Când intraseră pe teritoriul Mexicului, McKintosh nu concepea ca nu peste mult timp vibrațiile telefonului său mobil, cel folosit doar în acțiunile de mediere și al cărui număr nu-l cunoștea decât șeful său, Stevens, să nu-i dea vestea ce o aștepta. Ar fi fost semnalul că Danny ar fi ajuns cu bine în brațele lui Pam. Totuși, acest semnal întârzia, ceea ce îi sporea și mai mult starea de nervozitate. Inhalase prin toți porii, acolo, în ascunzătoarea ingenioasă, tot praful unui drum de țară, îi răsunase în urechi acea atmosferă tipică și dezolantă cu păsări zburătăcite dintr-o parte în alta a ulițelor, cu copii chicotind și alergând după orice mașină, ca după un element de noutate și senzație pentru timpul care încremenise între pereții caselor albe, văruite modest, în spatele cărora familii sărăcăcioase își duceau o existență neștiută, anonimă. Când camioneta încetini, își dădu seama că au ajuns la întâlnirea pentru el atât de misterioasă. Auzi pași grăbiți ce se apropiau de mașină, dialoguri frânte în limba băștinașilor, pe care însă o stăpânea de mic foarte bine. Era în tonusul acelor glasuri și mirare și bucurie, admirație pentru reușita lui Ortega. Și ăsta era adevărul! Să străbați câteva state americane cu un polițist ostatic la bord și, mai ales, să-l treci și granița, era într-adevăr un lucru demn de toată lauda! McKintosh era însă cel mai fericit, și asta pentru că era prima dată în cadrul unei acțiuni coordonate cu colegii săi, când aceștia înțeleseseră că nu răpirea lui conta, ci viața unui copil. După ce pepenii fură descărcați, fu scos din ascunzătoarea sa, și, după ce Ortega îl scosese eșarfa care-i presase tot drumul pupilele ca niște ace de foc, McKintosh încercă să fotografieze cât mai bine locația în care se afla. O clădire construită sub forma vagoanelor lungi de tren, care nu ieșea cu nimic în evidență, chipuri pestrițe, care îl priveau cu un vădit interes, iar unele cu ură nedisimulată...Ortega și Manolo aproape îl târâră prin curtea plină de bălării și cactuși crescuți în dezordine, parcă pentru a-l umili în fața asistenței devenită dintr-o dată mai numeroasă și mai zgomotoasă. Intrară pe o ușă dublă și roasă de vreme într-un salon imens, în care domnea o dezordine, proverbială localnicilor, și mai ales familiilor din zonă cu copii foarte mulți. Ortega și Manolo îl aruncară, ca pe un obiect nefolositor într-un colț al camerei, lăsându-l în paza unui puști de nici 15 ani, care-l amenința cu seriozitate în priviri cu o armă de vînătoare cu două țevi. Așteptarea nu se dovedi prea lungă. Ortega reintră în salon, de data asta împingând un cărucior cu rotile, în care stătea o bătrână, despre care, dacă ai fi privit-o cu atenție, ai fi zis că evadase de mult din realitatea imediată și se afla undeva departe, într-o lume numai a ei, construită din uitare și gânduri confuze. Își dădu seama imediat că bătrâna era paralizată. Numai ochii mai păstrau un bob de lumină în ei, semn că viața din jur mai poposea din când în când peste câmpia învăluită în nebuloase a sufletului. Deci, ea era subiectul întâlnirii misterioase și McKintosh putuse citi în câteva fracțiuni de secundă pe fața-i mototolită de ani o tristețe incomensurabilă, a cărei sursă nu putea fi decât copilul acela...Leon...ucis cu sânge rece de cei de la SWAT.
- Mamă, i se adresă Ortega, după ce Manolo îl târâ pe McKintosh în fața căruciorului bătrânei. El este omul care te-a îndurerat atât! Din cauza căruia într-o fracțiune de secundă ai paralizat, când ai auzit de moartea lui Leon! L-am adus în fața ta, să-l judeci tu...să hotărăști ce vom face cu el.
