Era lungă strada aceea, așa de lungă încât nu mai știam dacă pași-mi se mai înșirau cuminți, unul după altul, în urma mea. Zâmbeai parcă de la fiecare geam iar în spatele tău erau cutii de cenușă pentru defuncți. Eu mă grăbeam să ajung la templul Tian Ning Si fără să-mi mai veghez pașii. Unii veneau până la geamul murdar al magazinului și rămâneau acolo, holbați la cutiile negricioase, frumos aranjate în rafturi. Zâmbetul tău se lăbărța enorm iar obrajii ți se lăsau ca niște șosete spălate în apă fiartă. Deschideai larg ușa și ei intrau.

Lebedele negre își întindeau gâtul lung, infinit de lung, și ciuguleau fețele nemuritorilor de pe templu. Mă gândeam: dacă ajunsesem prea târziu, dacă limbile ceasului se rotesc în sens invers și atunci ... să mai ocolesc templul ori să gonesc lebedele cu gâtul lung?

Când m-am întors, știam că pașii nu îmi mai aparțineau și că lebedele negre vor zbura înapoi în Australia pe deasupra avioanelor, pe deasupra lumii întregi. Știam că zâmbetul tău se lăbărțase atât de mult încât ștersese linia orizontului și punctele cardinale și sensul limbilor de ceas.

Din cenușa ta aș face nu o glastră ci fața unui nemuritor de pe templu. Þi-ar plăcea ?