I. Prăfuit și cald

Știți vremurile alea, în care bărbații își scoteau nevestele în oraș, la operetă, le scriau poezioare penibile, care le plăceau atât de mult și le aduceau emoționați flori, serenade, figuri? Aș fi vrut să se păstreze unele obiceiuri! Maică-mea ar fi fost mai bucuroasă, doamnele vânzătoare ar fi zâmbit mai des, bădărănia n-ar mai fi făcut lege. Deși, dacă nu e bădărănie se face fățărnicie... Oricum, eu m-aș fi ocupat cu scrisul de poezii fetelor, la comandă, pe lângă job și aș fi avut o viață mai liniștită. Îmi place să scriu poezii. O fac prost, dar cred că o singură persoană care m-ar simpatiza le-ar putea înțelege și chiar aprecia, macar în glumă. Ador încântarea fetelor când primesc flori, chiar dacă sunt multe și de cumpărat și chiar dacă știu că e o reacție învățată din filme. Când ies de unul singur, trăiesc cu impresia că m-am scos în oraș.
Da...am toate motivele să-mi doresc să fi trăit prin o mie nouă sute și un timp, care se află doar în capul meu. Aș fi fost mecanic auto, mândru de meseria mea, tandru atât cu mașinile cât și cu domnișoarele. Mi-aș aștepta aleasa și i-aș spune: " Iubito, marea își retrage valurile", în timp ce ea coboară cele câteva trepte din fața casei. ...(interval de râs).
Îmi plac femeile. Ne-au arătat întotdeauna de ce au nevoie. Îmi plac până și când îmi fac lista de cumpărături, cum par ele că știu ce trebuie și ce nu trebuie. Ancorarea asta în viața de zi cu zi, inclusiv gătitul, obsesia pentru curățenie..., mă fac să mă simt în siguranță. Dau dezaprobator din cap când le văd atât de implicate, dar nu pot să nu le îndrăgesc.
Cunosc o doamnă în a cărei casă, dacă intri cu mâinile goale, ieși cu ele pline și cu bietul stomac burdușit până la refuz. Nu scapi nici dacă te duci cu o atenție, ceva, orice. Doamna asta nu are mare lucru de dat, ce-i drept. Îți pune făină de grâu într-o punguță, jumate de flacon din balsamul ei, câteva bomboane, o carte întotdeauna și-ți spune că trebuie neapărat să mergi la toaletă înainte de a părăsi o locuință.
- Nu e bine să ții! Nu e bine deloc! Nu-ți fie rușine!
- Mulțumesc!
De obicei intru chiar dacă nu fac decât să mă uit în oglindă.
E cât se poate de adevărat că această doamnă, îi spun doamna Crizentina are o anumită vârstă și deja nu-și mai recunoaște nepoții, că are o colecție de cărți proaste și că produsele ei cosmetice sunt expirate, în schimb, făina și sfatul de la despărțire îmi folosesc întotdeauna la ceva. Mai bine te piși doi stropi decât să ții o jumate de litru.
M-a numit Vladi. Așa m-a strigat prima dată când am văzut-o. Era încântată. Sunasem din greșeală la ușa dânsei, dar n-am mai putut scăpa. Mă confundă, se pare cu unul dintre nepoți. Prietenul meu, care stă la același etaj, spune că are mulți nepoți. Mie mi-a vorbit doar de Vladi și de Andrei.
Îmi place să mi se zică Vladi, la ea acasă. E inutil să adaug că am încercat să-i explic. Nu m-a crezut sau nu a auzit tot ce i-am spus. Oricum, atunci nu ne-am înțeles.
Nu îi spun "bunico". Nu prea vorbesc sau dacă o fac sunt politicos. Am prea multe pe cap și n-aș vrea să mă plâng ei, să o prost-dispun. Nici ea nu pare să aibă nevoie de rezumate intime. Cred că vrea doar să mănânc din ce-a gătit și să iau lucrurile alea de-acolo. Îi mulțumesc de fiecare dată. Presupun că, dacă te știi singur de prea multă vreme, cea mai bună variantă e să fii politicos și să nu intri în detalii.
Da...Vreau ceva simplu, atât de simplu încât să înțeleg și eu ce se petrece, pe cineva care să facă în așa fel încât totul să pară mult mai simplu. Fără "te plac" sau "te iubesc". Nuuuuuuu! Aș iubi toată viața, așa cum îmi imaginez că pot. Foarte mult.
Laitmotivul anului trecut era: vreau pe cineva care să stea cu mine și să-mi placă. Dorință decăzută. Presupun că ăsta-i apogeul, că toate dorințele se împlinesc sau decad.





II. Ajutor!

Nu știu ce să spun..........................................
Acum câteva zile, am intrat în cabinetul unui psiholog. Avea o plăcuță cu numele scris atât de mic, încât mi-a trezit curiozitatea. Nu era acolo, așa că a trebuit să aștept. Nu am așteptat mult.
M-a poftit înăuntru cu "vă rog". Nu se uita în altă parte...Am intrat. M-a poftit pe un scaun. I-am mulțumit și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva.
Mi-a placut cum m-a întrebat. I-am spus că peste tot mi se cere să fiu într-un anumit fel, până și în relația pe care o am de câțiva ani buni. La școală mi se cerea să fiu într-un anumit fel. La serviciu mi se cere să fiu altceva, dar într-un anumit fel, acasă pot fi așa cum vreau, dar într-un anumit fel. Nicăieri nu mi se cere să fiu așa cum sunt. Chiar dacă mi se spune, nu mi se cere. Psihologul asta face. Îi lasă pe oameni să fie așa cum sunt, o vreme, până culege suficiente informații.
- Vreți să spuneți că doriți ca eu să vă cunosc?
- Da. Cam asta vreau. Da.
- Știți cumva de ce?
- M-am gândit la o mulțime de variante. Asta e singura neepuizată până acum.
- Adică vreți ca eu să vă ascult și atât.
- Da, însă va trebui să mă ascultați într-adevăr. Vă urmăresc, să știți. Îmi voi da seama dacă mă ascultați sau nu.
- De ce nu vă confesați unui prieten?
- Nu-i o idee prea bună. Ar încerca să-mi dea soluții și nu suport. Eu singur- singurel voi afla ce este de aflat. În plus, prietenii mei s-ar îngrijora prea tare și n-ar ști ce să facă, așa că n-ar mai face nimic. Exact ca mine, dealtfel.
- Bine, dar, nefiind o situație obișnuită, onorariul se mărește cu puțin.
- Da, bun.
Mi-a fixat o întâlnire pentru ieri. Nu am mai fost. Nu mi-a plăcut cum a formulat umflarea prețului. Nu sunt avar, chiar deloc și am ceva bani. Mi-aș fi permis fără să mor de foame, doar că domnului Basso îi trebuie ceva în plus, pe lângă politețe, să mă poată ajuta. Caut o anumită căldură. Mi-am promis să am grijă mare cui mă destăinui.