Bătrâna îl urmărea pe fiul ei cu o privire încă limpede, care apoi se mută pe obrazul prăfuit și obosit al mediatorului, scormonindu-i parcă gândurile, cufundându-se adânc în clipa aceea când sub ochii acestui bărbat și poate din cauza lui murise mezinul familiei lor, copilul ei cel mai iubit. McKintosh știa că întrebarea lui Ortega era una retorică și că bărbatul din fața sa nu-l va cruța sub nicio formă, indiferent care ar fi fost alegerea bătrânei privind viața sau moartea sa. Dar pentru el nu mai contau aceste gânduri. Ceea ce conta era doar semnalul, pe care Steven ar fi trebuit să i-l fi trimis de mult, atunci când Danny ar fi fost liber. Și acest semnal nu mai venea!
Bătrâna continua să-l scruteze cu privirea ei tristă, privire pe care o muta din când în când spre băiatul ei mai mare, așteptând ca acesta să suplinească incapacitatea ei de a se exprima printr-o sentință, care să le ușureze amândurora amintirea lui Leon.
- Mâine...mâine dimineață. Îl vom duce la canion, spuse Ortega. Eu și Manolo...acolo, totul se va termina. Știu, știu mamă, înțeleg asta din privirea ta! Acest lucru nu ni-l va mai aduce nicicând înapoi pe Leon, dar cel puțin știm că sufletul lui se va simți mai ușor și împăcat cu noi, așa, răzbunat. Manolo, sună-l pe Ramirez și spune-i că mâine poate elibera băiatul. Pe ăsta îl duci în magazie. Ai grijă să fie păzit toată noaptea, da?
Manolo încercă de câteva ori să ia legătura telefonică cu Ramirez.
- Nu răspunde! Parcă a intrat în pământ nemernicul ăsta de Ramirez îi spuse cu năduf Manolo lui Ortega.
- Cum nu răspunde? Trebuia să fi ajuns de mult la locul stabilit! Întotdeauna nebunul ăsta mi-a făcut probleme! Trebuia să te las pe tine cu băiatul, iar pe el să-l fi avut aici lângă mine, să-i controlez fiecare mișcare...Du-l în magazie și mai încearcă să dai de Ramirez...
Magazia era o colibă dărăpănată, plină de sticle goale, băuturi de tot felul, saci de porumb și grâu, puși unul peste altul și câțiva baloți de paie, probabil hrana animalelor din gospodărie. Manolo îl trânti pe un balot de paie, încuie magazia și dădu câteva ordine scurte celor care-l vor păzi până mâine dimineață. Nu avea mâinile libere, altfel ar fi încercat să-i dea un semn de viață pe mobil lui Steven, dar tot mai spera ca acesta să-l găsească teafăr și înaintea unei crize pe fiul lui. Aerul închis al încăperii, oboseala pe care o resimțea în fiecare mușchi din cauza drumului lung și în acele condiții improprii, gândul care-l purta la Danny, îl trecură ușor pe panta somnului. Se trezi când în jur era întuneric. Se auzeau greierii harnici ce țeseau cu cântecul lor cămașa nopții și încercă să se dezmorțească un pic. Auzea în fața ușii discuțiile celor care-l păzeau și simțea cum fuiorul de fum de la tutunul prost pe care-l fumau se întorcea prin ușa magaziei cu rosturile mari între șipcile bătute de o mână nepricepută. Se gândea că mâine acolo, între brațele canionului, mediatorul McKintosh va încheia ultima lui negociere cu viața și nu-și mai dorea decât să-l știe pe Danny în brațele Pamelei. Sesiză o rumoare ce tulbura tihna deja învăluită a nopții, auzi glasuri precipitate, ușa magaziei sări din țâțâni și figura lui Ortega, răvășită de somn sau de o veste teribilă, îl făcu să se gândească la ce este mai rău.
- Bineânțeles, că voi, polițiștii, niciodată nu vă veți ține de cuvânt...chiar când este vorba de o ființă dragă vouă! Am convenit ca schimbul nostru de ostatici să se facă în lipsa unor martori nepoftiți...
- Nu înțeleg la ce te referi?
- Amicii voștri de la FBI ne-au dat de urmă. Se îndreaptă spre noi...să te salveze...probabil...dar nu ne vor mai găsi aici...m-ai supărat, cum nu îți poți închipui prin nesinceritatea ta...! Am să-l sun pe Ramirez și copilul tău va mai sta o vreme sub custodia noastră. Aveam de gând ca mâine, după ce ne rezolvam în canion afacerea noastră, el să fie un om liber. Așa...
- Stai, Ortega, stai! Eu nu am niciun amestec în acțiunea celor de la FBI...Nu pentru mine vin ei aici, ci după tine...Șeful meu mi-a spus că ești urmărit de ei pentru niște delicte majore în Arizona...
- Vorbe, McKintosh...tu...tu ești motivul venirii lor și asta mă enervează cel mai mult. Că nu ești sincer cu mine!
Îl ridică cu brutalitate de la pământ și îl lovi puternic peste obraz cu patul armei. În acea clipă îi sună mobilul și Ortega roșu de furie răcni cât îl țineau puterile.
- Da, da, neisprăvitule...! Ramirez, unde mama naibii ești, de nu răspunzi de azi dimineață? Ce? Cum s-a întâmplat? Nu se poate! Spune-mi că nu este adevărat! Atât de imbecil să fii, încât să nu fii în stare să te achiți de o sarcină minoră, în comparație cu pericolul prin care am trecut noi aici. Asta îmi mai lipsea...FBI-ul se îndreaptă înspre noi și tu îmi spui ceea ce îmi spui!
La auzul acestui dialog, McKintosh se ridicase cu greutate în picioare, privindu-l întrebător pe Ortega. Acesta din urmă îl lovi scurt cu piciorul, prăvălindu-l la pământ și dându-i un avertisment că nu are timp de explicații. Ortega și Manolo se traseră într-un colț al magaziei și după câteva clipe McKintosh fu suit în camioneta cu care venise aici și băgat în aceiași ascunzătoare. Auzi cum se aruncă pe podeaua ce duduia deasupra lui cauciuri și alte obiecte menite să mascheze chepengul și își dădu seama că vor face calea întoarsă în Texas și că vor trece din nou granița, dar ceea ce îl îngrijora mai mult fusese dialogul cu Ramirez, dialog din care Ortega înțelesese un lucru care-l supărase foarte mult. Să fi fost eliberat Danny de oamenii lui Steven? Dacă ar fi fost așa, atunci Ramirez nu ar mai fi fost în libertate...
Caminoneta trecu fără probleme peste graniță și apoi după câțiva kilometri se opri. McKintosh auzi slab zgomotul pe care niște palete uriașe îl iscau, din ce în ce mai clar. Mai simți cum se descarcă camioneta, apoi zgomotul chepengului ridicat și respiră din nou profund. Acum zgomotul paletelor era clar, foarte puternic, parcă niște elice mari i se învârteau prin creier, agasant, enervant, dându-i o durere atroce. Fu dat jos din mașină și așezat la pământ. Oare a schimbat Ortega locul execuției sale? Aici va fi sfârșitul de drum pentru el? Un sfârșit neclar, din moment ce nu putea vedea locul și nu putea respira sub călușul din gură. Cineva îi dezlegă mâinile și auzi motorul mașinii, ce se îndepărta tot mai mult, lăsând iar locul vâjâitului ritmic și puternic ce îl asurzea. Așteptă câteva clipe și înțelese că era singur. Se întâmplase ceva și nu înțelegea ce! Plecarea lor pripită fusese pricinuită de vestea că cei de la FBI veneau spre bârlogul lui Ortega? De ce nu-l executaseră? Acolo, pe loc! De ce în jurul său nu mai auzea voci, ci numai rotirea grea a acelor palete sau ce or fi fost ele. Își reglă respirația și își scoase călușul de la gură, trăgând aer profund, lacom, în ambii plămâni. Apoi își scoase eșarfa de la ochi. Era într-adevăr singur. Singur pe un câmp de turbine generatoare eoliene, care pompau aerul cu paletele lor imense producând zgomotul acela agasant și ritmic care-i țintuise urechile până atunci. Scoase precipitat celularul și-l sună pe Steven.
- Steve, eu sunt, Ryan...
- Ryan ...unde ești, omule?
- Pe un câmp de eoliene, în State...lângă graniță...nu știu să-ți spun altceva..Dar nu asta este important. Unde este Danny?
- Vorbim când ne vedem, prietene, pornim spre tine, căci bănuiesc unde te afli.
McKintosh ar fi vrut să afle mai multe despre fiul său, dar Steven îi închisese telefonul.
În mașina care-i aducea la New York McKintosh avea să afle tot adevărul despre deznodământul neașteptat pe care îl luase răpirea sa.
- Ryan, trebuie să fii tare! Danny...pe Danny nu l-am mai găsit în viață...!
- Nu se poate! A avut „călăuza” cu el, nu puteai să-l pierzi! I-am spus să stea tot timpul cu canadiana pe el! Nu aveai cum să-l pierzi!
