agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3372 .



Puterea descântecului - III -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-07-17  | [This text should be read in romana]    | 



- Am știut eu, mi-am auzit glasul șoptind prin gura făpturii de fum albăstrui, am știut eu, de când am intrat acum o săptămână pe acest tăpșan, că dumneata, moșule, o să-mi faci zile fripte!
- Și, de unde, mă rog, știai?
- De la baba...
- De la Vereștoaia?
- Da, de la ea...Când m-a încuibat în băiat mi-a zis că nu am a mă teme de nimic, atât timp cât voi călători cu el prin lumea lui de la oraș. Dar să fiu atent ca nu cumva să întâlnesc moș singur, pe vârf de munte, cu cuțit de os la brâu... omul ce ține cu gândul animalele pădurii sub mâna lui...
- Ai petrecut bine în băiat, nu?
- Cum nu, păi e băiat de oraș, cu părinți muncitori, am tot ce îmi poftește sufletul în casa lor...
- Și pe el cum l-ai ferecat de patima femeii?
- Simplu! Când baba mi-a zis să-i devin umbră pe toată viața, l-am cuprins iute, i-am zăvorât umorile trupului, una câte una, l-am lăsat rece la gând de muiere ori fată...
- Baba...Vereștoaia...mai face ea ciocote la ursită?
- Face...de ce să nu facă...! Împletește la nașterea unui suflet fire de lână neagră cu doi ciucuri în capete, nașterea și moartea, și niciodată nu a dat greș! Cât i-a măsurat ea născutului zilele, atâtea au fost...
- Credeam că a luat-o necuratul, că e bătrână rău...
- De ce s-o ia...lumea are nevoie de ea...ca și de dumneata...
- Și, zi, îți place noua ta locuință, ai?
- Place, de ce să nu placă. Băiatul e cuminte, harnic, atât doar că mă înnebunește când intră în sala aia mare cu cărți pe toți pereții, unde nu face altceva decât scrie și citește, scrie și citește...Și ăilalți din jurul lui fac la fel, nici musca nu se aude, că-mi vine să turbez de atâta liniște...
- Oamenii învață, bă, nepriceputule...pentru ei...pentru viitorul lor...dar, ce să știi tu, care huzurești ca ultimul prinț pe spinarea altuia! Uite, am a-ți face un târg! Băiatul ăsta este al unor prieteni vechi și dragi mie. Mi-e milă de el să trăiască toată viața așa, singur...Vezi luminița aia în deal? Acolo este gospodăria lui Remetea, ăl bătrân. Are patru feciori, făcuți la an fiecare. Vreau să te încuibezi în ei, pe rând și să-mi lași băiatul în pace, să-și trăiască viața. Ce zici?
- Cum să plec dintr-o casă curată, de oraș și să mă aciuez într-o gospodărie pe sprânceana muntelui, la purici, lipsuri multe, munci grele, în cine știe ce trup de prostovan? Nici prin cap nu-mi trece!
- Măi, nichipercea, eu știu de la tătâne-meu că atunci când vrei să-l convingi pe unul de ceva ai două căi de a o face: cea a vorbei bune, și cea a constrângerii. Eu mă gândii, ca pentru început să folosesc pa’ bună! Nu te învoiești?
- Nici gând! Când o simții Vereștoaia că i-am călcat porunca și m-am pripășit prin alte locuri, vai și amar de mine!
- Păi, de unde să știe ea, mă, Asfodel, că e departe, peste munte!
- Știe...simte...nu degeaba a trăit atâta amar de zile...! Uite, de exemplu, dacă mai continui să mă obligi să ies din băiat, odată strig, cât mă țin băierile gurii și mă aude...
- Ia încearcă, Bărbăție...ia de-ncearcă, că prea te fudulești!
Duhul sau ce-o fi fost el, a răcnit odată cu putere, încât am avut senzația că stau sub un clopot mare și că limba lui îmi lovește cu încrâncenare timpanele, care amenințau să pocnească. Dar ce să vezi, glasul duhului s-a întors în ecou tare, de l-a clătinat de câteva ori din loc și pe el, cum se îndoaie copacul tânăr sub furtună.
- Ce credeai, stârpitură, i-a zis moșul, râzând în hohote...ce credeai că mă prind cu tine la vorbă la loc deschis? Poți să strigi cât vrei, stăm sub un clopot mare de sticlă și nimic din ceea ce viersuim noi aici nu poate fi auzit niciunde.
