni ale țării, atrași de farmecul său.Nu este farmecul muncii, ci al unui amestec de împrejurări în care eventual s-ar putea găsi ceva de făcut. Cei care caută de lucru pornesc la drum doar pe baza informațiilor mai sigure și se duc în alte orașe, pe când cei care își încearcă norocul la Arad se-ndreaptă spre zonele mai populare, unde au drept aliate femei zdravene, dotate cu un instinct sigur, meștere în a deschide orice ușă, pentru a face negustorie cu mărfuri luate cine știe de unde și cum. A apărut un tip de femeie din popor, energică, cu apucături de bărbat, ce amintește de perioada matriarhatului.Dar tinerii atrași de centrul Aradului, muncesc și putrezesc acolo. Nu au, în general, nici o aptitudine specială. Au o vagă înclinație intelectuală, într-o țară în care cultura pare să nu aibă nici o funcție. Centrul Aradului e ticsit de asemenea tineri la oricare oră din zi.Oricine trebuie să-și găsească un rost, dar e un rost al unei societăți care nu poate da nimic de făcut tinerilor. O societate, pe cât se pare, fără idealuri, fără sarcini, fără solidaritate... Nu e vorba de un tineret decăzut, sau încărcat de vicii; tocmai acest lucru uimește. Fac excepție doar acei locuitori mai vechi ai orașului, sau ai altor orașe, din care sosesc aici, în fiecare sezon, marii invertiți, înarmați cu „pașaport diplomatic”, sau „literar”,codificați de literatură,bine hrăniți și cu un aer de vechi bonzi. Acești tineri vin din zonele estice sau sudice ale țării și chiar și din capitală. Dincolo de strâmbăturile lor răzvrătite se află o îndelungată suferință. Ei sunt transfugi, care-au fugit, nu atât de ordinea constituită, cât de dezordinea socială; nu atât de familiile care se ruinează, cât de sărăcie. Se citește clar pe chipurile lor,o lungă istorie familială,în care este vorba de lipsuri,de sacrificii,de o viață care a încercat totdeauna să-și ascundă plăgile.În aparenta lor decădere, nu numai că nu sunt sătui de viață, dar au o adevărată sete de a trăi, pe care și-o potolesc într-o dezordine alcătuită mai mult din foame,decât din vicii. De multe ori,simulează viciile din spirit de complezență, doar ca să țină pasul cu frăția celor vicioși. Idealul lor nu este perdiția, ei vor să-și aranjeze viața după idealul burghez. Vezi chipuri de fete care-ți evocă figurile acelea cinstite de candidate la rolul mamei de familie, încercând singure să se convingă că asta-i bucuria și viața adevărată. Fumează o țigară culeasă de la prieteni, vrând parcă să dea foc infernului tuturor păcatelor.Fără nici un adăpost, ele acceptă compania tuturor celor osândiți la aceeași suferință. Își făgăduiesc să se căsătorească. E câtimea aceea de parvenitism, care e prezentă în toate manifestările vieții românești, în cultură, în moravuri, în manifestările sociale, și nu în ultimul rând, în politică. Idealul lor este o viață de tip burghez, pentru că burghezia este așa cum e, veșnic parvenită pentru că se schimbă mereu, potrivit schimbărilor din viața politică. Și, datorită acestor cauze, tineretul îi seamănă și o maimuțărește. Așa cum burghezia imită și la noi tot ceea ce citește, vede și aude în orice altă țară, fie ea S.U.A., Germania sau Anglia. În topul preferințelor se află fenomenele cele mai țipătoare, mai grosolane și mai extravagante.Tot așa, tineretul produce și el,fenomenele intelectualismului anarhic. Dă impresia unei societăți care, neputând să se dezvolte ( și culmea, puterea o are !), își exprimă forța ei vitală risipindu-se, maimuțărind lucruri pe care nu e născută să le facă și care se potrivesc cel mai puțin cu spiritul ei, cu talentul pe care îl are, cu puterea creatoare de care dă dovadă. Și, deoarece orașul nu produce