- Ryan, stai, nu este așa de simplu! Nu e vina noastră! Am sesizat că emițătorul ne indică o rută care nu se deplasa spre Mexic, ci înapoi, spre San Diego...Din păcate, pe drum s-a întâmplat ceva...La o stație de benzină, Ramirez s-a oprit să alimenteze. Danny se simțea din ce în ce mai rău fără insulină. Omul de la pompă l-a văzut chircit de durere pe bancheta din spate a mașinii și copilul i-a făcut chiar un semn disperat. Când Ramirez, întors din magazin, l-a văzut pe benzinar privind spre copil, a realizat că s-a întâmplat ceva și că nu va mai putea pleca mai departe cu aceiași mașină. A amenințat cu arma pe un alt proprietar de autoturism aflat la pompă și a dispărut cu Danny. Când am ajuns noi acolo, luându-ne după indicațiile emițătorului, n-am mai găsit decât mașina lui Ramirez și în ea canadiana fiului tău. Probabil avusese o stare febrilă puternică și se dezbrăcase de ea...
- Și doar i-am spus să nu o dea jos de pe el, orice s-ar întâmpla!
- Gândește-te Ryan, în ce stare se găsea copilul, crezi că își mai amintea în vreun fel de discuția cu tine și de sfatul tău?
- Ce s-a întâmplat în final?
- Ramirez a sesizat că Danny a intrat în comă. I-a fost teamă să intre într-o farmacie sau să-l ducă la un spital, pentru primul ajutor. A părăsit mașina și copilul... pe care, din păcate, noi l-am găsit fără puls!
- Nu înțeleg ce căutau cei de la FBI în Mexic...?
- Ryan, îți voi spune un lucru care știu că nu o să te surprindă, dar care, sigur, te va scoate din minți! Cei de la FBI au pornit după Ortega și după tine imediat ce ați ieșit din apartamentul profesorilor. Se pare că au asistat de la distanță și la întâlnirea ta cu Danny, acolo, pe câmp. Totul fără să ne anunțe și pe noi! Pe ei însă nu-i interesau decât Ortega. El era omul lor cheie în niște anchete deosebit de complicate. Nu i-a interesat că la mijloc se mai află un alt om al legii, un mediator, și, mai mult, fiul acestuia. I-am avertizat, când am aflat de mișcarea lor, că orice intervenție, până să fie eliberat Danny, ar putea însemna moartea ta și a copilului, dar orgoliile lor nemăsurate au fost și de data asta mai presus decât avertismentul nostru!
Peste câteva zile, Ryan McKintosh își dădu demisia din Poliție și cu ajutorul unui bun prieten își găsi o slujbă fără riscuri, agent de asigurări. Colinda ziua toată cartierele, motelurile, restaurantele, barurile, pentru a oferi oamenilor asigurări de viață. Dar se pare că munca asta nu se potrivea caracterului său activ și energic. Împreună cu Pamela hotărâseră să plece în Texas, la ferma unchiului său și să lase în urmă toate amintirile dureroase pricinuite de pierderea băiatului. Cu o seară înainte de plecare, Steven îi vizitase pentru a-și lua rămas bun de la ei. Ryan și Pamela împachetau de zor ultimele lucruri cu care vor pleca dintr-o casă, de care nu-i mai lega nimic, decât tristețe.
- Ryan, am trecut să vă salut înainte de plecare. Crezi că vă veți acomoda ușor cu traiul de la fermă, diametral opus vieții de oraș?
- Ne vom acomoda, Steve, nu uita că o mare parte din copilărie și adolescență am petrecut-o acolo, la fermă. Iar Pam nu este femeia care să se teamă de muncă...
- Am venit să vă dau o veste, care poate vă va mai alina un pic suferința. A fost găsit Ramirez..
- Ramirez...? izbucni Pamela, privindu-l cu emoție pe Steven.
- Da! A fost găsit mort, ciuruit, într-un motel.