Mă gândeam în sinea mea cât de viclean este moșul dacă-și închipuie că poate prosti duhul cu amăgiri din astea. Dar când am pipăit cu mâna în jurul meu am dat de pereți de sticlă, tari, fără speranță de scăpare. Am vrut să strig la lupar, căci de mic sufeream de frica de spații închise, dar scâncetul meu a fost acoperit de tunetul glasului lui:
- Deci, Asfodele, tată, te-am luat cu binișorul, ia acum să văd cum ți-o place cu răul!
Și moșul își duse mâinile pâlnie la gură și strigă apăsat:
- Samoilă...Samoilă, băiatu’ tatei...ia fă-te tu încoace binișor...că vreau să-ți încunoștințez pe cineva...e din rudele noastre de peste munte...din curtea Vereștoaiei...!
Am auzit cum balta forfote, ca și cum ar face loc să iasă ceva mare din ea și pe mal a apărut un broscoi imens, cum nu mai văzusem eu niciodată. Acesta a sărit de câteva ori pe loc, semn că revederea cu moșul îl bucura, apoi i-a sărit drept pe umăr acestuia.
- Samoilă...uite ...arătarea asta pe care nu l-ar mai răbda pământul...iese din cuvântul meu. Vreau să-l trimit la Remeteni...la gospodărie avută...cu turme cu uger greu...flăcăi mulți de prăsilă...și el nu vrea... Tu ce zici de asta?
Broscoiul scoase câteva sunete înfundate, semn că între el și moș exista un sistem de comunicare care mie îmi scăpa, pentru că moșul a chicotit și s-a întors spre duh, spunându-i:
- Auzi, ce-mi zice băiatul ăsta al meu...că ar fi bine să te ferec în fundul bălții...acolo la nămol rece și crud...are el pe acolo o lipitoare de vreo sută de ani la vârstă. Te ține sub puterea ei până ce nu mai ai fir de snagă în tine și te topești ca fuiorul! Ce zici de propunerea mea?
- Nu, nu poți să mă obligi să ies din lucrarea babei și din cuvântul ei...
- Măi, măi, să fie...da’ tare țanțoș mai ești...apăi acum n-am ce-ți face și te-oi perpeli olecuță...Vezi tu ce am eu aici?
Și moșul îi arătă un cățui în care sfârâia un cărbune aprins.
- Aista-i puterea ta...o să vezi, când o să suflu în tăciune, o să te ia cu putere multă și o să simți că parcă te-ai născut din nou, din aburul Vereștoaiei!
Și moșul începu să sufle în tăciunele ce se perpelea în cățui, și cu cât sufla și acesta prindea flacără, duhul creștea și se înălța dând glas de mulțumire.
- Da’, ia, stai, mă, acum să vedem, la ce-i bună sfânta apă!
Și luparul luă tăciunele și-l afundă de câteva ori în baltă, spre chinul de nedescris și sub țipetele de durere ale duhului, care, cum sfârâia tăciunele, cum dădea glas de căință.
- Moș nebun...stai...nu știam că apa asta poate fi atât de rău-platnică cu unul ca mine!
- Apa, păi, apa, mă slugoi de babă, apa este cel mai important lucru pe care taica Dumnezeu ni l-a dat aici pe pământ. Păi, bunăoară, cum strigă femeia când i se sleiesc puterile și simte udeală printre picioare, pe unde fătul nu mai are răbdare să aștepte să iasă la lumină: „nasc, mi s-a rupt apa!” Acolo, în apa aia sfântă se zămislește pruncul! În ce se scaldă copilul la încreștinat, dacă nu în cristelnița cu apă sfințită? Dar plantele, florile, copacii, cum dau semeție crengilor, dacă nu ar fi apa care să le dea putere de înălțare? Păi, dacă maica noastră, apa, are o putere în lucruri atât de tainice ca nașterea, botezul, creșterea vegetației, cum crezi că nu va putea să curme puterea unui ghimizdroc amărât ca tine? Ia, să mai vezi cum te perpelești sub unda ei!
Și moșul răsucii tăciunele pe toate fețele pentru ca balta să-l asude și să-l sfârâie, cum numai ea știa.
- Bine...bine...ies din flăcău...dar numai să știu că locul în care mă trimiți e călduț și cu de toate...
