Ai căzut în cea mai mare prăpastie existentă, ai realizat că nimeni nu te poate ajuta, ai constatat că nu ai cazut ci ai fost împinsă, ți-au secat lacrimile și te-ai săturat să lupți. Apoi, o rază de lumina trimisă de la Dumnezeu a luptat cu întunericul și într-o zi ți-a mângâiat fața. Abia atunci ai realizat că în tot acest timp nu ai fost singură. Þi-ai construit scări din lacrimi și le-ai urcat călauzită de raza. Ai ajuns din nou la suprafată. Cate s-au schimbat ! Totuși ai reușit să vezi niște urme, erau două perechi de pași, apoi în final a rămas doar o pereche.
-Doamne, aici m-ai părasit ?
-Nu, aici tu erai fără putere și te-am luat eu in brațe !
Te-ai trezit dintr-o covalescență profundă, inima a început sa-ți bată, ai auzit din nou cântecul păsărelelor, razele soarelui ți-au mângâiat fața si primul zâmbet, primul zâmbet după o perioada neagră. Te-ai uitat spre cer si ai mulțumit, avea sa fie un nou început.