agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
A. Îi spune funcționarei de la ghișeul companiei "Continental", unde prezint biletul, că trebuie să fiu ajutat să mă descurc, în franceză sau italiană, pe aeroportul din Newark să iau avionul care merge la Chicago. Funcționara completează un formular în care se precizează că Mister Paler speaks French or Italian. Civilizația americană are avantajele ei. În România, așa ceva e, deocamdată cel puțin, de neimaginat. Funcționarii noștri n-au aflat că ei sunt în serviciul clienților, nu invers. Oricum, mă simt ca un handicapat și zâmbesc cam strâmb la gândul că, în America, există o grijă specială pentru handicapați. În parkinguri, sunt locuri speciale destinate handicapaților unde nu are voie să-și lase mașina un nehandicapat. În orașe, trotuarele sunt, la unele intersecții, denivelate ca să poată coborî un cărucior de handicapat. Arhitecții trebuie să respecte normele speciale prevăzute de asistarea handicapaților.
Cerul e acoperit de nori scămoÈ™ati care plutesc la joasă înălÈ›ime, în atmosfera rece a dimineÈ›ii, dar nu mai plouă. Exact la ora anunÈ›ată, pasagerii sunt poftiÈ›i să se îmbarce. Vecina de scaun, care È™i-a scos o carte din geantă, își face cruce în momentul decolării. Mă grăbesc s-o imit. Apoi, iau o hartă, să mă lămuresc ce traseu de zbor vom urma. ÃŽn jur, pasagerii citesc, moțăie sau discută... Pentru noi românii, un drum la Paris e un eveniment. DistanÈ›a dintre Boston È™i Chicago e mai mare. Totul arată, însă, ca un zbor de rutină. Ca într-o cursă BucureÈ™ti-Cluj. Americanii au altă percepÈ›ie a distanÈ›elor. Nu au "complexul spaÈ›iului", ca noi. Vecina mea își face cruce È™i când roÈ›ile avionului ating pista. Am ajuns la Newark. La ieÈ™irea din coridorul-burduf, mă aÈ™teaptă o funcÈ›ionară a companiei "Continental" pentru a mă îndruma spre avionul de Chicago. Dar nu mai am nevoie de serviciile ei. ÃŽl zăresc pe Dan C., care a reuÈ™it să ajungă la timp, din New York. Merge È™i el la Chicago. Dan C. a adus ziare româneÈ™ti. ÃŽntr-unul din ele, mă È™ochează un articol agramat È™i vulgar. Trebuie să recunosc că, aici, rareori incultura devine vulgară. De regulă, e manierată. Iar, pentru mulÈ›i, reprezintă chiar un avantaj. ÃŽi ajută să nu-È™i pună decât probleme practice. Cultura te face vulnerabil, îți ia din siguranță, te copleÈ™eÈ™te cu îndoieli. Extinsă dincolo de aria elitei intelectuale, ea ar produce, probabil, fisuri periculoase în eficienÈ›a americană, ar È™ubrezi naivitatea È™i forÈ›a Americii, dându-i ceva din specialitatea europenilor de a-È™i analiza, până la viciu, melancoliile. Un american incult se poate ocupa liniÈ™tit de afacerile sale, fără să se încurce în speculaÈ›ii inutile, care È›i-au legătură nici cu bursa, nici cu È™ansele de succes. Plutim deasupra norilor È™i nu se vede nimic, jos. AÈ™ vrea să zăresc Clevelandul. ÃŽn Cleveland (de care am auzit înainte de a auzi de BucureÈ™ti) au imigrat, înainte de primul război mondial, numeroÈ™i țărani din satele fâgărășene. N-am noroc, însă. Norii, în loc să se destrame, devin mai compacÈ›i. Intrăm în pâclă È™i avionul înaintează acum, parcă, peste gropile din BucureÈ™ti. O jumătate de oră, avansăm precum cârtiÈ›ele. Timpul trece greu până ce, printr-o spărtură a norilor, văd un drum È™i un fragment de pădure. Chicago La aeroport, ne aÈ™teaptă Cristian B. Are o maÈ™ină nouă, o Toyota albă, fără număr È™i se teme să n-o zgârie. De aceea conduce extrem de prudent. ÃŽn plus, ne mărturiseÈ™te că a venit prima oară la aeroportul Midway È™i că nu prea cunoaÈ™te drumul. Dar avem timp să rătăcim, nu ne grăbeÈ™te nimeni. "VreÈ›i să trecem È™i prin centru, să vedeÈ›i zgârie-norii din Chicago?" "BineînÈ›eles". Gazda noastră locuieÈ™te într-un orășel liniÈ™tit, de lângă Chicago. A depășit cincizeci de ani È™i lucrează la o companie unde transmite comenzi. Ne dă un exemplu, ca să înÈ›elegem mai bine. "Cineva din Chicago vrea să trimită, să zicem, un coÈ™ cu garoafe sau cu trandafiri, împreună cu un mesaj, unei femei care a născut la un spital din Paris. Se adresează companiei noastre. Mie îmi vine pe computer textul comenzii È™i al mesajului. Trebuie să-l transmit, literă cu literă, fără greