agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2703 .



Octombrie fără întoarcere...
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-10-08  | [This text should be read in romana]    | 





Când îmbătrânești totul ți se pare posibil. Și știți de ce? Fiindcă - paradoxal, nu? - ai atât de mult timp să visezi! Să te imaginezi în ipostaze, la care nici măcar nu te-ai fi putut gândi atunci, când sub aburul dimineților reci îndeplineai ritualul de ani și ani, cel al faptului că trebuie să pleci spre același loc de muncă, imuabil, să vezi aceleași fizionomii, dulci-acrișoare, să porți aceleași dialoguri terne, dar de bun simț, să faci într-un automatism feroce aceleași lucruri...
Ce ar însemna ca în fiecare dimineață omul să își poată alege o profesiune dorită, visată, alta în fiecare zi, care să-i dea măsura puterii sale de a crea și recrea ceea ce alții au făcut înaintea lui...?
Așa de puternic mă răscolise acest gând de câtva timp, încât îmi imaginam din ce în ce mai mult că într-o zi nu prea îndepărtată voi fi pus în fața unei astfel de alegeri. Stresul cotidian al omului implicat în societate se disipase în mine, odată cu ieșirea la pensie. Liber de orice conveniență, împăcat cu soarta și cu mine însumi, mă plimbam în fiecare dimineață pe aleile parcului din apropierea casei mele. În acea dimineață de miere tomnatică, aleile nu erau încă troienite de alaiul de frunze moarte, strivite ca într-un insectar uriaș de pașii trecătorilor de ocazie ai acelei ore. Rar, treceau prin fața băncii de care îmi rezemasem gândurile, oameni tineri, dar și vârstnici, eroii alergărilor matinale, oameni pentru care vechiul “citius, altius, fortius” devenise de mult o formulă existențială, ceea ce nu se putea spune despre sedentarul din mine.
Se ridicase un țânc de soare palid peste lacul ca o farfurie adâncă, ici-colo frământat de ceața aburindă, păstoasă, parcă mai melancolică în acea dimineață ca niciodată. Sunt zile când știi, simți, prevezi că în viața ta se va întâmpla ceva nou, acel ceva care te va atinge inefabil, trezindu-te din agonia pe care blânda toamnă o strecoară în sufletele celor predispuși la melancolie. Așa mi se întâmplase și mie în acea dimineață. La nici trei metri de banca pe care stăteam, se afla, chiar pe marginea lacului, odihnind pe palma de iarbă încă de un verde crud, o cruce pitică. Trecusem până atunci de zeci de ori pe lângă ea. Fără însă să o remarc. Acum însă mi se părea că soarele, care își spălase deja fața în undele grele ale lacului, se răsfrângea într-un mod tainic pe trunchiul salciei bătrâne de la mal. Aceasta își reflecta în cercuri concentrice unduirea peste brațele neputincioase ale acelei Pietá de pe cruce, umil semn al trecerii în neființă a unui suflet. Cine plecase dintre noi pe malul acelui lac? De obicei, la marginea șoselelor, în locuri cu impact major privind circulația, se petrec astfel de drame. Dar aici, chiar pe malul lacului! Am început să caut răspunsuri, pe care tot eu mi le amendam, într-un final! Un om aflat într-o stare de euforie bahică? Poate a căzut sub ape, nezărit de nimeni...Poate un bătrân, a cărui inimă a cedat sub frumusețea clipei pe care numai natura ți-o poate inocula ca pe un afrodisiac ultim și perfid... Nimic din toate acestea nu mă puteau mulțumi. Fiindcă simțeam că tot eșafodajul gândirii mele se clatină, în lipsa unui indiciu clar, de netăgăduit.
