agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4302 .



Amintiri
prose [ ]
Petrecute cu 30 de ani în urmă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [mariada ]

2006-04-27  | [This text should be read in romana]    | 




Îți spun toate astea ca să nu se piardă.
Nici măcar nu împlinisem opt ani. Era un ger afară de-ți îngheța aerul în nas când încercai să respiri. Mama și tata dormeau în camera alăturată unde aprindeau focul numai seara înainte să meargă la culcare. La noi, la copii, era foc toată ziua, dimineața devreme mai găseai jar câteodată.
Ninsese toată noaptea și mama s-a trezit devreme să măture zăpada ce era viscolită grămadă în fața ușii. A aprins focul în sobă încercând să nu facă zgomot și să ne trezească, focul s-a întețit și a început să troznească puternic; mi-am scos nasul de sub plapumă și am reușit să mă dezgheț, am ieșit afară și-am alergat în fundul curții unde m-am răzgândit; mai pot aștepta vreo câteva ore, nu era să mă dezgolesc pe frigul ăla… M-am strecurat înapoi sub plapuma grea și le-am împins pe surorile mele care se lățiseră în tot patul când au simțit că s-a eliberat. Frații mei dormeau strânși unul în altul, patul lor era mai mic decât al nostru.
Camera noastră a început să miroasă a săpun, am început să visez cum tata se bărbierește și l-am auzit cum șoptea mamei:
-Iar nu pornește mașina…
De câte ori se deschidea ușa venea o rafală de frig viscolit. Simțeam cum ne acoperă mama cu paltoane și haine, tot ce apucă și găsește prin casă.
-Mamă, mi-e foame…
-Îți fierb un ou… Stai acolo până-l fierb…
E întuneric încă, nu s-a luminat și tata a plecat să înfrunte viscolul pe dealuri ca să ducă presa în munți. Era mândru când oamenii îi spuneau: “Numai dumneata, domnu’ Dăian ne aduci ziarele calde… Nimeni n-ar veni pe vremea asta la timp!”
-Hai că s-a fiert oul… îmi șoptește mama.
Mănânc oul fiert moale cu gălbenușul sângeriu și proaspăt. Mi se pare atât de bun, încât aș mai cere încă unul dacă aș ști că ar ajunge și pentru ceilalți. Dar nu cer, întotdeauna mama ne spune să facem economie. Pe timp de iarnă, când e ger, găinile nu fac ouă prea multe, așa că trebuie să mâncăm mai puține.
“Cartofi copți, zice tata, luați de aici să vedeți ce buni sunt. Dulci ca zahărul… “
“Taci, nu pomeni de zahăr că nu mai avem…” îi șoptește mama.
-Am făcut și un ceai cu miere, mai avem un pic de miere. Zahăr nu mai este, dar ne ducem la oraș astăzi…
-Lasă mamă, știi că mie-mi place mai mult cu miere. Vin și eu la oraș, mă iei și pe mine?
-E cam frig afară…
-Dar vreau să vin… Data trecută am luat și eu, mi-au dat și mie…
-Bine, hai îmbracă-te, că ne ducem să stăm la cozi. Am auzit că se dă zahăr în Cetate. Dar să nu mă plângi de frig, că altădată nu te mai iau.
-Nu mă plâng, îmi iau ciorapii de lână…
Mă îmbrac cu ce am mai bun, și-mi pun ciorapii de lână care intră greu în cizme, mă cam strâng, dar mai bine să mă strângă decât să-mi fie frig.
O aud pe bunica cum se șterge pe picioare, boscorodește ceva, criticând ceva ce nu e făcut bine pe afară.
-N-ați măturat și voi în fața porții, ca la casă pustie…
-Taci că nu s-au trezit ceilalți… Lasă fetele să doarmă cât mai mult, abia nu ai treabă cu ele.
Bunica șterge masa cu palma și aruncă firmiturile în foc. Sar scântei și ea-și face cruce, după care se așează pe un scaun lângă sobă.
-A murit și Ana lui Vasile… S-o dus…
-Dumnezeu s-o ierte, gata, trebuie să plecăm că vine cursa… Hai!
Ieșim amândouă să înfruntăm zăpada. Are o geantă mare, goală pregătită s-o umple cu mâncare.