În acea clipă Pamela se întoarse spre Ryan pentru a sesiza dacă acesta avea sau nu vreo legătură cu acest fapt. Dar Ryan continua să împacheteze impasibil lucrurile în cutiile mari de carton și nici un mușchi nu se clintea pe fața lui. Steven însă, în virtutea faptului că se cunoșteau de peste 15 ani, știa în sinea lui că Ryan nu putea fi străin de acest lucru. Înțelesese din prima clipă a demisiei sale din NWPD, că nu durerea îl împinsese pe Ryan să facă acest pas. Ca orice polițist versat și conștient că sistemul legislativ niciodată nu va face dreptate până la capăt, renunțase la munca sa oficială, doar pentru a putea fi în mijlocul oamenilor, să colinde locuri unde ar fi putut da de urma lui Ramirez. Căci McKintosh știa mai bine ca oricine că, dacă ar fi reușit să dea de Ramirez pe cale legală, ucigașul moral al fiului său și-ar fi petrecut viața într-o închisoare, de unde poate într-o bună zi ar fi putut fi eliberat condiționat și și-ar fi pierdut urma în Mexic. Și asta nu ar fi micșorat cu nimic suferința pe care o resimțeau și azi, ori de câte ori intrau în camera lui Danny. Și,oricum, Stevens mai știa că Ryan nu va avea liniște atâta timp cât Ramirez și Ortega vor fi în libertate.
- Cum s-a întâmplat? întrebă înfrigurată Pamela.
- Ramirez stătea de ceva timp într-un motel de la periferie. Într-o seară, la ușile celor ce locuiau în motel a început să bată un vânzător de indulgențe...
- Vânzător de indulgențe?
- Da, Pam, azi sunt cu sutele, cum cu sutele sunt și tot felul de preoți misionari în căutare de adepți. Se pare însă că atunci când i-a deschis Ramirez între ei a avut loc un schimb de replici rostite cu voce tare, auzite de ceilalți oameni din motel. Ramirez l-a repezit, probabil, i-o fi aruncat cuvinte grele și între cei doi a izbucnit o ceartă violentă, auzită de cei din motel. Apoi s-au auzit focurile de armă. Bineânțeles, că oamenii, de frică, au stat cuminți fiecare în camera lui. Unul, mai curajos, a deschis ușa camerei și l-a văzut fugind prin spatele motelului pe vânzătozul de indulgențe
- Un vânzător de indulgențe, propovăduitor al Domnului, care să comită o crimă? se miră Pamela, privind din nou fix spre chipul soțului ei. Și, dacă zici că vânzătorul a bătut la mai multe uși, nu există o descriere a lui?
- Ba da, era un om cu păr bogat, prins la spate, precum călugării, barbă, mustață...Oricum, dosarul a fost clasat, Ramirez fiind un gunoi, urmărit de mult timp de noi, și s-a dat rezoluția de „autor necunoscut”! Dar, hai să nu mai vorbim de acest lucru, care oricum nu vi-l mai poate aduce înapoi pe Danny. Cum de ai renunțat tu, Ryan la slujba aia oricum și bine plătită și liniștită, pentru a te retrage la o fermă? Toți colegii au pus pariu că nu vei sta mai mult de câteva luni acolo!
- Pur și simplu fiindcă oamenii se uitau urât la mine, când le ofeream polițe de asigurare de viață. Imaginează-ți și tu, să-ți bată la ușă un individ care să-ți spună: „Avem asigurări de viață avantajoase, cu un discount atrăgător! Hai, hai oameni buni, încheiați-vă o astfel de asigurare că nu se știe ce vă aduce ziua de mâine, nu se știe dacă mâine veți mai fi sau nu!”. Plecăm fără nicio remușcare la ferma unchiului, prietene și îmi pare rău pentru pariurile colegilor. Spune-le că le vor pierde cu siguranță! Ajuns acolo, o să trec însă două zile în Mexic, unde am de negociat ceva cu cineva. Va fi ultima mea mediere...
Stevens, care știa la ce fel de mediere se referea bunul său prieten, îi spuse:
- Știi ce, eu n-am fost niciodată în Mexic. Ce-ai zice de un partener de negociere în persoana mea? De mult îmi doresc să stau la o tejghea sordidă și să savurez o tequila cu lămâie...!
- Prietene, am să mă mai gândesc la propunerea ta și cred că până la urmă o s-o accept. Te voi anunța din timp locul și ora unde ne vom întâlni. După ce închei și povestea asta, mă voi putea concentra cu Pam la administrarea fermei. Vom munci de dimineață până seara, ca doi nebuni pentru a uita pierderea iubitului nostru fiu și timpul va vindeca toate rănile. Nu suntem chiar atât de bătrâni, ca să nu mai putem lăsa un alt suflet mic să ne poarte numele mai departe! Nu-i așa, draga mea? Și, ori de câte ori soarele va răsări sau va apune, acolo, peste muntele la poalele căruia se află ferma noastră, ne vom gândi că acesta o face în amintirea lui Danny!