De ce mă putea interesa nefericitul destin al acelui suflet, care văzuse cerul ultima dată printre ramurile plângătoare ale salciei bătrâne de la mal? Fiindcă, atunci, când fizic și social nu mai ești legat cu nimic de viața care palpită în jurul tău, când mergi lună de lună la bancă și îți ridici pensia, te simți dintr-odată părăsit de toți și de toate. Și încerci, ori de câte ori viața îți oferă acest prilej, rar, e adevărat, să te reintegrezi în paralaxa pământului, de pe a cărei traiectorie ai fost aruncat, ca o navă spațială veche, nefolositoare, fără echipaj la bord, cu sala mașinilor inundată de amintiri și de regrete, cu aparate de măsură și control uzate, fără speranța unei posibile uppgradări viitoare...Încerci să devii un altul, să găsești calea spagirică, cea care te poate face fericit. Care să îți ofere o a doua șansă. Care să te facă, iluzoriu, desigur, să te simți iar important pentru tine, pentru cei din jur, pentru viață...
M-am apropiat de cruce și am văzut că una din supozițiile mele nu se susținea. Maria Negulescu, decedată 2003. Atât. Bahicul se spulberase demult, rămânea poate doar ipoteza unei bătrâne părăsită de clipa prezentă...Simțeam însă în suflet dorința vie de a afla ce se ascunde sub acel nume. Aveam, ca fost profesor, multe cunoștințe. Pe toate palierele vieții sociale, inclusiv la autoritățile statului. Puteam să sper că una dintre ele, măcar una, mă va ajuta. Dar primul drum, cel al cunoașterii incipiente, trebuia să-l încep aici, în parc. Chiar în acea dimineață, când, iată, puteam alege ceea ce vreau să fiu, nu un simplu pensionar neclintit din gândurile lui decât de rotirea blândă a astrelor peste nopțile lui de nesomn...Lăsam în urmă catedra. Alegeam o altă profesie. Iată, visul meu devenea atât de real! O dimineață, în care să poți alege ceea ce vrei să fi! Voi scormoni adânc în inima timpului. Voi reuși oare să smulg de acolo miezul fierbinte al adevărului?
Mi-am potrivit cravata, mi-am plimbat mâna prin păr, căutând să împrumut o mină serioasă, convingătoare.... Apoi m-am îndreptat spre administrația parcului. Am intrat pe prima ușă care mi se părea a purta pe ea o amprentă oficială, cea în care aș fi putut fi ajutat cu o informație cât de mică. Acolo, conform celor scrise pe ușă, ar fi trebuit să-l găsesc pe administratorul parcului, Naumescu Bogdan.
- Bună dimineața! am spus eu, încercând timid să intru în camera prin care pluteau aburii unei cafele de calitate, care mi-a zgândărit simțurile. Domnul Naumescu...?
- Bună dimineața! El. Cine întreabă? mi-a răspuns din spatele unui birou aproape sărăcăcios un domn între două vârste, chel, cu o mină caraghioasă, augmentată parcă de ochelarii ridicați pe frunte, ca un emoticon pe două picioare, mirat că cineva îi trece pragul.
- Să nu vă fie cu supărare...și scuze pentru deranj...dar știți, eu sunt scriitor. Lucrez la o editură care se ocupă cu parcurile, atâtea câte au mai rămas în București. Facem un fel de monografie. Ilustrată, desigur. Dar am vrea să inserăm în ea și aspecte inedite...
- Și, mă rog, ați găsit ceva inedit în parcul nostru?
- Da. Pe malul lacului am zărit o cruce...cu un nume...Maria Negulescu. Anul morții este destul de recent.
- Și v-ar interesa așa ceva? Nu văd cum ar umple de viață monografia d-voastră o dramă petrecută la malul lacului! Zău, domnule, nu știți să vă vindeți marfa, dacă într-adevăr credeți că poate interesa pe cineva așa ceva. Parcurile înseamnă culoare, parfumuri vii, optimism, sete de viață...Ori...
- Știu, știu, bunul meu domn...am continuat eu să mint cu o nonșalanță care mă făcea să regret că nu mă făcusem avocat în viața de toate zilele...Dar vedeți, fiecare cruce are o poveste a ei. Poate, citind-o, oamenii vor fi curioși să vă viziteze parcul...cine știe...Oamenii au fost întotdeauna atrași de dramele semenilor lor!
- În fine, fiecare își face treaba lui. Dumneata încerci să scrii o carte sau ce încerci să faci acolo. Eu atât pot să vă spun. Este vorba despre o fată de 20 de ani. S-a întâmplat în octombrie, 2003. Eu îmi luase în primire funcția de administrator de nici trei luni de zile.
- Aveți ceva documente, care să ateste despre ce a fost vorba?
- Nu, că doar nu era să le luăm pâinea de la gură vecinilor noștri de la secția de poliție! Ei au fost cei care au anchetat cazul...
- Cauza morții?
- Necunoscută! Fata a căzut pur și simplu din picioare. Acolo pe malul lacului. Un banal și atât de des întâlnit atac de cord...
- Înțeleg! Fata era singură?
- Nu, cu prietenul ei. Se plimbau, ca multe alte perechi. Acum, mă scuzați, trebuie să îmi încep inspecția de dimineață. Nici nu vă imaginați ce lasă în urma lor tinerii care seară de seară se retrag pe malul lacului! Vă imaginați și d-voastră...chiștoace de țigări, sticle de băutură, resturi de mâncare...În fine, așa-i în democrație, mai ales acum când călcatul pe iarbă nu mai constituie o contravenție și duminică de duminică bunătate de gazon se frânge sub pași, roți de biciclete, cărucioare! Ce mai, o întreagă furie umană dezlănțuită asupra naturii...ca să nu mai vorbim de flori...de bietele flori...!
- Văd că sunteți foarte atașat muncii d-voastră...
- Da, am fost profesor de botanică...am avut un accident cerebral...minor...dar de atunci am terminat cu catedra. M-am regăsit în mijlocul naturii pe care am iubit-o mereu...
Am mulțumit amfitrionului meu și i-am dat la despărțire cartea mea de vizită.
- Oh, profesor...suntem colegi de breaslă, a exclamat el, mai destins ca la început.
- Fost...fost profesor...m-am pensionat de un an. Acum încerc și eu să mai câștig un ban cinstit.
- Ca noi toți, de altfel, d-le Leoveanu. Vă asigur că dacă aflu ceva care v-ar putea interesa vă contactez. Cu siguranță...mai ales acum când am văzut că am avut amândoi aceeași meserie frumoasă și nobilă...cea de dascăl.
M-am întors și m-am așezat din nou pe banca mea de gânduri. Era cald, soarele se răsfățase întinzându-se pe hamacul cerului, iar dinspre lac începeau să alunece vaporașele, văduvite de pasageri, dar care își făceau traseul la fel de conștiincios la fel ca într-o zi plină, chit că la bord aveau 2-3 amatori de reverie lacustră.
Mi se părea mie sau pur și simplu crucea scundă de pe malul lacului strălucea acum într-un mod deosebit? Începusem o investigație dificilă. O voi putea duce la capăt? Fără ajutorul celor din jur, sigur, nu! Dar voi găsi oare oamenii care să dorească reânvierea unei clipe tragice, doar pentru a-mi satisface mie o curiozitate de moment, atât de proprie bătrânilor ...?
Mi-am amintit atunci de inspectorul Pandele Lucian, cu a cărui fată făcusem meditații pentru intrarea la facultate. O să apelez la relațiile lui. Și poate voi reuși să descopăr ce s-a întâmplat în acea după-amiază de octombrie pe malul lacului, sub privirile triste ale salciei bătrâne...

*********************************************************

Încercasem să îl găsesc la secție pe inspectorul Pandele, dar acesta era plecat pe teren. Am stat ce am stat acolo, apoi m-am dat bătut. Am ajuns acasă pe seară, frânt de oboseală. Nu eram obișnuit cu astfel de maratonuri pe parcursul unei singure zile. Inima îmi bătea însă tot mai tare la gândul că trebuie să aflu secretul crucii de pe malul lacului. Am încercat să intru pe colecțiile electronice ale unor mari cotidiene din anul 2003. Poate voi găsi un indiciu cât de mic. Nimic. M-am așezat un pic dezamăgit în fotoliu și am adormit instantaneu. Eram undeva în vis tot în parcul meu, pe aceeași bancă. De mine s-a apropiat o fată. Avea în ochi o lumină blândă și visătorului din mine i s-a părut că se scufundă într-un câmp de violete. Avea o privire ce scălda un iris cu o culoare imposibil de descris, aici, în lumea reală. Vioriul acela din ochii ei, a șaptea culoare a spectrului solar, număr sacru, mi-a trezit în suflet speranța că voi reuși să descopăr începând de a doua zi ceea ce lăsasem pe malul lacului: enigma acelei morți.