-Până tăiem porcul e mai greu, dup-aia avem ce mânca… N-am crezut să vină frigul așa de repede…
Merg cu nasul în fular și nu vorbesc ca să nu-mi intre frigul în gură. Dacă ar intra în gură, ar putea intra în tot corpul. Așteptăm în stație mai mult ca de obicei. Autobuzul întârzie din cauza zăpezii. Mă uit la fețele zgribulite care așteaptă în tăcere și care nu vorbesc deloc deși sunt vecini de-o viață. Numai din cauza frigului nu vorbesc. Altfel ar fi veseli.
Se vede de departe, galben și îngropat în zăpadă, plin ochi și greoi. Se oprește în dreptul nostru; mama mă ajută să urc, treapta e cam sus pentru mine și am alunecat, dar m-a prins. Ne înghesuim și mă încălzesc pe drum, sunt legănată între mama și altcineva care miroase puternic a naftalină.
Coborâm la prima stație când oprește și orașul mi se pare mai cald. Aici nu se simte frigul, poate că viscolul pătrunde mai greu printre blocuri. Ne așezăm la o coadă. Nu știm ce se dă. O să aflăm când se deschide magazinul. Unii șușotesc că s-ar da carne, alții că zahăr și făină, câte-o jumătate de kilogram. Orice-ar fi, zice mama, o să luăm de toate. Avem bani. Avem foarte mulți bani. Tata vine cu salariul acasă și mi-l dă mie să-l număr. De câțiva ani îi număr salariul la cină și anunț suma. Tata face sifon în fiecare seară. Când aduce banii aduce și alte capsule din care face sifon. Pune apă în sticla de sifon, înșurubează capacul și pune capsula și o strânge repede așa încât gazul să pătrundă în apă și să iasă sifonul. Odată a adus șase mii de lei. Foarte mult. A zis că a fost cel mai mare salar și toți colegii s-au uitat la el cu invidie. Dar nimeni nu s-a uitat la el cu invidie când s-a suit noaptea la trei în mașină să plece la muncă. Noapte după noapte, fără încetare. Numai eu număr banii lui. De fapt când vine acasă cu ei, în zi de salar, îi pune în mână mamei, dar ea mi-i dă imediat mie. Eu îi număr și-i aranjez după cum se cuvine. Apoi îi pun în dulapul în care ținem banii. De acolo, numai mama mai ia. Oricine ar putea lua banii, dar nu se atinge nimeni. Asta e o regulă pe care noi copiii o știm ca și cum ne-am fi născut cu ea. O dată la câteva luni, se strâng așa de mulți bani încât tata se duce și-i pune la bancă. Pe numele fiecărui copil. Am și eu două carnete. Din când în când le cer să mă uit la ele și să mă simt bogată, pentru că s-ar putea să câștig o mașină.
-Scutură-ți picioarele, nu sta pe loc! Umblă și tu un pic, să nu te cuprindă frigul…
Oamenii stau la coadă și nu vorbesc între ei. Știu că se urăsc. Am văzut luna trecută. Când au dat drumul la uși, au dat buzna toți și n-au mai vrut să respecte rândul; s-au călcat în picioare și s-au insultat. Dar au tăcut repede când vânzătorul le-a spus că închide ușa și nu mai dă nimic. Azi e mult mai frig, azi oamenii se urăsc mult mai mult. Se vede, se simte în aerul rece cum plutește teama. Mai sunt copii la coadă. Și mai mici decât mine. De câte ori se aud zgomote în magazin toată lumea devine brusc pregătită de atac. Mama zice să mă țin de mâna ei că va fi greu când se deschide.
-De ce nu lăsați copiii acasă? Îi aduceți cu voi, că nu vă mai satură Dumnezeu! izbucnește cu răutate o femeie mică de statură, grasă și cu o voce ascuțită gata să te înțepe chiar dacă ar fi vorbit cu blândețe.
-Numa cine n-are copii vorbește așa… răspunde o voce blândă de undeva din mulțime.
Dar mama nu se lasă călcată în picioare:
-Doamnă dragă, eu am cinci copii; ce să le dau când stau la coadă pentru o jumatate de kil de carne? Sau de făină… Sau de zahăr…
-Da cine vă pune să faceți atâția copii? Cine?
