agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-28 | [This text should be read in romana] | Submited by Erika Eugenia Keller
„în 1917, Occidentul, rejectînd mare parte din complexele și relele sale, s-a debarasat de ceea ce avea să devină în scurt timp Lagărul comunist. Occidentul ca entitate spirituală, nu geografică, a devenit conștientul vieții psihice a oamenilor, iar U.R.S.S. și sateliții ei au devenit inconștientul acesteia/' Ideea, sclipitoare, îi aparține lui Dan Petrescu și este, firește, prea limpede și prea simetrică pentru a fi cu totul adevărată. Sigur că Șinele european, egocentric și malefic, a ieșit la suprafață mai cu seamă în Rusia și mai cu seamă după revoluție, dar asta mai ales pentru că orice revoluție înseamnă o psihotizare socială, o răsturnare a rațiunii suficiente a unui moment istoric. O paranoia socială a cuprins gîndirea unui vechi imperiu, dar aceeași insanitate s-a petrecut în definitiv și în Franța revoluționară, ca să nu mai vorbim despre legăturile Germaniei naziste cu inconștientul monstruos al continentului. Dar Dan Petrescu, în admirabilele discuții cu Liviu Cangeopol, a esențializat și vectorizat puțin prea tranșant un adevăr care ar putea suna și astfel: inconștientul irumpe în viața unei societăți acolo unde puterea politică pretinde a se exercita în numele maselor populare. Arunci devine corect să susții că, Europa fiind privită ca o persoană individuală, inconștientul ei a fost reprezentat în acest secol, ca întindere și ca intensitate, în primul rînd de sistemul comunist. Dar sistemul comunist, ca și fascismul italian sau nazismul, și asta nu trebuie uitat, nu este de-
cît o consecință politică a populismului, el însuÈ™i atribuin-du-È™i denumirea de democraÈ›ie populară. Privit din acest punct de vedere, Caragiale este descoperitorul unei zone specifice a inconÈ™tientului european, È™i anume al inconÈ™tientului românesc. în tot ce a scris, Caragiale a studiat boborul, cu întreaga monstruozitate coÈ™-marească a pulsiunilor sale. O societate decerebrată, redusă la stereotipii, ritualuri obsesionale, amoruri convulsive, verbigeraÈ›ie goală, în umbra supra-eului ridicol al statuei Libertății din PloieÈ™ti. România lui Caragiale nu este o persoană integră spiritual, ci inconÈ™tientul ei pur. Nu există prinÈ›ipuri, nu sînt instituÈ›ii, nu apar centre de gîndi-re, nici o ordine istorică nu se poate închega. Mahalagiul e urmaÈ™ul țăranului È™i ipistatul e din rîndul mahalagiilor, ducînd mai departe, ca niÈ™te furnici oarbe în galerii subterane, boicotarea istoriei. Cu un veac È™i ceva înainte, Di-nicu Golescu dădea prima mărturie a gulagului sui-ge-neris românesc. El e prima idee care forÈ›ează bariera eului È™i pătrunde în conÈ™tiință, în conÈ™tientul occidental. MărturiseÈ™te că ar vrea mai bine să fie argat în Apus decît ban în ticăloasa È›ară a Munteniei. Caragiale nu mai are naivitatea să se întoarcă È™i să creadă că mai e ceva de făcut. PaÈ™optiÈ™tii se întorseseră, dar lumina lor ajunsese sub oboroc. Familiile de la patruÈ™opt plodiseră Agamemnoni de panaramă. Jargonul bonjurist a devenit primul limbaj de lemn. Formele fără fond nu s-au ridicat pînă la o autentică autoreflectare, ci au îmbogățit subconÈ™tientul cu noi fantoÈ™e. Pătruns în conÈ™tiinÈ›a Europei, Caragiale rămîne acolo, pozîndu-se la Berlin, ce-i drept, nu în argat, ci în arnăut. Dacă opera lui Caragiale este Infernul literaturii române, „D-ale carnavalului" este Infernul operei lui Caragiale. Aici nu mai este nici