- Pot sta lângă d-voastră? mi s-a adresat tânăra, privind spre întinderea azurie a lacului cu nostalgie.
- Vă rog! Nici nu trebuia să mai întrebați...
- Trebuia. Am observat, de când mă plimb prin acest parc, că oamenii, atunci când vin aici, caută locuri retrase. Dacă s-ar putea să fie numai ei, singuri, cu gândurile lor, pe o bancă. Chiar m-am întrebat, de ce oare nu scot băncile și să pună în loc scaune? Fiecare om cu locul și gândul lui...
- Da, este o idee bună, i-am răspuns eu. Mă cunosc cu administratorul parcului. Este fost profesor, ca și mine...Chiar mâine îi voi sugera această idee.
I-am întins mâna și m-am prezentat:
- Mihai Leoveanu...profesor...fost profesor...
- Și scriitor, nu? m-a privit ea ochi în ochi, lama aceea rece a vioriului lor pătrunzându-mi parcă până în suflet. Maria...Maria Negulescu...
- Maria? am îngăimat eu, retrăgându-mi speriat mâna. Maria?
- Da! Am venit. Fiindcă m-ați chemat!
- Te-am chemat?
- Desigur, domnule profesor! Atunci când ați hotărât ca moartea mea să devină poveste...și nu cred că ați mințit defel, nu?
Eram prins între două lumi. Cea a somnului, în care iată îi întinsesem mâna peste vremi și spații Mariei și realitatea camerei mele, care mă ținea acolo prizonier, ca nu cumva să dispar sub clipa aceea tainică pe care o petreceam.
- Maria...eu nu am vrut decât...
- Știu, nu e nevoie să vă disculpați! Pentru mine gestul d-voastră a căpătat o valoare deosebită. Și știți de ce? Oamenii, în general, trec azi indiferenți pe lângă durerile lumii. Căci ce lucru este mai dureros decât să vezi pe marginea unui lac o cruce? Dar pe cine mai interesează azi, când viața a devenit un carusel înspăimântător, pe cine mai interesează o biată cruce, un biet destin. D-voastră sunteți printre puținii oameni care atunci când văd un lucru, îl și simt adânc în suflet. Lucru rar, foarte rar...
- Asta înseamnă că o să-mi permiți...
- Desigur! Veți cunoaște prin mine oameni, pe care de altfel nu ați fi avut prilejul să-i cunoașteți sau să-i mai revedeți vreodată... ca de exemplu Pandele Lucian...
- Pandele Lucian...inspectorul?
- Da, domnule profesor! Să nu vă surprindă că știu atât de multe lucruri. Aceste lucruri le veți cunoaște și d-voastră, odată cu mine...Aveți pâine la d-voastră...? Pentru vrăbiuțe, desigur...
Obișnuiam în fiecare dimineață să hrănesc cohortele de vrăbiuțe gureșe și înfometate care se adunau în jurul băncii mele ca într-un sfat de taină, curajoase, confidente parcă, legate de mine printr-un sentiment dincolo de înțelegerea mea umană. Parcă ar fi fost copiii mei. Mă simțeam uneori ca un adevărat tată pentru ele.
- Gândul...îmi spuse Maria, gândul acesta pe care l-ați purtat nerostit acum pe buze, este adevărat. Așa este! Vrăbiuțele vă consideră ca un tată al lor. Le aud sporovăind ca niște bătrâne înțelepte în fiecare seară. Vedeți d-voastră, domnule profesor, eu pot vedea de aici, de unde mă aflu, lucruri inimaginabile pentru voi, cei rămași acolo, în întuneric...Lumea asta este o uriașă scară. În vârful ei se află Bunul Dumnezeu. Între El și noi se află tainica pâine pe care el ne-o oferă, fiecăruia în cantitatea și calitatea care ni se cuvin. Între noi și ființele astea mici ce ne înconjoară, animalele lăsate de creator sub stăpânirea noastră, aflate pe ultima treaptă a scării universale, stă tot minunata pâine. Pe care și noi suntem datori să le-o oferim, ca un act de reciprocitate nerostită față de bunăvoința Celui de sus. De aceea ele așteaptă dimineață de dimineață pâinea lor. Pâinea cea de toate zilele... de la d-voastră...tatăl lor...
