În colțul unei străzi prăfuite și infecte, o clădire înaltă de secol XIX. Nimeni nu era pe stradă cu excepția unei cerșetoare murdare și demente care își făcea veacul lângă tomberoane. Nimeni nu știa cât mai avea de trăit femeia , pentru Dumnezeu, Harold, dacă se ia de copiii noștrii, si probabil nici ea nu știa. Asta era bine pentru că planurile nu făcuseră niciodată parte din viața ei, rezultatul?



În colțul unei străzi prăfuite și infecte, o clădire înaltă de secol XIX. Griul murdar devenise cu timpul un negru spălăcit, numai bun de adăugat în dicționar lângă substantivul . Până și asta devenise o obișnuiță lăsată să curgă odată cu vremea, odată cu anii, odată cu apa murdară de la robinet .

În colțul unei străzi prăfuite și infecte, o clădire înaltă de secol XIX. Înăuntrul ei, apartamente de doi bani, majoritatea închiriate. Holul clădirii devenea tot mai degradat cu fiecare an și asta se întâmpla din mai multe motive, bine de știut, mhh-hm da. În primul rând, cine ar fi plătit o femeie de servici când se poate trăi și așa? La o adică, mai dăm noi cu piciorul într-o sticlă de plastic și dăm naibii restul. Că se poate și așa. În al doilea rând, curățenia era o jignire, și nimeni nu ar fi vrut să jignească un locatar al clădirii de secol XIX:

Etajul doi. Apartamentul 9 din colț cu ușa cea mai nouă. De fapt, cu ușa nouă pentru că acolo toate erau vechi. Apartamentul- luxul clădirii- păstra izul acela de șosete nespălate și bere ieftină vărsată pe carpet. Izul de transpirație era încă și mai acut tăind orice formă voluntară de supraviețuire.Perdelele, care înainte se doreau a fi un maro închis numai bun pentru a astupa lumina (și așa puțină ) și a provoca un somn leneș și greu, erau acum aproape negre și pline de praf și funingine. Probabil și parchetul era ars pe alocuri. Grătarele se puteau face și în casă și în cazul acelei clădiri de secol XIX, se puteau organiza picnicuri la domiciliu. Infecția era proprietara clădirii, nu femeia aceea grasă și scundă care scuipă de fiecare dată când se schimbă secundarul și care vine o dată la trei luni să ceară bani- oricum nu îi vede numai după șapte luni și asta în cazuri fericite, oh Robert, o să-ți rup gâtul, matahală, mă auzi?
Deci, apartamentul 9 din colț cu ușa cea mai nouă. Cu ușa nouă pentru că acolo toate erau vechi.
Fumul de țigară plutea alene prin casă, dezbinându-se în forme vagi și ilizibile și apoi dispărând încetul cu încetul împuțind pereții deja morți și îngropați, amin. Aerul era atât de plin de duhoare, încât te puteai aștepta să găsești orice ( chit că acest orice putea fi și o pisică moartă după ușă sau chiar o armată de șobolani morți,mda,

+).Cel puțin asta își imagina Alfred Desham când a pășit pentru prima dată în apartamentul nouă de la etajul doi. Pe hol, trecuse pe lângă doze goale de bere, pe lângă chiștocuri de țigări, pe lângă coji de semințe, pâine uscată și chiar o pereche de chiloți mult prea uzați. Vederea ușii ăleia noi părea ca o pată de iarbă verde pe un câmp incendiat. Se grăbi să ajungă la ușă, dând cu piciorul într-o sticlă de apă plată (Ia te uită că se bea apă aici) și legănându-se puțin când se feri de o o doză de bere mototolită (la propriu).
În ce te-ai băgat și tu, Alfred, amintește-mi să îți dau un premiu pentru asta!

-Și vezi tu, nu mi-a fost niciodată teamă de străzi întunecate pentru că eu făceam parte din ele. Mă înțelegi, frumușelule?
Trase odată adânc din țigară și lăsă fumul să umple aerul și să îl zăpăcească pe Alfred. Þigara arăta atât de barbar între buzele rujate prea mult cu un vișiniu închis, dar atât de adevărat, încât Alfred aproape că se izbea de situație cu puterea unui torent furios. Da, se afla în apartamentul unei veritabile curve care pretindea că s-a lăsat de meserie dar care ar acosta și un gropar pentru un sfert de dolar.Trebuia să scrie articolul acela cu orice preț, altfel, reputația lui de jurnalist avea să sufere al naibii de mult.
Își împreună mâinile pe suprafața mesei din bucătăria îngustă și se făcu că o ascultă interesat. Era povestea vieții ei care îl determinase, oh ce prost sunt, să vină aici și să înghită aerul înecăcios din colțul unei străzi prăfuite și infecte. Simțea broboane de transpirație curgându-i pe spate în șiruri reci; setea începuse să îi usuce gâtul, dar blestemat să fie dacă avea de gând să îi ceară un pahar cu apă.
-Trebuie să îți spun că nu mă interesează ce faci cu povestea, băiețel, poți să o publici în Times dacă vrei sau la fel de bine poți să o mototolești și să o arunci la coșul de gunoi. Mă înțelegi?
Alfred dădu ușor din cap și o urmări cum își aprinse încă o țigară. Patricia, pentru că ăsta era numele afișat pe ușă, Patricia Morgan, nu părea că are idee despre ce voia să spună, dar pufăia grosolan și își punea picior peste picior de fiecare dată când credea că povestea devine interesantă.

-Doamna Morgan, cum se comporta dânsul în timp ce îi povesteați întâmplarea?
-Domnule, dar v-am mai spus deja. Stătea nemișcat și mă privea. Să fi fost decolteul de vină, da’ nu, nu cred, era foarte interesat de ceea ce aveam să îi zic.
-Și ce aveați să îi ziceți?
-Oh, fir-ar să fie, credeți că sunt o casetă pe care să o puneți pe Repeat? Ce nu ați înțeles, capete pătrate?
-Haideți să nu ne adresăm așa și să ne calmăm. Amândoi am avut o zi grea și amândoi vrem să ajungem acasă cât mai repede așa că o luăm pentru ultima dată de la început, bine?
Patricia își aprinse o țigară și privi în camera umplută doar de o masă și două scaune.


-Tocmai beam o cola cân mi-am dat seama că tipa de era în mașină striga după ajutor. Nu m-am putut abține să nu m-apropii, puteam fi eu, ce naiba! Ș-uite așa mi-am făcut de lucru cu diavolu’.
Alfred își lărgi puțin gulerul de la cămașă și își găsi o altă poziție pe scaun. Nu numai că întreg corpul îi era acoperit de sudoare, dar căldură amplifica mirosul, nu, mirosurile, adăugându-le și un iz de oboseală și sete pe care momentan numai el le putea simțea.
Patricia se ridică, lăsându-și picioarele bine la vedere, se îndreptă către frigider și îl deschise după câteva încercări. Se aplecă apoi pentru a lua o doză de cola și îl închise la loc.Când se așeză la masă, Alfred observă că decolteul i se adânci și mai mult.
„Sper să mă plătească bine pentru asta!”
-Tipu’ cân m-a văzt și pe mine a crezut că înnebunește. Am zis că murim amândouă, asta e, dar am reușit cumva să îl pălesc cu o piatră în cap. Tipa m-a ajutat să îl urcăm în rabla aia a lui și am chemat strigoii. Declarații peste declarații de credeam că dau ortu’ popii da’ am dres-o noi cumva ș-am ieșit de acolo făr’ să plătim nici măcar o nenorocită de amendă. Zi-i noroc, dar io îi spun dreptate. Abia peste câteva săptămâni am aflat că tipu’ mai a fost implicat ș-ân alte chestii d-astea, și chiar rabla aia era șparlită.
-După spusele polițiștilor, și dumveavoastră ați fost implicată în câteva infracțiuni, dar nu v-a putut aduce nimeni nici o dovadă.
Patricia începu să râdă în hohote, un râs isteric și zgomotos, aproape enervant. Alfred o privea năucit și aștepta să termine- era tot ce putea face. Aceasta îi întinse doza de cola (încă nedesfăcută) și îl invită să bea. Faptul că era sigilată îi stârni și mai mult setea, aproape că îl dobora. O deschise repede și bău tot conținutul.
-Acum ascultă-mă bine, spuse ea aprinzându-și altă țigară.Am omorât patru strigoi ș-un anchetator și nu mi-a găst nimeni dovezi.
Alfred simțea cum transpirația îi curgea în valuri pe spate și fu pe punctul de a leșina, dar își lipi doza încă rece de față și simți cum porii i se destind sub atingerea de gheață. Fumul îi ieșea de pe gură și de pe nas cu o viteză aproape constantă.Rujul i se întinse în câteva părți și acum imaginea i se părea grotească. Numai de-ar putea ieși odată de aici.
-Șparlesc de când mă știu. Cum crezi că puteam să îmi închiriez apartamentu’ ăsta altfel?
Alfred nu avea idee și nici nu prea îi păsa. Simțea cum o durere de cap i se urcă de la ceafă până în albul ochilor. Respiră adânc, fără zgomot, și se concentră pe ce avea Patricia de zis.
-Băiețel, ști Tatăl nostru?

-Și ți-a spus că te omoară dacă nu îi dai toți banii pe care îi aveai la tine?
-Mh-hm! spuse Patricia trăgând adânc din țigara pe trei sfert fumată.
Bărbatul din fața ei se lăsă pe spătarul scaunului și o privi cu o scârbă crescândă. Se rujase prea tare, părea că o păpușă prost fabricată, și pe deasupra duhnea a bere și transpirație și a...orice era îl făcea să vrea să fugă de acolo.
-Mai trebuie să mai dau vro declarație? Vreau acas’.
-Să nu dispari. Nici să nu te gândești să pleci din oraș. Și angajează-ți un avocat bun.

Patricia deschise ușa ei cea nouă și intră în apartament. Mirosea. „Pute al naibii de rău jurnalistul ăsta! Mă rog, nu va ține mult!” Oh, și cum știa asta , pentru că experimentase deja cu toți ceilalți. Tot ce mai rămânea era ca Alfred să facă și el cunoștință cu amicii ei din debara.

În colțul unei străzi prăfuite și infecte, o clădire de secol XIX.