o speranță. Aici Caragiale găseÈ™te È™i epuizează toposul fundamental al spaÈ›iului românesc, care nu mai este, în vremurile lui Carol I È™i de-a-tunci încoace, satul, ci mahalaua. Că aici era rana vie, rădăcina complexuală a societății româneÈ™ti, o dovedesc reacÈ›iile publicului la reprezentare, scandalul stîrnit, cu ecouri serioase în presa epocii. Era doar autocenzura, reacÈ›ia de apărare care, în psihanaliză, este prezentă de cîte ori medicul atinge o problematică dureroasă pentru pacient. Nu este doar o chestiune de moralitate în artă, cum o prezintă, sublimat, Maiorescu, ci un lucru cu mult mai grav: o societate bolnavă psihic, incapabilă să-È™i recunoască propria boală. România devenise deja bolnavă de populism. AceeaÈ™i reacÈ›ie agresivă din partea unui public rănit, înspăimîntat È™i furios, amplificată poate È™i de faptul că pretextul literar a căpătat cu timpul autoritate, o va stîrni, desigur, È™i filmul lui Lucian Pintilie „De ce trag clopotele, Mitică?". Este o oglindă netedă în È›ara unde ne face plăcere să ne privim în oglinzi strîmbe. Este imaginea în care ne recunoaÈ™tem cu deznădejde. Este sarcomul mahalalei, la care s-a adaptat întregul nostru metabolism, fără speranÈ›a că s-ar putea detaÈ™a vreodată. Filmul lui Pintilie e, oricît am vrea să evităm superlativele, o capodoperă de acelaÈ™i ordin cu „D-ale carnavalului", È™i asta nu poate decît să deconcerteze. La sfîrÈ™it, regizorul însuÈ™i încearcă să risipească, alergînd în urma trăsurii cu o portavoce, ceaÈ›a coÈ™marului, dar cel care a privit filmul È™tie că visul rău nu s-a sfîrÈ™it: el află acum că nebunia, des-frîul, abjecÈ›ia, È›igănia, mitocănia sînt deopotrivă de-o parte È™i de alta a ecranului. IeÈ™ind din sală, le va recunoaÈ™te mai limpede la cozi, în blocurile muncitoreÈ™ti cu lăzi de gunoi puÈ›ind de la o poÈ™tă, în tramvaie, în È™coli È™i mai ales în sine însuÈ™i. în filmul lui Pintilie, Caragiale trece prin Mateiu, pivniÈ›a din prima secvență (de altfel totul pare filmat sub pămînt) este o aluzie la adevăraÈ›ii Arnoteni, nobleÈ›ea decăzută a acestora prăbuÈ™indu-se în È›igănia cea mai frustă: o văgăună (a sufletului) unde se joacă în oră-căieli de danci conÈ›ină, unde pe cuptor zac puradele în păsărică goală, unde totul te face să simÈ›i duhoarea irespirabilă de È›uică, slin È™i urină. ViolenÈ›a È™i obtuzitatea scenei îngustează cîmpul de conÈ™tiință al privitorului, făcîndu-l să se identifice cu primul È™i (zic eu) cel mai memorabil personaj al filmului: mitocanul. Pampon devine, într-adevăr, un epileptoid, cu gîndire vîscoasă È™i cu explozii de cruzime stupidă. Nici a două scenă nu are un corespondent direct în piesă. îi vedem pe Didina È™i pe nea Nae făcînd amor, naturalismul scenei neavînd corespondent în nimic din ce am mai văzut eu. înjurăturile È™i porcăriile È™optite la ureche, răcnetele bestiale ale femeii intră în regula jocului: sîntem într-o bolgie, adînc sub umanitate, È™i aici vom rămîne pînă la genericul final, în ciuda unei încercări frînte — È™i de aceea tragice — de a pătrunde în spirit prin (vorbe de) spirit. Cu încetul, lumea filmului prinde contur. E o lume îngustă È™i artificială ca aceea produsă de oceanul gînditor din „Solaris", străbătută de È™inele căruciorului de traveling È™i luminată de reflectoare. Naturalismul ei nu e genuin, ci sintetic, re-creat la modul postmodernist, cu mare discreÈ›ie însă. Cîteva clădiri risipite pe maidane È™i legate prin drumuri clisoa-se. Paragină È™i mizerie de necrezut, în care se complace