- Așa va fi, mă, fiindcă Remetenii sunt cei mai avuți de pe aici de pe la noi, n-o să duci lipsă de nimic. Dar, hai, grăbește-te, acu’-acu’ zorul zilei va încăleca pe crupa cerului și vreau să-l prinzi în noaptea asta pe Codrin sub puterea ta!
- Codrin?
- Da, băiatul cel mare a lu’ Remetea ăl bătrân. Are o ibovnică pe sub deal, de la care vine mereu spre dimineață. O să-l cunoști îndată, fiindcă ăsta cât e vara de lungă și până toamna târziu nu doarme decât afară pe prispă. Când s-a culcat, intri în el și te încuibezi cu nădejde! Te duci direct în gând! Vezi, că tu n-ai de unde să știi, gândul omului e ca șarpele de apă, când simte primejdia, odată dispare în lianele minții și de acolo nu-l mai scoți ușor. După ce i-ai pus lacăt la gând, cobori în omușor, să-i dezlegi toate cuvintele de alint pe care i le șoptește la ibovnică seară de seară și i le risipești în gura nopții. Ultima faptă e înghețarea inimii. I-o prinzi în tăiuș de cremene, ca să nu-i mai pese în veac de femeie...nici măcar de mumă-sa...care-i bolnavă la pat...
- Moșule, vreau să te întreb...dacă tot m-ai eliberat, de ce nu mă lași să-mi aleg eu casa...de ce tocmai acolo, la Remeteni?
- Fiindcă eu am cu ei o pricină veche...o pricină de rușine și mare durere...
- Care?
- Nu e treaba ta să știi cum e mersul lucrurilor între oameni...ți-ajunge să te gândești că după Codrin peste un an o să intri și în Apostol, al doilea flăcău, apoi în Mitrea și ultimul în Sever, prâslea...În băiatul meu trăiai doar o viață, iaca, acum ți-am dat tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte...Hai, la drum și vezi să faci întocmai cum ți-am poruncit! Puteai acum să zaci pe fundul bălții mele, cu lipitoarea pereche pentru totdeauna. Sărută mâna lu’ nănașul și dispari din ochii mei!
- Mai vreau să-ți spun ceva! Tot timpul cât ne-am sfădit noi, am simțit pe aici prin preajmă inimă de om...bătând slab...înfricoșat...
- Þi se pare, băiatul l-am lăsat la casa mea...altcineva cine crezi că ar avea suflet în el să stea cu noi de față? E inima mea...ți s-a părut...
- Inima ta...! Ehe, păi nu știu eu de la Vereștoaia ce fel de sânge îți furnică prin vine...!
M-am trezit a doua zi de dimineață în coliba moșului. Mă simțeam odihnit și totuși nu puteam spune dacă ceea ce trăisem cu o seară înainte fusese real sau numai efectul ceaiului pe care mi-l dăduse luparul. Acesta m-a dat în grija lui Zamolxes, ciobănescul lui, care m-a dus pe cărări numai de el știute până la casa unchiului. Acolo, la marginea satului, câinele s-a așezat în două labe și m-a urmărit cu privirea până m-am îndepărtat, ca nu cumva să mă rătăcesc și el să-și ia ceartă de la moș Dochiaru.
Zile întregi nu m-am gândit decât la noaptea aceea. Fusese totul real sau intrasem într-o transă cauzată de ceaiul moșului și îmi imaginasem totul ca fiind un lucru aievea? Nu-mi puteam da un răspuns, mai ales că și unchiul evitase să mă întrebe ceva despre ceea ce se petrecuse cu mine la coliba luparului. Aveam însă să-mi dau seama singur că ceva se petrecuse cu mine, atunci când mi-a atras atenția peste câteva zile întâlnirea cu Măndița, fata lui Popșor, vecinul unchiului. Mi-a atras atenția în sensul că abia acum realizam ce ochi are și cum mă privește pe la coada lor, ca și cum ar pândi să mă-nhațe în plasă. Descântecul moșului începuse să-și facă efectul? Nu știam încă, dar odată ajuns acasă, în ultimul an de facultate m-am împrietenit cu Ștefania și peste doi ani făceam nunta.