Mama mă ia ocrotitoare la piept, încercând să-mi astupe urechile cu palmele, ca să nu aud…
În acel moment rândul se rupe și oamenii se înghesuie să ajungă la ușă. Suntem împinși în toate părțile.
-Nu vă impingeți că nu deschidem!
-Vă bateți joc de noi că stăm aici de cinci ore! Vă bateți joc de noi, după bunul vostru plac.
Oamenii devin animale. Animalelor li se arată mâncarea. Sunt înfometate. Li se ia mâncarea și li se arată posibilitatea de a rămâne înfometați. Animalele devin fiare. Fiarele ucid…
Suntem prinși într-o mișcare permanentă în toate direcțiile. Sunt câteva sute de oameni. Cei care au venit mai târziu sunt în zăpadă și vor să se miște, vor să intre pe trotuar cel puțin, unde e mai uscat, poate mai cald. Mama mă ține strâns de mână. Își scapă geanta și nu mai poate s-o tragă dintre două personae din spatele ei. Nu se poate apleca. Părul i s-a răvășit și-mi vine să plâng. Nu mă pot mișca. Cineva m-a călcat pe picior. Mă doare îngrozitor, dar nu vreau să țip, să n-o îngrijorez pe mama. Cineva se înghesuie să intre în fața mea. Nu mai pot… Mă zdrobește de parcă aș fi un gândac. Mă ridic pe vârfuri și încerc să mă țin la suprafață, însă nu mai am contact cu pământul și simt cum alunec în jos… Mama îcepe să țipe și mă trage spre ea:
-Stai domnule că-mi omori copilul, ce te înghesui așa? Stai că te las să intri în față, ia de aici locul meu și lasă-mă să ies!
Mă las dusă de mama, care mă scoate din mulțime și roșie își aranjaează părul și-și recuperează geanta plină de zăpadă care avea un mâner rupt. Mă simt rău pentru mama, numai din cauza mea a renunțat. Acum cine știe cât vom mai aștepta, ori poate nu vom mai lua nimic…
-Nu vă mai împingeți!
-Nu vă mai împingeți!
-E un copil acolo!
-Au călcat pe un copil!
-Au zdrobit un copil!
-Vai!
-Doamne!
-Copilul!
-Ați călcat copilul!
-E mort!
-Ați omorât copilul!
-Chemați salvarea!
-Chemați salvarea!!!
Lumea se trage înapoi când o femeie iese urlând cu un copil în brațe. Copilul e leșinat, e albastru la față. E plin de zăpadă și atârnă leșinat în brațele ei.
-Ați omorât copilul porcilor!
- Copilul meeeeeeeuuuuuuuu!
-Chemați salvarea!
-Vă rog, ajutați-măăăăăă!
-Moare copilul!
-Ajutați-o careva! Cineva s-o ajute!
Un bărbat se dezbrăcă și-și puse paltonul pe jos. Femeia lăsă copilul acolo și nu mai pot vedea, mama mă trage tare de mână, să nu mai văd nimic, lacrimile îi curg șuvoaie și a început să sughițe și o văd cum se îneacă de plâns. Mă îndepărtează, trage de mine cu forță, însă eu vreau să văd dacă a murit.
-Vreau să văd dacă a murit!
-Lasă că n-a murit! Uite că a venit salvarea! Ne uităm de departe cum îl ia salvarea și lumea se pune înapoi la coadă. Câțiva oameni pleacă, renunță să mai stea în rând cu fiarele.
- Hai să mergem acasă, că venim când nu-i coada așa de mare!
Ne ducem la cofetărie, cumpărăm câte-o prăjitură și mâncăm amândouă în tăcere. O simt cum tremură din toate încheieturile. În cofetărie e cald.
-Þi-e frig, mamă?
-Nu, m-am încălzit acum. Hai să luăm ceva pește și prăjituri pentru toți.
A doua zi a strigat o vecină la gard.
-Mario, să nu te mai duci cu copiii la cozi, că am auzit că ieri au omorât un copil la o coadă… L-au zdrobit, au călcat pe el…
-Taci, să nu te audă copiii…



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!