subumanitatea personajelor. Kitsch-ul interioarelor a fost cu grijă recompus după anume texte caragialiene („Un artist", de pildă, de unde vine È™i sugestia extraordinarelor scene finale, circul improvizat cu cîini-roÈ™iori È™i cocoÈ™i). Frizeria, baia publică, bodega È™i sala de bal epuizează întregul spaÈ›iu naÈ›ional, unde se petrece totul: politichie, amoruri cu pandalii, înfiorări patriotarde È™i spasme francofile. Jegul, mocirla drumurilor străbătute cu picioarele goale È™i adusă pe podelele balului, privatele mustind de zoaie unde se fac confesiunile amoroase, unde se schimbă costumele È™i unde damele republicane își amestecă lacrimile, tîrgoveÈ›ii È™i bulgarii care dau năvală la bal, con-È›opiÈ™tii care se È›in de farse copilăreÈ™ti, politicianul care cere „o tiranie ca-n Rusia" acolo unde nu poate fi nici democraÈ›ie, nici tiranie, acolo unde e doar boborul viermuitor È™i inconÈ™tient — totul e jalnic È™i disperat. Un demon al încremenirii domină această lume. Nimic nu poate fi schimbat. Totul e-n zadar. Scapă cine poate. Carnavalescul lui Bahtin poate descrie, dar nu poate-nÈ›elege o „țară tristă, plină de umor". Pentru că spectacolul cel mai îngrozitor cu putință este un carnaval într-o È›ară săracă. Filmul rămîne, mare parte din desfășurarea lui, pe această platformă continentală relativ netedă, iluminată de minunatele momente de joc al unor actori care au făcut aici rolurile vieÈ›ii lor. O primă încercare de evadare din infern sfîrÈ™eÈ™te grotesc: metamorfozată pentru o clipă în Pena CorcoduÈ™a, MiÈ›a, ajunsă la drojdiile nebuniei È™i beÈ›iei, încearcă să zboare asemenea păsărilor cerului, dar se prăbuÈ™eÈ™te în mocirlă. Mitică este adevăratul revoltat, un Farinata care înfruntă prăpădul general È™i îl îmblîn-zeÈ™te prin rîs. Cenzura eului îl întoarce însă înapoi cu brutalitate, căci în spaÈ›iul balcanic gluma se îngroașă È™i sfîrÈ™eÈ™te în tragic. Rîsul se întîlneÈ™te cu moartea, ca în „La Strada". Aici, în insertul din „1 aprilie", este spargerea chefului È™i întoarcerea semnificaÈ›iei de la jalnic la jale. Jale cu „J" mare. Nu prea cred că un public străin ar pricepe mare lucru — dincolo de evidenta valoare estetică a cadrelor, compoziÈ›iilor È™i jocului actoricesc — din acest film atît de profund românesc. Sînt sigur însă că, odată adus în sălile noastre, publicul va fi puternic È™ocat. Nu sînt multe opere, în cinematografia È™i chiar È™i în literatura noastră, unde specificul nostru, aÈ™a cum este el, nu aÈ™a cum am vrea să fie, să apară atît de limpede, într-o formă atît de perfectă. Filmul va fi probabil denigrat È™i atacat ca È™i piesa însăși, acum o sută de ani. Iată un fragment de cronică de-a-tunci: „Niciodată, pe o scenă din România, o piesă n-a fost primită cu mai mare indignare... Atît de ruÈ™inoasă a fost căderea nenorocitei piese, încît orice critică din partea noastră n-ar avea loc, căci e greu de lovit o plăsmuire care a fost fluierată cu arîta nemilă". Astăzi, cînd, ca pe vremea lui Dinicu Golescu È™i ca pe vremea lui Caragia-le, ne chinuim să intrăm o dată în Europa conÈ™tientă de sine, È™i cînd acelaÈ™i blestemat populism nu ne lasă, asemenea cronici s-ar putea repeta — trebuie să se repete — la „De ce trag clopotele, Mitică?". Boborul suveran va ■ avea grijă să nu se recunoască în el, ca nu cumva somnul să-i fie tulburat È™i o frază nemÈ›ească (dar ce căuta neamÈ›u-n Bulgaria?) să-l facă să sară-n capul oaselor: Wo Es war, soli Ich werden. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy