20 august

Mă trezesc devreme. Ceasul cu limbi fosforescente de pe noptieră arată ora 5 și 10. Mă scol, dau perdeaua la o parte și mă uit afară. Pe Beulahdrive, o stradă liniștită, aflată, parcă, într-o stațiune de munte, nu se observă nici o mișcare. Întunericul e gata să se descompună în lumina lămpilor cu neon (care ard toată noaptea, spre disperarea hoților, probabil), dar aici nu există nimic din amestecul de tăcere și zgomot care marchează, în alte orașe, trecerea de la noapte la zi. Liniștea e egală, continuă, aceeași. Și deși despre Los Angeles se spune, ironic, că este "cel mai mare sat din lume", nu aud, ca în București, nici lătrături de câini, nici cântece de cocoși!
Am mai fost o dată aici, în toamna lui 1990, chemat de românii din Los Angeles, care auziseră că mă aflam pe coasta de Est. Pe atunci ― era la nici un an de la căderea lui CeauÈ™escu ― exista un mare interes în exil pentru ceea ce se întâmpla în È›ară. Sala unde am È›inut o conferință È™i am răspuns întrebărilor era arhiplină. Am locuit, trei sau patru nopÈ›i, la un vechi prieten, Doru Udrescu. Mai È›in minte casa (distrusă de cutremurul din ianuarie, am aflat aseară la aeroport), plaja, de pe țărmul Pacificului, unde Doru mă îndemna să fac o baie, iar eu ezitam, deoarece mă temeam de rechini, drumul înapoi, când am comis nebunia de a consimÈ›i să mă aÈ™ez la volanul Toyotei, fără carnet de conducere (ce se întâmpla, oare, dacă ne oprea vreun poliÈ›ist?), o È™osea goală, ondulându-se printre vile superbe, înconjurate de verdeață È™i flori, din Beverly Hills, un deal de unde am putut privi o parte din Los Angeles... dar ar fi ridicol să pretind că aÈ™ cunoaÈ™te oraÈ™ul. Capitala Californiei reprezintă pe orizontală ceea ce reprezintă New York-ul pe verticală. Practic, Los Angeles, mult mai întins decât un judeÈ› de la noi, e o nebuloasă urbană cu numeroase "nuclee" între care se circulă pe autostrăzi, faimoasele freeways. Cu excepÈ›ia downtown-ului, "centrul administrativ", unde se înalță câțiva zgârie-nori, construiÈ›i, ca toÈ›i zgârie-norii din America, pe schelete metalice, din beton È™i sticlă, casele sunt scunde, cu maximum un etaj. Să aibă asta legătură cu desele miÈ™cări seismice din California? Nu-mi dau seama. ÃŽn orice caz, Los Angeles mi-a rămas în amintire ca un oraÈ™ inaccesibil. Și nu din pricina "misterelor" lui, din pricina întinderii. Nicăieri n-am încercat o impresie atât de acută de oraÈ™ aberant, monstruos, fără limite perceptibile È™i, de aceea, cu neputință de cuprins mental. După ce te dumireÈ™ti cât ar trebui să mergi (cu maÈ™ina!) ca să-l străbaÈ›i, nu mai vrei să-l cunoÈ™ti deloc. Clădirile joase, cam cum sunt vilele din Cotroceni, numai că mai aerate, cu spaÈ›ii verzi între ele, ar trebui, în mod normal, să-l facă odihnitor, în comparaÈ›ie cu balamucul de la New York, dar întinderea uriașă se transformă, pentru mine cel puÈ›in, în sursă de angoasă. Aici, vii, stai undeva, te duci în două, trei locuri, unde ai treabă, mereu cu harta în maÈ™ină, străbătând zeci È™i zeci de kilometri pe reÈ›eaua de freeways care leagă între ele diversele "cartiere" (fiecare depășind proporÈ›iile BucureÈ™tiului, cred), după aceea pleci. Zici: "Am fost la Los Angeles". Dar ceea ce ai văzut din Los Angeles reprezintă "Los Angeles" la fel de bine cum reprezintă "Niagara" un pahar cu apă de la Niagara.
Dincolo de peluza din fața casei, unde se află o cutie poștală alungită, fixată pe suporți de aluminiu, nu se vede nici un trotuar. Nu există trotuare pentru că nu există pietoni! În orice oraș din Europa, dacă te trezești dimineața, poți să ieși să vezi cum arată străzile, oamenii, magazinele și să te plimbi, căutându-ți repere ca să nu te rătăcești. Aici nimeni nu se plimbă. Și pentru cea mai măruntă cumpărătură trebuie să te sui, probabil, în mașină. Pe jos se merge doar din mașină în magazin și, pe urmă, de la mașină până în casă. De altfel, e de neconceput să locuiești la Los Angeles și să n-ai mașină. Ar trebui să stai în casă ca un paralitic pe scaunul său de infirm.


Încerc să-mi explic de unde vine sentimentul de disconfort pe care mi-l dă un asemenea megalopolis. Am rămas, oare, sufletește un rural? Nu cred. Sau, oricum, nu într-o formă care să mă facă să am nostalgii sămănătoriste. Obsesia satului în care am copilărit e de alt ordin. Și chiar dacă sunt convins că progresul dintre o uliță prăfuită și o șosea asfaltată nu e totdeauna real, nu e scutit de unele regrese, mi-ar fi greu să trăiesc acum într-un sat. Mi-ar lipsi zgomotul și o mie de alte lucruri cu care m-am obișnuit în București. Am devenit un citadin. N-am văzut orașul ca monstru apocaliptic când, la unsprezece ani, "am descins" în București; cu atât mai puțin azi n-aș putea avea asemenea porniri. Dar, probabil, fiecare om are limitele sale de adaptare. Mie, orașele mai mari ca Parisul sau Roma mi se par absurde, antiumane. Nu e vorba de vreo reacție împotriva civilizației urbane, ci de o senzație stresantă că mă pierd, că sunt "înghițit", că mă depersonalizez. Când am făcut saltul din Lisa în București, în toamna anului 1937, m-au șocat "noutățile": casele cu mai multe etaje, tramvaiele, mașinile, lumina electrică, ascensoarele. Treceam dintr-o civilizație patriarhală, cumva metaistorică, în istorie. Într-un megalopolis ca Los Angeles mă șochează altceva: proporțiile. Parcă am intrat într-un alt fel de istorie, post-citadină, unde reflexele mele sunt descumpănite. Unui asemenea oraș nu-i pot "vedea" marginile. În consecință, nu-l pot "gândi". Știu că se sfârșește undeva, dar acel "sfârșit" are loc dincolo de ceea ce m-am obișnuit să consider normal sau suportabil. Dacă un târg de provincie de la noi îți poate da senzația sufocantă de spațiu închis, deoarece e suficient să treci de cele două străzi centrale pentru a atinge limitele orașului, aici ai nostalgia limitelor. Ca să respiri în voie, ți-ar trebui niște orizonturi mai reduse.
Ce-i drept, unele compensații există. Nu se aude nici un zgomot... cu toate că nici prea multă liniște nu e convenabilă, văd. Apoi, am văzut că, în grădina din spatele casei, doctorul Costin are o piscină. Mă voi duce să fac o baie. Nu am în fiecare zi șansa de a mă simți în pielea unui milionar care se poate înviora înainte de micul dejun, într-o piscină cu apă albastră, ca în filme. Nu pot să ratez o astfel de ocazie cu care la București nu am cum să mă întâlnesc.


Doamna Speranța (soția doctorului Costin) ne propune o plimbare. Bineînțeles, cu mașina. Observ că ia o hartă și, ca să-mi verific impresiile din călătoria" precedentă, zic: "Și după atâția ani de stat în Los Angeles aveți nevoie de hartă?" Râde: "Chiar dacă te-ai născut aici trebuie să ai o hartă în mașină. Uneori, trebuie să schimbi mai multe freeways ca să ajungi unde vrei să ajungi".
Peste o jumătate de oră, suntem pe freeway. În față, în spate, în dreapta, în stânga, mașini care gonesc. Circulația nu e deloc agresivă. Se circulă fără nervi. Nu se aud, ca în filme, scrâșnete de frâne, nimeni nu-ți face semn dintr-o altă mașină că ești "un bou". Mașinile "curg" aproximativ cu aceeași viteză, pe trei și, uneori, patru benzi paralele. Din când în când, apare, pe dreapta, un indicator pe care scrie cu litere mari, albe: EXIT. Dacă vrei să ieși din cursă, treci pe banda care te duce la șoseaua ce se desprinde din freeway. Dacă nu, asculți mai departe zgomotul sacadat pe care-l fac pneurile în contact cu "pionezele" mari, de aramă, înfipte în asfalt între benzi (probabil, pentru a-i ajuta pe șoferi să nu ațipească la volan).
Dincolo de copacii care mărginesc autostrada, bănuiesc câmpuri și dealuri nepopulate. Cum nu se zăresc nici semafoare, ai zice că am ieșit din oraș. De fapt, suntem în măruntaiele lui. Nu înțeleg cum poți să ai, într-un asemenea conglomerat enorm de zone locuite și spații pustii, prieteni la care să mergi în vizită, cu care să te întâlnești. Unde să-ți dai un "rendez-vous", aici, cum făceam noi, pe vremea studenției, fixându-ne întâlnirile "la ceas", la Universitate, sau pe "aleea busturilor", în Cișmigiu? Unde să ieși la plimbare? Ca să vezi pe cineva, trebuie să pornești ca spre Sinaia.


Am ieșit de pe freeway, am ajuns într-unul din "nucleele" acestei nebuloase și, în sfârșit, mergem câțiva pași pe jos. Melancoliile mă fac să mă simt ca un dulău care are nevoie de lanț. În plus, o noapte nu mi-a fost de ajuns ca să mă acomodez cu schimbarea de fus orar. Acum, e nouă seara acasă. Aici e înainte de amiază. Cerul e perfect limpede, iar soarele strălucește orbitor. Se poate vorbi de o lumină aparte, dură, neliniștitoare, în California care nu e străină, presupun, de faptul că Los Angeles e vestit pentru violențele care izbucnesc în el pe neașteptate.
Deodată, îmi atrage atenția o firmă: "Impostor. Bijuterii false". Nu-mi vine să cred. Mă mai uit o dată, apoi o întreb pe doamna Speranța (deoarece cunoștințele mele de engleză seamănă, probabil, cu ale indienilor la câțiva ani după venirea lui Columb) dacă am înțeles bine. Da, am înțeles bine! Dar cine aruncă bani pe bijuterii false? "O, râde doamna Speranța, sunt destui amatori care vor să cumpere cu câțiva dolari o bijuterie pe care o poartă, desigur, ca pe una autentică". Încep să pricep. "Impostorul" îți permite să-i păcălești pe alții. Ceva mai departe, un bărbat, între două vârste, cu o barbă mare, care începe să se albească, poartă o pancartă pe care scrie: "De ce să vă mint? Aș bea o bere". Sinceritate dezarmantă. Problema mâncării nu se pune pentru nimeni aici. Câștigul dintr-o oră ajunge pentru un prânz și o cină. N-am auzit să existe, în America, muritori de foame. Dar, pe căldură, se poate cerși "o bere".
Vizităm o capelă vestită, din câte înțeleg, construită, parcă, pentru a demonstra că un loc de rugăciune nu e, neapărat, un refugiu, rupt de realitatea profană. Pereții sunt, de jur-împrejur, de sticlă. Acoperișul, de asemenea. Observi tot ce se întâmplă afară, cum se clatină frunzele eucalipților din parc, cum lucește iarba, cum zboară păsările. Dumnezeu e peste tot, nu numai în capelă, au vrut să sugereze constructorii. Și n-am văzut un lăcaș religios care să ilustreze atât de bine panteismul.
Nu-mi displace, deși eu sunt obișnuit ca într-o biserică să mă simt ca într-o biserică. În schimb, pot să mărturisesc liniștit că nu mă prăpădesc deloc după celebra "catedrală de cristal", una dintre mândriile capitalei californiene. Impunătoare, enormă bijuterie șlefuită din cristal opac, bătând în verde-albăstrui, catedrala se asociază, în mintea mea, cu firma pe care am văzut-o ceva mai devreme: "bijuterii false". E făcută nu să te reculegi în ea, ci să te miri, observând de ce performanțe e în stare tehnica. Altarul seamănă cu o estradă. Alături, se află un mare ecran alb pe care se proiectează, bănuiesc, dumineca, scene din Biblie. Nu lipsesc nici camerele video. Hală industrială, sală de teatru, studiou de televiziune, orice poate fi aici, numai loc de rugăciune nu. Nu mă impresionează nici excesul de marmură roz, nici țevile albe, care compun o orgă specială, nici, mai ales, imensul parking de-afară, unde credincioșii pot asculta slujba fără să coboare din mașini. Înțeleg nevoia de modernizare a religiei, dar est modus in rebus, vorba lui Horațiu. De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că "barbarii" migrați în America au vrut să demonstreze "Romei", adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai "civilizați". Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, și parcele în Rai. Și îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stând răsturnați, comod, pe pernele unei limuzine. Gândul îmi lunecă (dar acum nu mă socot nici sentimental, nici retrograd!) la turlele celor două biserici din Lisa, când începeau să bată clopotele, da câte ori cerul se acoperea cu nori infernali, prevestitori de grindină; mai întâi, clopotul de la biserica "mare", ortodoxă, după aceea, clopotul de la biserica "mică", greco-catolică. Niciodată, n-am simțit nevoia să fiu lămurit ce înseamnă a trăi între istorie și Dumnezeu. Într-o formă elementară, intuitivă, am aflat asta de mic. Poate și de aceea nu reușesc să apreciez faptul că, aici, între Dumnezeu și credincioși, se interpune tehnologia. Nu mi se pare că, pentru a regăsi temeiurile valorilor creștine, e necesar să ne întoarcem în cavernele unde se refugiau, din pricina persecuțiilor, primii creștini, dar trufia de a discuta cu Dumnezeu prin megafon nu e o formă de progres, orice mi s-ar spune. Dacă modesta capelă pe care am văzut-o înainte aducea, într-o lume supercivilizată tehnic, ceva din nostalgia "bunului sălbatec", la "catedrala de cristal" mă izbește neplăcut pretenția, penibilă, de a industrializa metafizica. Asta chiar e o dovadă că n-am exagerat când m-am temut că progresul tehnic poate fi însoțit de un regres spiritual. Mă îndoiesc că rugăciunea are aceeași valoare când e amplificată prin difuzoare, ca discursurile politice.


Problema aceasta, a "progresului formelor", sub care se ascunde, nu o dată, un "regres interior", mă frământă demult. ÃŽntre timp, m-am obiÈ™nuit să nu mă mai sperie ― din pricina sensului infamant pe care i l-a dat ideologia comunistă ― cuvântul "reacÈ›ionar". Am admis, în sinea mea, că temperamental, afectiv, sunt un reacÈ›ionar. Mă despart greu. Acasă, păstrez lucruri absolut inutile, în loc să le arunc, riscând să-mi umplu casa de "relicve". Mă leg de obiectele de care mă folosesc È™i, când trebuie să renunÈ› la ele, parcă pierd o parte din mine.
De aceea, cred că voi mai avea surprize neplăcute în America. E prea mare cultul pentru tehnologie aici ca să existe un echilibru. Baudelaire vorbește undeva despre decadență ca probă supremă de civilizație. Dar există, ne avertizează același Baudelaire, națiuni care încep prin decadență. Nu e de mirare că America e tânără și bătrână deopotrivă.


Trecem printr-un soi de bazar, să vedem o casă-mu-zeu, cea mai veche, se pare, din Los Angeles. Aici îmi atrage atenția, într-una din încăperi, o litografie așezată pe perete printre diverse documente de epocă. Reprezintă o inimă străpunsă de un cuțit. Pe mâna care ține cuțitul scrie business. Cine va fi avut, aici, revelația "progresului" american? La Corneille, pasiunile se confruntă cu ideea datoriei. În America ele au alt dușman, mai redutabil. Spectrul inutilității. Lupta se termină repede, fără prea multe frământări, când pasiunea e păguboasă.
O rog pe doamna Speranța să ne abatem și prin faimosul cartier al bogătașilor și vedetelor, Beverly Hills. "Și prin" înseamnă un drum de vreo cincizeci de kilometri, dar gentilă, dispusă să ne satisfacă toate mofturile, doamna Speranța zâmbește și zice "da". Înțelege, probabil, că pentru niște bovarici ai confortului, ca noi, Beverly Hills e un fel de paradis. Deprinși cu gropile și praful (sau noroaiele, în funcție de anotimp) din București, suntem victime ușoare ale snobilor care trăiesc, în Beverly Hills, într-un lux tihnit, care ia tot ce e bun din "patriarhal" și "urban". Practic, fiecare vilă are parcul ei. Gazonul e tuns ireproșabil, udat zilnic și strălucește de curățenie. Florile au culori luminoase, aproape tropicale. Nu auzi nici o larmă. Nu vezi nici un pieton. Rar, trece câte o mașină. Totul pare desprins dintr-un basm cu milionari cumsecade care nu fac toată viața decât să stropească peluzele cu flori și să joace golf. Când se plictisesc, se sinucid.


Numele doctorului Miron Costin mi se pare, cumva, de împrumut. Tresar de câte ori îl aud. E ciudat să porți un nume celebru, să te recomanzi "Vasile Alecsandri" sau Grigore Ureche". De ieri, m-am gândit de multe ori la cronicarul care ne-a lăsat vorbă că nu e omul deasupra vremurilor, ci bietul om e sub vremi.
La masă, doctorul ne povestește pățania, cunoscută în toată America, a unui ins care, vrând să se ducă la Oakland, lângă San Francisco, s-a trezit în avionul care mergea la Auckland, în Noua Zeelandă. Trebuia să zboare o oră până la Oakland și, văzând că avionul nu se pregătea de aterizare, a întrebat stewardesa ce se întâmplase. Până la urmă, acest ghinion l-a făcut celebru. Unsprezece ore de zbor inutil l-au scos din anonimat. L-au transformat în vedetă. Aici până și zădărnicia poate să devină, uneori, rentabilă.


După masă, stau, o vreme, la televizor. Mă joc schimbând canalele. Sunt vreo optzeci. Și, exceptând filmele, pe nici unul nu zăresc o figură posomorâtă, o persoană prost dispusă ori abătută. Volubilitatea agresiv voioasă le place americanilor, cum le plăcea grecilor antici tragedia.
Pe unul din canale, se transmite un miting religios. Mitingul are loc pe un stadion, plin până la refuz. Pentru amplificare se folosește aceeași aparatură ca la concertele rock! Așadar, "catedrala de cristal" nu e o întâmplare.


21 august

"Romfest"-ul începe joi. Azi e duminecă. Profităm de acest răgaz pentru a merge la San Francisco. Ne vom întoarce marți seara.
Plecăm direct de la biserică, împreună cu Mona și Dan Păun, cu mașina lor, un Volvo de culoare crem. Am luat cu noi o pungă mare de sandvișuri. Ca să câștigăm timp, vom mânca pe drum.
Dan e arhitect. Un bărbat încă tânăr, prezentabil, inteligent, instruit, plecat din România la puțini ani după terminarea studiilor. O vreme, au locuit în Germania, unde au rude. Apoi, s-au decis să treacă Oceanul. Nu e nici acru, când vorbește despre America, nici entuziast, cele două extreme în care cad, de obicei, românii stabiliți în "Lumea Nouă". Am impresia că n-are de lucru acum. De altfel, din câte îmi dau seama, n-o duce strălucit. Totuși, nu se plânge. Ceea ce, la drept vorbind, mă miră. Nu e în "stilul" nostru, ca să zic așa. "Stilul" nostru e să ne văicărim ori să ne lăudăm. Pe calea de mijloc, nu e deloc îmbulzeală. Nici în alte privințe, Dan nu e un român "tipic". Are o detașare pe care n-am mai întâlnit-o la alți exilați. Românii pe care i-am cunoscut, până acum, în America mi s-au părut marcați, cumva, de situația lor de "străini". Ori își amintesc tot timpul ce au lăsat în urmă, ori nu mai vor să aibă amintiri. Unii și-au schimbat și numele ca să rezolve drastic problema "integrării". Apoi, sunt fie oameni practici, care au venit să facă bani, și suferă că n-au reușit, se uită cu ciudă la cei mai norocoși, fie persecutați de politică, oameni trecuți prin anchete, prin beciurile Securității, prin închisori. Dan nu intră în nici una din aceste categorii. Nu pare frământat de faptul că n-a izbutit să-și asigure o "situație". E interesat de lucruri gratuite, care nu-i aduc bani, artă, cultură, iar, în ce privește politica, n-are îndârjiri speciale. E, bineînțeles, anticomunist, de vreme ce n-a mai suportat să rămână la București și a plecat, prin anii '70 (dacă am reținut bine), dar fără încrâncenare. Vorbește cu un dezgust calm, când evocă atmosfera de care a fugit, și cu o amărăciune reținută, când își mărturisește decepțiile, de după revo-luție. Nu se arată nici stresat de amintiri, nici indiferent, în momentele când se ajunge (inevitabil, într-o mașină cu cinci români, pe o autostradă, între Los Angeles și San Francisco) la "ce mai e nou prin București". Poate fiindcă există în el o disponibilitate cosmopolită, sinceră, care face să nu dramatizeze nimic, să pară, chiar, superficial uneori. Mona e mai gravă, mai radicală, cred, dar și mai tăcută. Intervine rareori în discuție. Și bănuiesc în ea o sensibilitate care-i dă un aer vulnerabil.
Drumul pe coasta oceanului, ne spune Dan, e mai frumos, dar cere timp. Trebuia să plecăm de dimineață ca să mergem pe el. Pe autostradă, alergăm cu 80 de mile pe oră, în linie dreaptă. Drumul e plicticos, monoton, dar mai rapid. În șase ore vom fi la San Francisco. Nu trecem prin nici o localitate. De o parte și de alta a autostrăzii, se înșiră continuu plantații de bumbac, alternate cu terenuri pustii, aride. Nu văd pe nimeni lucrând. Desigur, fiindcă duminecă. Pe cerul perfect senin (ploile, în California, vin, de obicei, când la noi e iarnă) soarele arde ciudat. "E o lumină neurastenică", zic, după care Dan se apucă să speculeze: "Orice scriitor are o caracteristică. La unii, cel mai plastic e verbul. La alții, substantivul. La dumneavoastră e adjectivul." Nu m-am gândit niciodată la asta. Verbul e caracteristic, probabil, pentru cei atrași de acțiune. Dar adjectivul? Dan îmi oferă o explicație posibilă: "Vă e greu să scăpați de subiectivism, presupun", spune el.
Ne oprim la o pompă de benzină. Coborâm să ne dezmorțim puțin. După aceea ne continuăm goana pe auto-strada pustie.


Sosim seara la San Francisco și bâjbâim, un timp, căutând drumul spre adresa unde trebuie să ajungem, la familia V., care ne va găzdui două nopți. Dan se do-vedește de un calm englezesc. Mona, urmărind o hartă, îl pilotează. Cu puțin noroc, nimerim în cartierul cu pricina, situat la limita Pacificului sau a unui golf. Urcăm o pantă ușoară și, deodată, în fața unei case zărim, fluturând în noapte, bătut de vânt, un drapel românesc.


Drapelul românesc m-a făcut să cred că familia V. trăiește continuu cu gândul la ce se întâmplă în țară. Nu mică mi-a fost, de aceea, surpriza să constat că gazdele noastre nu manifestă nici un interes pentru situația din România. Ne-au și teoretizat indiferența lor: "Noi avem viața noastră aici. Trebuie să ne trăim această viață, dacă vrem să nu ne transformăm memoria într-un ghetou". "Și reușiți?" "Ne străduim". Îmi sună prost acest "ne străduim", dar mă abțin. Și-au construit o casă frumoasă (casa în care ne aflăm, unde stăm la masă, lângă un geam închis, fiindcă, o dată cu căderea serii, s-a făcut frig), și-au mobilat-o, au prieteni americani. "Dar români?" După o pauză, răspunsul a venit sec: "Români, nu". N-am insistat, n-am vrut să fiu nepoliticos.


22 august

San Francisco e construit pe coline. Evident, șapte. Ca în toate orașele aflate pe coline, nu contează câte coline sunt în realitate. Toate vor să aibă șapte coline, ca Roma.
Lăsăm mașina într-o parcare și pornim să vagabondăm. Suim, coborâm, suim iarăși, coborâm iarăși. În San Francisco nu există, cred, un loc perfect plat. La Roma, sunt străzi și chiar cartiere în care "cele șapte coline" nu mai sunt sesizabile. Aici, la fiecare pas, urci sau cobori, iar străzile sunt atât de abrupte încât Dacia mea prăpădită n-ar reuși, bănuiesc, să le suie.
Din tot ce am văzut până acum, San Francisco mi se pare orașul cel mai european din America. Și totuși, e întâia oară că nu mă mai mulțumește lista asemănărilor dintre Roma antică și America (spiritul ingineresc, constructor; forța militară; "pax romana" devenită "pax americana"; cultul Justiției; complexele Romei în fața Greciei, complexele Americii în fața Europei). San Francisco are o distincție, o eleganță, care-l ajută să fie modern fără ostentație. Burghezia s-a "aristocratizat" aici, a deprins perfect bunele maniere.
La prânz, ne oprim, la un mic restaurant italian, să mâncăm câte o pizza. E înghesuială și trebuie să așteptăm până se eliberează o masă. Ne permitem și o bere. E cald, am transpirat și murim de sete. Dan ia dintr-un teanc de ziare, puse la dispoziția clienților localului, unul care a titrat cu litere mari, de o șchioapă, pe prima pagină: "Angoasă seismică". Primul cutremur mai puternic ar putea șterge California de pe hartă, zic seismologii, neliniștiți, căci, după o acalmie de două secole, tensiunile din falia San Andreas, răspunzătoare de cutremurele de pe coasta estică a Pacificului, cresc. Ultimul cutremur, cel din ianuarie, fi fost "o supapă norocoasă". Nietzsche îi sfida pe filosofi, chemându-i să-și ridice locuințele pe Vezuviu. Americanii de pe coasta californiană se văd puși în situația să facă, fără s-o fi deliberat, această experiență.
După ce ne-am potolit foamea, ne ducem să vedem un hotel celebru (aici s-a turnat filmul "Hotel"), Ne plimbăm, ca niște copii, cu liftul exterior, o cușcă de sticlă care lunecă pe zid, în sus și în jos, dându-ți o senzație de vertij, apoi căscăm gura prin elegantele încăperi de la parter, Nimeni nu se miră de curiozitatea noastră, din contră, am ocazia să verific o calitate a americanilor. În Franța, un funcționar oarecare se poate uita la tine de sus pentru simplul motiv că nu vorbești la fel de bine ca el franțuzește. Americanul n-are această aroganță. Oricât ai stâlci limba engleză, nu te privește agasat. Se străduiește să priceapă ce vrei. Faptul că ești străin n-are, pentru el, nici o importanță.
Ne reluăm "excursia" pe străzile în pantă, dar curând, regretăm că n-am luat în serios avertismentul lui Dan care ne-a atras atenția, de dimineață, să avem la noi pulovere, deoarece în San Francisco poți trăi, vara, în amurg, "cea mai supărătoare experiență de iarnă". Tem-peratura s-a prăbușit, brusc, și de unde, până acum, am umblat în cămașă, nu-mi mai e suficient nici vindiacul Frigul e pătrunzător și, din punctul meu de vedere, in-explicabil. Suntem, totuși, în august! Grăbesc pasul ca să mă încălzesc. Jumătatea de oră care ne trebuie să coborâm până la locul unde e parcată mașina mi se pare lungă, in-terminabilă, ca o duminecă goală.
Ajungem la familia V. Înfrigurați și înghit două aspirine.


23 august

Pornim de dimineață spre Los Angeles. Mai privesc o dată drapelul românesc pe care vântul, însorit, dar rece, îl smucește pe catarg. E singura casă locuită de români, în America, unde am văzut tricolorul. Dar n-am înțeles ce înseamnă el pentru familia V.
De data aceasta, mergem pe coasta Pacificului. (De ce i s-o fi zis "Pacificul"? Eu îl văd amenințător, ostil.) Drumul e lung și sinuos. Avem, însă, timp suficient până seara. Ne oprim de câteva ori să privim mai îndeaproape stâncile dramatice, negre, spălate de valuri, să facem câțiva pași pe fâșiile de plajă (puține, cu nisip cenușiu închis), ori să încercăm temperatura apei. E rece. Prea rece pentru o baie (simbolică, desigur). Cei care practică surfing-ul sunt îmbrăcați în costume de plastic negru, lipite de corp. Arată ca niște scafandri.
La rugămintea lui Băcanu, Dan oprește mașina lângă o pădurice. "Sper să nu ne observe nimeni", zice, căci Băcanu ține, neapărat, să smulgă, cu pământ cu tot, câteva flori și un arbust, pe care vrea să le ducă acasă, să le adauge colecției sale horticole.


Ajungem noaptea la Los Angeles. Dan renunță la glu-mele despre "neamul gâlcevitor al tracilor". N-a fost ni-ciodată la doctorul Costin, și-a făcut o schiță, pe baza explicațiilor pe care i le-a dat la telefon doctorul, dar schița nu-l ajută prea mult. S-a încurcat. Din când în când îi spune Monei: "Uită-te pe hartă". Mona studiază harta și îi zice: "Ia 7. Urmează 10. Continuă cu 5.". Sunt numerele autostrăzilor. Parcă orașul ar fi un rebus, pe care trebuie să-l dezlegi... Am mers pe "7", a urmat "10", am continuat cu "5", ar fi trebuit să fim pe drumul cel bun, dar povestea se repetă: "Mona, mai uită-te o dată". Cu o răbdare angelică, Mona consultă, iar, harta. "Unde ne a-flăm?" o întreabă Dan. "Nu știu", zice Mona. Râdem nervos, suntem obosiți. Însă, pe măsură ce trece timpul, râsetele noastre sună mai neconvingător. Exasperați, oprim, în cele din urmă, la un telefon, lângă o benzinărie închisă. Cu siguranță, nu suntem departe de "La Canada", zona unde locuiește doctorul, dar cum să ajungem la el? Dan se duce să-i telefoneze. După cinci minute se întoarce și pornim. Mergem vreun sfert de oră, căutăm ceva, un reper pe care nu-l găsim, după care ne întoarcem. Alt telefon la doctorul Costin. "Ai o busolă în mașină?" l-a întrebat, excedat, doctorul. "Am", a zis Dan. "Atunci, ține nordul". Pentru prima oară văd pe cineva orientându-se într-un oraș cu ajutorul busolei! Situația e atât de inedită încât ne cuprinde un râs isteric. Istoviți de drum și ame-nințați de perspectiva de a rătăci până dimineață pe niște străzi pustii nu găsim ceva mai bun decât să ne amuzăm La al treilea telefon, doctorul Costin îi cere lui Dan să-i descrie amănunțit locul unde ne găsim și ne roagă să-l așteptăm. După o vreme, îi vedem mașina. Se apropie și ne face semn să-l urmăm.


24 august

Doctorul Costin e atent, fără să devină abuziv, iar ochii albaștri cu care te privește pe deasupra ochelarilor trădează o natură deschisă și cordială. A reușit să-și asigu-re o situație bună în America, e proprietarul unui spital veterinar "pentru animale mici", adică pentru câini și pisici, are o clientelă constantă, a scăpat de spaima grijilor materiale, însă nu și-a uitat nici foștii colegi din România, nici prietenii. Din felul în care încearcă să afle de la noi cum arată acum Bucureștiul ("a fugit" în anii '70), îți dai seama că are problemele sale cu memoria. Mai rețin că nu l-am auzit zicând o vorbă rea în urma incidentului de la aeroport. Ceea ce e aproape neverosimil după ce constați câte animozități există în exil.


Luni, 29 august

Agitație în casa doctorului Costin unde ne-am reîntors aseară, după ce s-a încheiat "Romfest"-ul (cu un banchet la care s-au rostit discursuri sentimentale). Cum plecarea din Los Angeles a fost fixată pentru 1 septembrie seara, avem timp pentru încă o excursie. Și suntem gata s-o pornim spre Las Vegas, trecând prin celebra Vale a Morții, pe unde au trecut convoaiele căutătorilor de aur. Doamna Speranța umple portbagajul cu provizii (sandvișuri și, mai ales, sucuri, puse la frigider), în vreme ce doctorul Costin ne dă pălării de soare. "Acolo (se referă la Valea Morții) va fi o căldură ucigătoare", ne previne el.


E primul deșert pe care îl voi străbate. Mă încearcă, de aceea, o oarecare emoție.
Traversând Sierra Nevada, mai vedem, o vreme, arbuști rari și stâlpi de înaltă tensiune. Pe o colină de piatră dezgolită zăresc o ciudată pădurice albă, de mori de vânt! Seamănă cu un stol de păsări care flutură din aripi fără să se înalțe. Mori de vânt în America? "Sunt computerizate și folosite pentru a produce energie electrică", ne lămurește doctorul Costin. Dar acesta e ultimul mesaj din secolul al XX-lea pe care-l mai primim. Peisajul devine cu desăvârșire sălbatec, de o parte și de alta a șoselei. Plonjăm într-o realitate din altă lume, stâncoasă, încremenită, identică de milenii, în care orice vegetație a fost exterminată de soare. În ciuda aerului condiționat și a faptului că sunt îmbrăcat ușor, cu pantaloni scurți și o bluză, încep să simt căldura. Tabla mașinii arde.
Am intrat în "Valea Morții". Lumina, violentă, are ceva funebru. Probabil, așa ar arăta lumea după un dezastru nuclear. Doctorul ne atrage atenția asupra unor pete albe de pe un platou. Ne vorbește despre "orașe stafii". Orașe întemeiate pe vremea febrei aurului și părăsite mai târziu. Nu mai locuiește nimeni în ele. Casele s-au ruinat, din cele mai multe n-au rămas decât temeliile.
Mă stăpânește o impresie insistentă de catastrofa geologică, de neputință a civilizației. Tot ce a reușit omul aici a fost să construiască o șosea. În rest, de o parte și de alta, munții își etalează, sfidător, stâncile goale, crăpate din pricina diferențelor de temperatură. La fel i-au văzut, cu siguranță, și cei care au înfruntat Valea Morții, mânați un delir fabulos... Cei răpuși de sete sau de deznădejde abandonau sau piereau. Trecerea prin Valea Morții reprezenta o probă selectivă. Nu ieșeau din ea decât cei mai puternici. Pe când azi, goana după aur cere alte calități...
Ne abatem din șosea, pe un dram pietruit, să vedem de aproape colinele de nisip rezultate din măcinarea rocilor. După ce coborâm, încerc să urc pe prima colină desculț, dar nisipul îmi frige tălpile și mă văd obligat să revin la mașină, să-mi încalț sandalele. E o căldură năpraznică, pe care abia o suport. Cred că temperatura a trecut de patruzeci și cinci de grade Celsius.
După un timp, reapar arbuștii pitici, sârmoși, cu rădăcinile acoperite de nisip. Unica formă de viață. Mașina rulează monoton, pe o șosea perfect pustie, iar eu mă gândești la ale mele. Mă tem că am putea vorbi de o actualitate a deșerturilor în lumea de azi. Nu le vedem din pricina agitației care le camuflează.
Dormim la un motel din Valea Morții. Afară din mașină, aerul e sufocant. Sunt trei grupuri de barăci aici. Nouă ni se dau camere în cel botezat Road Runner's ceea ce aflu că înseamnă "alergătoarea drumurilor". În drum spre barăci, doctorul Costin ne spune că "alergătoarea drumurilor" e o pasăre cu cioc lung și coadă lungă. Poate fi văzută pe toate drumurile Americii și se apără de dușmani fugind aproape continuu. De ce preferă drumurile, câmpurilor și pădurilor, nu știe. "Poate că îi place mirosul de benzină arsă", glumește doamna Speranța. Oricum, e o pasăre foarte "sociabilă", care evită locurile retrase, o versiune păsărească a globe-trotterilor, și mă amuză faptul că s-a nimerit să dorm o noapte tocmai în pavilionul Road Runner's, deși eu am rămas un impostor printre călători.
În cameră, instalația de aer condiționat e ajutată de un ventilator uriaș, ca să combată zăduful. În timp ce Băcanu se spală pe mâini la baie, am ocazia să-mi demonstrez ignoranța tehnică. Încerc să opresc ventilatorul, ca să nu fie curent, și trec câteva secunde bune până ce mă dumiresc că "obiectul" are patru viteze; în consecință, trebuie să trag de patru ori de firul ce atârnă din tavan pentru ca elicea să nu se mai învârtă.
Răpuși de căldură, ne repezim să ne răcorim în piscina din apropierea barăcilor. Înot mai mult pe spate ca să pot privi cerul decolorat al deșertului. Câțiva lilieci dau ocol deasupra, ceea ce o face pe Blandiana să se sperie că i s-ar putea agăța în păr. Ca să prevină o asemenea eventualitate iese din piscină. Din solidaritate, Băcanu renunță și el. Eu mai înot vreun sfert de oră, după care, răcorit, mă apuc să "studiez" mai atent oaza, unde ne găsim.
În fața celor două barăci, deasupra cărora au fost așezate firmele Saloon și Dining Room, exista niște arbori (ceva între salcie și plop), bătrâni de peste treizeci de ani, probabil. Lângă ei au fost puse, pentru impresionarea vilegiaturiștilor, roți vechi de căruță, mai înalte decât ale țăranilor de la noi și dotate cu frâne, o căruță din secolul trecut (cred), cu coviltir, și două cărucioare metalice, folosite, cândva, în mine. Dincolo de șosea se află o pompă de benzină (cum de nu dă faliment? n-am văzut nici o mașină oprind să se aprovizioneze) și un general store (magazin "cu de toate"). Încolo, nimic. Pustiu, de jur-împrejur.


Nu e nimeni la mese, în restaurant, când ne ducem să cinăm, la căderea nopții, dar fata de la intrare ne roagă să așteptăm până ce ne caută o masă. Chelnerul ne întreabă din ce țară venim. "Din România", zice doctorul. "E pentru prima oară că servesc niște români, ne mărturisește chelnerul. Până acum am servit oaspeți de pretutindeni. Și din Liechtenstein. Dar români, niciodată". Comparația cu Liechtenstein nu mă bucură. Doctorul Costin ne asigură, însă, că, într-adevăr, americanii știu mai multe despre Liechtenstein decât despre România.
Când ieșim din restaurant, constatăm că munții, din vineții, au devenit negri. Peste drum, la pompa de benzină se vede o pată de lumină în întuneric.
De fapt, de când am sosit noi, n-am zărit decât două mașini trecând. Nu s-au oprit aici. Și, după câte am înțeles, altă oază nu există prin apropiere. Sincer să fiu, mi-ar fi teamă să străbat cu mașina, noaptea, Valea Morții. Nimeni nu-ți poate sări în ajutor dacă se întâmplă ceva.
Liliecii se încrucișează în zig-zaguri besmetice deasupra noastră. E încă zăpușeală. Trebuie să fie vreo treizeci de grade Celsius. Credeam că în toate deșerturile nopțile sunt reci, friguroase, dar văd că m-am înșelat. Noroc că instalația de aer condiționat din cameră își face datoria. Altminteri, n-am putea dormi din pricina zădufului.


30 august

Mă trezesc devreme, pe la patru. Băcanu doarme cu pătura trasă peste cap în patul dinspre ușă. Socotesc zilele de când am venit în America și descopăr, surprins, că n-a trecut nici o săptămână. Asta în "timpul obiectiv", cum îl numește Proust. În "timpul subiectiv", zilele s-au dilatat, iar excursia prin Valea Morții a căpătat ceva de "expediție colonială".
Afară, constat că aerul s-a răcorit. Soarele apare dincolo de crestele pietroase și vinete ale munților. N-am văzut un răsărit de soare mai violent. Discul orbitor parcă fierbe. Probabil, temperatura aerului va redeveni, repede, insuportabilă.
După micul dejun, plecăm. Nu înainte, însă, de a aproviziona de la general store cu cantități apreciabile sucuri. Vom avea nevoie, cu siguranță, de ele. Fiecare prire în deșert îți stimulează setea. Bei, dintr-un reflex apărare.
Locurile au nume pitorești. O porțiune de deșert pre-sărată cu arbuști piperniciți se cheamă "câmpul de porumb al diavolului". Alta, fără nici un fir de vegetație, dar încrețită, semănând cu un ogor arat, a fost botezată "terenul de golf al diavolului". Frecvența cu care revine cuvântul "diavol" impune compararea acestui deșert stâncos cu Infernul. Un infern luminat de un soare atroce, singurul element mobil în acest peisaj, diferit, cumva, de ceea ce mă așteptam să văd. Într-un deșert "clasic", vântul poate provoca furtuni de nisip. Aici, imobilitatea e totală și definitivă. Nimic n-o poate zdruncina. Încât fixitatea sfârșește prin a-ți da amețeli. Munții, cu desăvârșire goi, și câmpul de piatră, albit de sare, de la poalele lor îmi creează impresia de timp fosilizat. Civilizația își pierde, aici, sensul. Ce mai înseamnă "progres", mitul progresului, superstiția progresului, obsesia progresului într-o natură unde de secole (sau, poate, de milenii) nu s-a schimbat nimic? Un automobil cu aer condiționat, sucuri la gheață în portbagaj, șoseaua, cu o dungă galbenă la mijloc, și pedala de accelerație.
Nici măcar Fata Morgana nu poate rezista într-un asemenea pustiu de piatră. Totul e mort în Valea Morții. Și nicăieri nu se zărește vreun panou pe care să scrie "exit". Nu poți să ieși din șosea decât un kilometru sau doi. Mergi mai departe sau te întorci. Sunt singurele posibilități.


Castelul pe care-l vizităm nu e castelul de la Elsinor, iar povestea lui Scotty (Walter Scott, pe numele său oficial) nu e povestea lui Hamlet. Dar tot ce aud și văd mi se pare ciudat, neobișnuit. Scotty a fugit de-acasă, din Kentucky, când era băiat, și a lucrat, o vreme, într-un ranch din Nevada. Apoi, a cutreierat lumea cu trupa lui Buffalo Bill, jucând un rol de cowboy într-un spectacol despre Vestul sălbatec. Finalmente, a venit în Valea Morții și n-a mai plecat de aici. Cu figura lui de Falstaff american, a devenit o legendă pe care ghidul o povestește acum turiștilor veniți să vadă "castelul lui Scotty", clădit în plin deșert. Eroul ei e un amestec de escroc, aventurier și mincinos plin de farmec. Pe străzile din San Francisco, dădea foc câte unei hârtii de zece dolari pentru a-și aprinde țigara. Dormea la cele mai scumpe hoteluri, pretinzând că a descoperit o mină de aur în Valea Morții. 0 mină pe care, totuși, n-a văzut-o nimeni, niciodată. În cele din urmă, a păcălit un milionar din Chicago, Albert Johnson, care i-a dat bani pentru extragerea aurului. În loc de aur, Scotty i-a servit acestuia diverse povești cu catastrofe care amânau mereu un rezultat fericit. Johnson l-a crezut sau nu, legenda e nesigură în acest punct, dar într-o zi s-a decis să vadă cu ochii lui pe ce i se duc banii. Scotty a ales drumul cel mai fioros din Valea Morții, convins că Johnson ("domnul Johnson", spune cu respect ghidul), prea fragil și cu sechelele unui accident suferit în tinerețe, nu va rezista mai mult de o zi, două, și se va lăsa păgubaș, renunțând să mai verifice stadiul în care se găseau lucrările la mină. Numai că Johnson s-a înamorat de Valea Morții. Pe deasupra, climatul uscat de aici i-a ameliorat simțitor boala. Nu se știe dacă a ajuns să vadă pe ce cheltuise mii de dolari, în schimb l-a plăcut pe excentricul Scotty. Și, astfel, s-a legat o prietenie ciudată între doi oameni total diferiți. Unul, religios, taciturn, suferind. Altul, hâtru, cu o bună dispoziție contagioasă, prodigios bon vivant, după cum îl arată fotografiile. Una ni-l înfățișează pe Scotty răsturnat într-un fotoliu lângă "domnul Johnson" care se amuză vizibil de balivernele companionului său. Poate că magnatului din Chicago, plictisit de frustrările pe care i le impusese boala, nu-i păsa că era tras pe sfoară, de vreme ce descoperise, datorită lui Scotty, un loc pe gustul său, în deșert. Sau poate că mina secretă a existat realmente. Ni se spune că misterul a rămas nedezlegat. Oricum, nerușinatul Scotty și milionarul înamorat de Valea Morții s-au înțeles, se pare, perfect. Rezultatul a fost că "domnul Johnson" s-a decis să cons-truiască un veritabil castel în deșert, cu două camere pentru muzică, dotate cu o acustică specială, plus biblioteca, plus sala de arme și odăi pentru oaspeți. Asta se întâmpla prin 1920. Mii de vizitatori au început să vină, în anii următori, să vadă "minunea", și toți plecau intrigați de "domnul Johnson", care se recomanda "eu sunt bancherul lui Scotty", dar și încântați de farmecul celui ce inventase sau găsise o mină de aur. Scotty a trăit mai mult decât Johnson. A murit în 1954 și e îngropat în vârful unui dâmb pietros, din spatele castelului, unde se vede o cruce. Alături, se află o movilă mai mică. După moartea stăpânului său, câinele lui Scotty n-a mai vrut să mănânce, a murit la trei săptămâni și a fost înmormântat tot în vârful colinei.


Eu nu găsesc nimic sublim în Valea Morții. Mă străduiesc în zadar să descopăr ce i-a fermecat pe "domnul Johnson" și pe alții, aici. Unii au pretins că Valea Morții, cu aspectul ei de peisaj submarin, de "superproducție geologică", în care totul aparține, parcă, altui timp, preistoric, are și o dulceață aparte. Eu n-o sesizez. Mă uit la povârnișurile fără nici un fir de vegetație, la câmpurile cu rare tufe de cactus, și nu pot evita un sentiment de dezolare.
Ne oprim să vedem o mină părăsită, de unde s-a extras borax. Transportul minereului se făcea cu catâri. Soarele e năucitor. Un coiot jigărit se îndepărtează, deranjat de apariția noastră.
Facem, apoi, un alt popas într-o oază, cu o pădure de curmali străbătută de un pârâu care seamănă cu pâraiele de munte de la noi. E la fel de limpede și mă reped să mă spăl pe față, să mă răcoresc. Apa e mai caldă, însă, decât aerul. În această insulă de verdeață au apărut un motel, un magazin "cu de toate", o pompă de benzină și un teren de golf.
În prima clipă, m-a mirat prezența unui teren de golf în plin deșert. Dar așa se întâmplă în America. Trecerea de la primitivitate la civilizație se face fără nici o tranziție. Brusc. Și fără nuanțe. Nu-i exclus ca motelul și magazinul "cu de toate" să fi fost construite pentru terenul de golf, care face parte, se pare, din "visul american".
Două becuri mari ard inutil în fața magazinului, în plin soare. Nimeni nu se sinchisește, însă, de asta. Clienții motelului circulă pe alei, până la terenul de golf, în căru-cioare electrice. Probabil, dacă în California ar fi admise jocurile de noroc, lângă terenul de golf ar apărea și un cazinou. Proximitatea deșertului micșorează distanța dintre joc și moarte. De altfel, nu întâmplător, probabil, Las Vegas (aflat în statul Nevada) a apărut în deșert. Nicăieri jocul nu e mai excitant.
Puțin mai târziu, deșertul devine alb din cauza sării, în fața noastră, o baltă și un indicator care ne avertizează: "Apă rea". În spate, țâșnind direct din șosea, un perete stâncos. Pe la mijlocul lui, e scris cu vopsea albă: "Nivelul mării". Ne aflăm pe locul cel mai jos din America, ne explică doamna Speranța. Doi corbi placizi se uită disprețuitor la noi.


Mă tem că, uneori, diferența dintre publicitate și deșert e doar o chestiune de zgomot. La prima vedere, solidaritatea umană, când lipsește, se rezolvă prin public relations. Dar totul se petrece ca în cazul dezastrelor transformate în subiect monden cu ajutorul televiziunii și al ziarelor. Probabil, doar aici înțelegi, cu adevărat, de ce Hollywood-ul și Las Vegas sunt locurile cele mai visate din America.


Las Vegas. Hotelul " Miraj "

N-am locuit niciodată într-un hotel atât de "monstruos". Holul e un fel de piață enormă unde lumea se plimbă, aÈ™teaptă, pleacă, vine sau cască gura. Afară, maÈ™inile se strâng ca la cozile de la benzinării la noi ― în zilele când pluteÈ™te în aer o nouă scumpire a benzinei -iar, în dreptul intrării, băieÈ›i în livrea se urcă la volan pentru a le duce într-un garaj subteran, în vreme ce alÈ›ii încarcă bagajele în cărucioare. Am, împreună cu Băcanu, camera 628 de la etajul 21. IeÈ™ind din lift, ne-am trezit la o răspântie. Trei coridoare lungi, nesfârÈ™ite È™i identice, pornesc în trei direcÈ›ii diferite. Hotelul e construit în forma literei "Y". Mergem vreo cinci minute, urmărind cifrele de pe uÈ™i, până ce ajungem la camera noastră.
Într-un asemenea hotel, dispare aproape orice sentiment al identității. Biografia ta, obsesiile tale, problemele tale, mărunte sau mari, nu mai au nici o importanță. Ai devenit un "client" și nimic altceva, intrat într-o industrie de locuit, o industrie a jocului, căci marile hoteluri din Las Vegas nu sunt decât dormitoare de lux pentru cei care vin să joace, să-și încerce norocul. După nici cinci minute, ni se aduc bagajele. Eficiență americană. La noi, ar fi trebuit să-ți pui nervii la încercare, așteptând.
Fac o baie caldă, ca să mă "spăl" de experiența deșertului și să mă pregătesc pentru alta. Am auzit atâtea despre Las Vegas încât sunt curios să văd cu ochii mei cum funcționează, în plin deșert, utopia jocului. Marile drame ale umanității și chiar problemele Americii se opresc la porțile acestui oraș sau undeva prin cartierele unde oamenii duc o existență obișnuită. Pe bulevardul central din Las Vegas, unde se înșiruie, aproape unul lângă altul, cazinourile, anunțate de un adevărat desfrâu de reclame luminoase, nimeni nu-și mai aduce aminte de rănile și de complexele lăsate de războiul din Vietnam, de înfometații din Somalia sau de căderea comunismului în Europa de Est. Viața înseamnă, aici, o ruletă și întrebarea dacă pierzi sau câștigi. Simplu. Roșu sau negru. Cifra pe care așezi jetoanele.
Coborâm să mergem la un spectacol. De circ! Mă plictisesc teribil spectacolele de circ, aș prefera să văd spectacolul străzii (venind spre hotel, m-a izbit numărul capelelor care oficiază, am aflat, căsătorii, non stop!, la fel de mare ca numărul bordelurilor cu firme de cabarete deocheate), dar n-am încotro. Doctorul Costin a luat bilete la un spectacol "cu mistere", anunțat cu surle și trâmbițe luminoase, ca un mare eveniment. Trebuie să renunț și la "erupția vulcanică", programată peste o jumătate de oră la cascada construită în mărime naturală în fața hotelului, cu stânci pe care apa se prăbușește ca la Niagara. Remarc, în fugă, ușor contrariat, că toți palmierii și florile, abundente, de la parter, care m-au uimit la sosire, dându-mi o senzație de basm exotic, sunt, de fapt, simulacre. Și "caii marini" din hol sunt din plastic. Poate și stâncile cascadei.
Pentru a nu avea probleme cu parcarea mașinii, pornim pe jos. Zgomotul cascadei de la "Miraj" ne urmărește multă vreme. Reclama nu-și poate permite aici să fie subtilă, rafinată. Trebuie să fie vehementă, șocantă, ieșită din comun, să nu poți s-o ignori. Ne strecurăm spre sala unde trebuie să intrăm prin îmbulzeala de la un alt spectacol.
Merită să spun câteva vorbe despre această "superproducție" de pe "insula piraților". Cazinoul, The Treasure Island, e așezat pe o imitație de stâncă înconjurată de mare. În apropiere, se află două corăbii. Una a "piraților". Alta a unor oameni pașnici. Din oră în oră, are loc atacul. Se trage cu tunul, se adresează somații prin portavoce. Actorii urlă, ca să-i audă spectatorii care asistă gratis, ca pietoni, la luptă. Pirații sunt, bineînțeles, chiori și au peste ochiul pierdut o bandă neagră. Din pricina ghiulelelor, se dezlănțuie și un incendiu. Cu flăcări, cu fum. Dar cum orice dramă e osândită în America la happy-end (americanul obișnuit nu suportă, în ficțiune, ca răul să învingă binele, pentru a compensa, probabil, faptul că în viață se întâmplă, de cele mai multe ori, pe dos), pirații atacatori sunt, până la urmă, învinși, iar corabia lor e scufundată. Fericiți că totul s-a terminat astfel, spectatorii se duc să-și încerce norocul la ruletă.
Nici spectacolul nostru nu e mai breaz. Mult zgomot pentru nimic. Ies asurzit, cu un mare dor de deșert. Mă străduiesc, însă, să-mi reprim oboseala. Vom sta o singură noapte la Las Vegas și aș vrea să-mi fac o idee despre acest oraș halucinant unde se află "cel mai mare hotel din lume", "cel mai înalt termometru din lume", luminile cele mai zgomotoase și kitsch-ul cel mai somptuos.
Pornim pe bulevardul inundat de reclame mișcătoare, o veritabilă junglă feerică, orbitoare pentru ochii mei obișnuiți cu întunericul din București, și ne oprim la "Palatul Cezarilor". Stupoare! Ce caută copia "Victoriei de la Samothrace" aici? Dar imediat dau cu ochii de alte "sta-tui", aliniate în semicerc în fața intrării hotelului. Au fost reproduse după originale celebre, respectându-se un singur criteriu: să fie "antice". Venus din Milo stă lângă Traian. Înlăuntru, surprizele sunt, însă, și mai mari. Într-o sală, cu un tavan care imită cerul, un cer albastru cu norișori pufoși, a fost reprodusă, la proporțiile originale, vestita fântână a celor patru fluvii creată de Bemini pentru Piața Navona din Roma. Descopăr, chiar, un magazin cu toalete scumpe care se cheamă "Bemini". Ceva mai departe, într-o altă sală, un Nero de marmură bea vin dintr-o cupă sub privirile admirative ale senatorilor. Statuile se animă și vorbesc la ore fixe, dar numai noaptea când afluența jucătorilor crește. Nu lipsește, constat, nici "David", al lui Michelangelo, o copie la fel de bună cum e aceea din Piața Signoriei de la Florența. Antichitatea este ames-tecată cu Renașterea și cu barocul, dar ce contează? Cei care au imaginat "Palatul Cezarilor" nu s-au sinchisit de asemenea fleacuri. Au cheltuit milioane de dolari pentru a obține ceva de un prost gust monumental, luxos și ostentativ. A trebuit, văd, să vin în America" pentru a mă reconcilia, într-un fel, cu "Casa poporului".
Totul ar fi avut o justificare și chiar un sens, dacă ar fi fost reconstituită ori sugerată atmosfera Romei imperiale de după Hadrian, când luxul și plăcerea au luat locul virtuților aspre. Nu era nevoie, firește, de o morală. Așa ceva nu se potrivește cu Las Vegas. Nu decadența și putrefacția gloriei antice mă așteptam să fie evocate de "Palatul Cezarilor". Dar epicureismul unui Petroniu ar fi fost la locul lui în această magie a jocului.
Se joacă peste tot, în nenumărate săli, inclusiv în restaurantele dinlăuntrul hotelului, în timpul mesei. Între aperitiv și felul întâi sau în vreme ce-ți bei cafeaua, completezi un buletin pe care-l ia o fată și aștepți rezultatul care va apărea, în câteva minute, pe un ecran. Se joacă bacara, poker mecanic, se joacă la ruletă, la roata norocului, se joacă aproape orice, cu orice, cu cărți, cu zaruri (un fel de barbut), cu jetoane; singura care absentează e "alba-neagra", de la gurile metroului din București; se joacă la diverse mize, cu douăzeci și cinci de cenți, cu un dolar, cu zece dolari, cu o sută de dolari; joacă adolescenți, maturi, pensionari care își aruncă uneori pe postavul verde întreaga pensie pe o lună, joacă până și handicapați, stând în cărucioarele lor de infirmi în fața automatelor care înghit continuu monede. Se joacă la micul dejun, la prânz, la cină, crupierii fiind supravegheați prin camere video ascunse pentru a nu se preta la vreun aranjament.
Aud că ar exista, într-adevăr, în America, naivi care ar cumpăra parcele în rai. Până acum n-am întâlnit nici o dovadă că bârfa aceasta ar avea un temei serios. Toate avertismentele publicitare pe care le-am văzut se refereau la "viața de acum", cu un dispreț desăvârșit pentru metafizică. Și nicăieri acest dispreț nu e mai evident ca la Las Vegas. Tot ceea ce stârnește dorințe ține aici, teoretic, de "accesibil". Te poți căsători pe loc, la orice oră, din noapte sau zi. La ieșirea din capelă, ți se oferă fotografii cu prostituate. Poți să pierzi ultimul dolar la ruletă sau să devii bogat. "A fi sau a nu fi" devine: "A câștiga sau a nu câștiga". Problema se simplifică. Nu mai există diferențe între geniu și idiot.
Doctorul Costin ne invită să riscăm câțiva dolari la automate. Accept, ca să fac și această experiență, cu toate că, în genere, mă feresc de jocuri. N-am încredere în norocul meu și nici nonșalanța celor care știu să rămână lefteri cu surâsul pe buze. Încep bine. Cîștig vreo zece dolari. Apoi, pierd tot. Era normal. În "țara tuturor posibilităților" multe lucruri sunt imposibile pentru mine.
Mergem și la alte "palate". Căci mirajul e organizat pe "imperii". Din "imperiul" roman, trecem în "imperiul" Egiptului antic. Hotelul e construit în formă de piramidă neagră. Se intră prin gura Sfinxului, larg căscată, iar înlăuntru chelnerii, crupierii, lift-boy-ii te tratează ca pe un faraon, dacă ai destui dolari în buzunar. "Imperiul" arab e reprezentat de un hotel impozant, cu un amestec pervers de lumini și obscurități lascive, promițătoare, care te trimit cu gândul la Ali Baba sau, mai degrabă, la Șeherezada și la cele o mie de nopți. Ai impresia că trăiești o lume de poveste în care oricine se poate simți o noapte patrician roman, maharajah sau nobil egiptean, în funcție de gust și, bineînțeles, de posibilitățile financiare. Nu putea să lipsească din șirul "imperiilor" cel al filmului. Undeva în stânga noastră se deschide o gură imensă de leu care imită celebrul leu al studioului Metro Goldwin Mayer.
Mă obosesc orgia de lumini È™i excitaÈ›ia câștigului, dar nu pot să le tăgăduiesc fascinaÈ›ia. N-aÈ™ greÈ™i prea tare, probabil, considerând abjectă promiscuitatea strălucitoare din jur È™i, totuÈ™i, nu sunt sigur că ea nu e un fenomen normal. Las Vegas e o cocotă care-È™i face clienÈ›ii să treacă, ameÈ›iÈ›i, din "imperiu" în "imperiu", o mitologie degradată, cu un singur zeu real, dolarul, un paradis artificial pe care americanii îl trăiesc, din câte înÈ›eleg, încă de la aeroport, unde sunt instalate automate pentru jucătorii nerăbdători, È™i o fac cu o sinceritate ce-i ajută să nu fie deranjaÈ›i de obscenitatea luxului de reclame. "Las Vegas nu e America", zice doctorul Costin. Desigur. Dar America e È™i Las Vegas. Vechea goană după aur din "Vestul sălbatec" își trăieÈ™te, aici, iluziile într-un talmeÈ™-balmeÈ™ de legende comercializate. Inclusiv kitsch-ul poate fi fabulos. Singura legendă care lipseÈ™te ― È™i mă mir de ce ― este aceea a lui Dracula.
Intrăm la un bar să bem ceva. Mă așez pe unul din scaunele înalte și cer o bere. Zgomot continuu, râsete, comenzi, anunțuri. Pe ecrane, curg rezultatele unui joc pe care nu-l pricep. Impresiile au început să se încurce, dar nu-mi mai pot închipui un Las Vegas ieșit din fascinația jocului. Chiar și după un dezastru nuclear s-ar auzi, cred, vocile crupierilor, urmate de câteva clipe de tăcere încordată în care nu se știe ce va hotărî hazardul.
Cei care se află aici se împart, strict, în trei categorii Unii joacă. Alții le asigură cele necesare celor care joacă. Alții privesc. Celelalte diferențe dispar. Inclusiv cele de limbă. La Las Vegas nu e nevoie să spui decât "da" sau "nu". Jetoanele poți să le arăți cu mâna, iar la automate trebuie doar să vâri monede, să învârți de manivelă și sa aștepți. "Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?" Întrebări fără importanță. Nu mai știm cine suntem. Am uitat de unde venim. Habar n-avem încotro ne îndreptăm. Nu contează decât zornăitul monedelor care cad în cutiile metalice.
"Prețurile în hoteluri și în restaurante sunt mai mici, aici, decât în restul Americii, ne spune doctorul Costin. Se mizează pe veniturile aduse de jocurile de noroc. Căci fiecare hotel adăpostește un cazinou. Și nimeni nu rezistă să nu joace". Într-adevăr, dacă ai cinci dolari, e greu să reziști iluziei contagioase că peste o oră ai putea fi milionar. Mai simplu e când îți fluieră vântul prin buzunare. Blandiana, care a câștigat câteva zeci de dolari la automate, nu se lasă până nu-i pierde, iar eu simt că n-am considerat jocul imoral decât după ce automatul mi-a înghițit ultimul dolar.
Pe la trei noaptea, mă duc să mă culc, epuizat.