Am vrut ca atunci când am început cursul de Etnografie și Folclor să încerc să găsesc explicații ale nopții aceleia în diverse tomuri, care ni se prezentau ca bibliografie și într-o zi mi-am luat inima în dinți și l-am abordat pe profesorul meu, un etnolog cu experiență în datini și obiceiuri, ținând cont de faptul că de douăzeci de ani bătea țara pentru alcătuirea unor monografii pe regiuni istorice. Mi-a spus pur și simplu așa: „dacă noi, oamenii acestui sfârșit de mileniu, am ști ce se ascunde în spatele unor datini, ce putere magică curge prin venele unor trăitori din sate izolate, uitate de lume, atunci am ajunge la concluzia firească a faptului că descântecul este o parte a lumii acesteia. El are putere asupra oricărei ființe, indiferent de structura psihică sau moral-volitivă a acesteia, îi poate schimba destinul sub rostirea unui singur cuvânt, afierosit de un solomonar priceput, la ceas întors”!
Am pierdut zile și nopți câutând prin izvoade rare din Biblioteca Academiei Române și am descoperit locuri și oameni care au avut putere asupra timpului și destinului omenesc prin incantațiile cu care nășteau fapte peste puterea de înțelegere a oamenilor.
Ceea ce se întâmplase în acea seară cu mine, real sau ireal, avea să mi se confirme peste trei ani. Săndel, care hotărâse să se liniștească la casa lui, venise în oraș cu viitoarea soție pentru a-și pregăti garderoba de nuntă. După ce seara s-a tras pe după draperiile cerului, eu și vărul meu ne-am așezat la taifas.
- Săndele, o rugăminte am la tine, când te întorci acasă să-i transmiți luparului gândurile mele bune!
- Ehe, bine ar fi dacă aș putea, dar luparul a plecat spre alte locuri...
- Cum așa?
- L-a luat băiatul lui și s-au tras spre Dunăre, în jos...
- De ce?
- E o poveste complicată...Luparul avea o nepoată din partea fiicei lui, care mai venea în vacanțe pe la țară. Fata era în ultimul an de liceu, când Codrin a lui Remetea a momit-o cu vorbe și promisiuni, până a avut-o. După aia și-a râs de ea prin tot satul. Dochiaru nu a putut suporta o asemenea rușine, așa că a ferecat cu descântec bărbăția, nu numai a lui Codrin, ci și a celorlalți trei frați...De asta și-a dat seama și Remetea ăl bătrân, care vedea cum ograda lui rămâne pustie de nepoți, și că băieții lui căpătaseră în sat porecla de „fetelcea”, de fătălău, pe care nu-l interesează gust și miros de muiere.
- Păi, bine, moșul zicea că cel mare, Codrin, avea o ibovnică...
- Avea...până l-a legat moșul...din răzbunare. Atunci neamul Remetenilor s-au sfătuit să-l piardă pe lupar. L-au urmărit când s-a tras noaptea la coliba de pe baltă și au incendiat-o din toate părțile. Remetenii, peste douăzeci la număr au înconjurat pălălaia și așteptau să le pice moșul în gheare.
- Și?
- Ia-l de unde nu-i! S-a mistuit șandramaua în patru vânturi, dar nici semn de lupar, deși toți îl văzuseră cum intrase în ea la somn de noapte.
Auzind cele spuse de Săndel m-am plecat adânc în gând și mi-am zis: „ s-a ascuns în nor de ceață, de aceea nu l-au dibuit Remetenii!”.
- Și moșul?
- Peste câteva zile a venit pe la noi și ne-a spus că pleacă la băiat, la apă curgătoare.
- Și voi? Ați rămas fără lupar!
- Să te ții haite de lupani de atunci pe oile noastre! Dar, odată plecat moșul, am mai renunțat și noi la legile lăsate de el și de pecețile aspre ale muntelui și am băgat plumbi pe țeavă și am început să-i stârpim. Așa ne-au mai luat frica!
- Și luparul?
- Ce, crezi că a terminat cu descântecele? Nici vorbă! Am auzit de prin oameni de-ai noștri care au mai coborât pe apă cu marfă că solomonarul ținea cu mână tare și locurile alea!
- Cum adică? l-am iscodit eu, parcă temându-mă că folosirea timpului trecut de către Săndel, când se refera la moș, nu suna a bine.
- Păi, el avea putere mare pe munte, dar pe ape era tot la fel de dibaci...
Iar m-am scufundat în gând care mi-a repetat ecoul cuvintelor moșului: „Păi, dacă maica noastră, apa, are o putere în lucruri atât de tainice ca nașterea, botezul creșterea vegetației, cum crezi că nu va putea să curme puterea unui ghimizdroc amărât ca tine?”
- Și ce poate face el acolo, la Dunăre?
- Câte nu putea face! Lega cozile peștilor, de stăteau pescarii cu ochii boltiți la plasă și nimic nu trăgea la ea. Și-a râs de niște tineri, care-l luaseră la glume și măscări odată și i-a făcut de au rătăcit ca lunatecii pe prunduri după o știmă cu glas de femeie amăgitoare, de au venit ăia plini de mărăcini, praf și aluviuni cărate de apă, pe unde au zăludit zile și nopți la rând! Ajunsese să fie iubit de foarte puțini pe acolo, să fie temut de mulți și urât de moarte de și mai mulți! Așa, că nu se știe cum, l-au descoperit aproape de Portița, la vărsarea Dunării în mare. Legat de o plută zdravănă, cu ochii ăia negri și vicleni deschiși, că altfel nu se explică cum a scăpat neatins de lăcomia peștelui. Cu mâinile și cu picioarele aduse pe după plută și legat cu niște sfori negre, late cât mâna, cu ciucuri la capete...
Gândul nu a mai așteptat să-l chem din stufărișul minții și mi-a șoptit: „ ciocotele...ciocotele Vereștoaiei!”
- Și el, luparul, cu puterile lui nu a reușit să scape de lațurile alea negre?
- Nici gând! Carnea pe la încheietura mâinilor și picioarelor era smulsă până la os, semn că se luptase cu puterea lațului, dar nu a izbutit să-l înfrângă...L-a înmormântat băiatul acolo, lângă apă...
- Cred că luparului i-ar fi plăcut mai mult să se odihnească pe muntele lui, de unde să audă pasul greu al ursului ieșit din iarnă să-și vadă umbra, pentru ca oamenii să știe dacă primăvara va fi timpurie sau nu, sau să simtă adulmecarea haitei de lupani peste păduri în nopțile lungi de iarnă...Da’ cred că și acolo lângă legănarea apelor va fi la loc liniștit și dorit...
- Să nu uit, mi-a zis Săndel, înainte să plece, moșul mi-a lăsat asta pentru tine....
Și vărul meu a scos din geanta sa de voiaj o bucată de piele înfășurată cu o nojiță neagră. Înăuntru era cuțitul de os al luparului! L-am privit întrebător pe Săndel.
- A zis că este un semn pe care ți-l lasă, semn de prietenie, căci s-a simțit legat de tine, de atunci, de când te-a văzut prima dată. Mi-a zis că i-ar fi plăcut și lui să aibă un băiat cu carte multă ca tine, nu ca fii-său, Arsenie, truditor la Dunăre cu năvodul...A zis că nu mai are nevoie de custură acolo pe Dunăre, unde nu amușină gheară de lup...!
După plecarea lui Săndel, multe nopți le-am petrecut gândindu-mă la lupar, și chiar îi propusesem soției ca într-un concediu să mergem la Dunăre, în Deltă, măcar să trec să pun o floare pe mormântul moșului. Mă gândeam că oricât a fost el de puternic, tot l-a dovedit Vereștoaia și că în lumea asta ascunsă a solomonarilor există supremații, trepte ierarhice și veșnica luptă pentru întâietate și putere magică, la fel ca în lumea noastră reală. Numai că noi facem rău altuia pentru a-i lua locul sau puterea, dar nu prin descântece și vrăji, ci prin lucruri reale, dar la fel de primejdioase...
Totuși i-am mulțumit destinului că nu m-a aruncat la naștere prin vreun coclaur din acela de munte, unde să mi se lege vita de lapte în bătătură, calul să-mi cadă din picioare furat de cine știe ce vrajă, oile să-mi fie hăcuite de bot de lup trimis la stână de vreun solomonar ascuns, neștiut de mine, năimit de cine știe ce vecin pizmăreț.
Privesc seară de seară la cuțitul luparului, pe care l-am așezat la loc de cinste. Strălucește în taina nopții, ca și cum ar vrea să spună că lumea magică nu a pierit, ea se împletește și azi cu cea reală, în mod miraculos, dar numai cei ce știu să-i caute și să-i descopere frumusețea o pot vedea.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!