- Le-ai văzut? Le-ai văzut? Sunt ca niște copii neastâmpărați când se reped și încearcă fiecare să fure bucata cea mai mare de pâine... Se refugiază pe sub firele mari de iarbă, la picioarele salciei, tot mai departe de lăcomia celorlalte...
- Ca și voi, oamenii...Și voi tot la fel faceți, nu-i așa?
- Ai dreptate, Maria! Vreau să te întreb ceva. Poate o să ți se pară o întrebare prostească, dar eu tot te întreb. Cum ai ajuns aici...în parcul din visul meu?
Și mi-am întors privirea spre locul, unde ar fi trebuit să se afle crucea ei, care, ciudat, nu se mai afla acolo. Maria mi-a zâmbit stins, apoi s-a întors spre debarcader, ca pentru a-i putea zări pe spate crucea tainică sub forma a două aripi frânte, fumurii.
- Îmi port cu mine crucea... Oriunde m-ar duce sufletul...Tot timpul...Vedeți, nu este o cruce obișnuită. Noi, aici unde mă aflu, le numim cruci fără aripi, cruci frânte...Știți cum se spune, că fiecare trebuie să ne purtăm crucea... Acum trebuie să vă părăsesc, àlba este pe aproape. Iată, se ridică, perdea de lumină peste lac. Vă las cu povestea vieții mele. Și poate veți reuși să îi aflați taina...
- Maria, Maria, am implorat-o eu, dacă tot ești aici, spune-mi-o tu...! Din gura ta totul va fi ca o poveste de iarnă la gura sobei...
- Nu, nu, domnule profesor. Altfel, nu ați mai cunoaște-o pe mama, pe Robert, prietenul meu...
A făcut apoi o pauză, legănată de privirea-i tristă, plină de o durere ascunsă.
- Pe sora mea, Cristina...Trebuie, trebuie să-i cunoașteți pe toți. Numai așa voi putea ști că ceea ce veți scrie despre mine va fi adevărat. Purul adevăr, nealterat de nimic. Dacă veți scrie ceva vreodată...
Am crezut că atunci când va pleca va zbura cu acele aripi minunate. Dar m-am înșelat. M-a părăsit și fiecare pas al ei însemna o scufundare lentă, pură ca o apă cristalină, în pământul și iarba care străjuiau malul lacului. Când a dispărut cu totul, din roua crudă a început să iasă întâi vârful crucii ei pitice, apoi brațele de înger frânt. Crucea era iar la locul ei.
Am privit spre lac și o lumină orbitoare mi-a umplut sufletul. Am deschis ochii. Erau însă doar razele soarelui ce intrau prin fereastra deschisă de soția mea.
- Mihai...Mihai...m-a dojenit ea, iar ai adormit în fotoliu! Am vrut să te trezesc, dar aveai pe față o liniște adâncă și mi-am zis că ar fi păcat să te fur din mijlocul cine știe cărui vis frumos! Þi-am ridicat picioarele pe taburelul ăsta și te-am învelit. Hai, hai că azi am treabă cu tine! Mergem la piață. Zarzavaturile toamnei nu ne așteaptă.
- Magda, am o veste bună și una rea pentru tine. Pe care vrei să o afli prima?
- Oricare, că tot nu scapi de mersul la piață!
- Cea bună: am un nou loc de muncă. La o editură. Lucrez la o carte despre parcurile bucureștene...
- Și cea rea? ...De parcă n-aș putea să-mi imaginez!
- Nu te baza pe mine în privința zarzavaturilor! Sună-l pe Andrei. Avem un băiat cuminte și în formă sportivă desăvârșită. Te rog, nu te supăra! Știi că nu pot sta locului o clipă! Trebuia să-mi găsesc și eu un rost în viața asta de pensionar. Nesuferită!
Mi-am băut cafeaua în grabă și am plecat spre inspectorul Pandele. Nu știam dacă îl voi găsi, dar ceva îmi spunea parcă să nu disper. Poate visul de azi-noapte. Poate vioriul acela din ochii Mariei. Poate sufletul meu...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!