o realitate a sa proprie, societatea se conformează unei realități convenționale, importată din alte țări prin cinematograf, televiziuni și cronici senzaționale.Că acestea sunt, într-adevăr, rezultatele kitch-ului, se poate observa în aceeași măsură și în forme asemănătoare și la infractorii tineri sau la cei care dau inerției lor silite, o spoială de intelectualism. Arădenii dau cea mai mare contribuție la recrutarea acestor inși care duc o viață neregulată. Ei vin din zone lipsite de speranță, care au fost sacrificate de secole, și de aceea le e mai ușor s-o rupă cu tradiția. Cei care vin din sud-estul țării, se prezintă cu totul altfel pregătiți; ei fac parte din categoria celor care au rupt-o cu disciplina și cu constrângerile unei vieți organizate de industrie și de o climă aspră, pentru a căuta evadări, denumite de ei în mod generic, ”artistice”. Dar înflorirea fenomenelor pseudo-artistice într-o țară cu instincte viguroase, „rafinamentul” de tip oriental într-o țară „sobră” și de veche tradiție, sunt fenomenele dominante ale artelor noastre în sânul societății și al tineretului. Tinerii din sud sunt întocmai ca străinii care evadează într-o viață minoră, fugind de rutina vieții moderne. Sunt atrași de farmecul orașelor din Ardeal, adică de colțurile de desfrâu ale acestor orașe, întocmai ca și tinerii din S.U.A. Dar e un desfrâu, pe care un străin faimos mai mult pentru viciile lui, decât pentru literatura sa, l-a definit drept frigid și prea puțin convins! În unele ore, adie același aer de voluptate, dar de cele mai multe ori nu e decât o forță decorativă învechită, pozând în rafinament intim. De fapt, nu e altceva decât o probabilă ultimă dorință renascentistă spre estetică!...Tinerii din nord și din est în schimb, fug de familia lor numeroasă (atunci când aceasta nu se ține scai de ei, urmărindu-i parcă și la capătul pământului), care, din pricina nevoilor în care se zbate, nu a reușit să le dea o pregătire, și de societatea care nu izbutește să le dea o meserie și o nădejde. La Arad, cu iluziile lui, cu spectacolul cotidian și gratuit al unei vieți ușoare și bogate a cărei origine nu se poate controla niciodată, pe acești tineri îi susține nădejdea de a pătrunde măcar unul din multele și absurdele mistere. Singurul sfat pe care ei îl cer, e acela de a le dezvălui ceea ce-i obscur, secretul, metoda. Pentru că Aradul e un oraș căruia trebuie să-i cunoști primejdiile, falsele aparențe, provizoratul vieții, pentru că bogăția lui impertinentă și misterul manifestărilor sale, pot da o viziune falsă a realității, și pe mulți îi poate duce la pierzanie acest fapt.
Dar, cel puțin un lucru este sigur: tinerii consideră integrarea lor în viața acestei națiuni ca pe un joc de noroc, ca pe o loterie. Și pe bună dreptate (sau în mod eronat), ei sunt convinși că la baza dreptului de a trăi, de a fi utili, se află un echivoc; în acest fel concep ei societatea. Acesta e rezultatul mărturisirilor multora dintre ei... De ce să ne mai mirăm atunci când vedem că tinerii sunt victimele a ceea ce au crezut, în definitiv, că este viața? Sau că devin, în mizeria din jurul lor, protagoniștii unor drame care „zguduie” chipurile, opinia publică? O societate în care nu e loc pentru tineri: mai rău nici nu poate fi! Uneori, când scrutez figurile acestor oameni de o generație cu mine, sau de vârste apropiate, îmi vine în minte, în mod imperios un gând, și anume că atâta energie, și atâtea iluzii, atâta putere de credință, fie și în rău, și atâta duritate, ar putea fi un izvor nesecat de vigoare nouă pentru o societate care ar avea simțul îndatoririlor sale și o preocupare pentru viitor.
B.B. - București, 23.09.2002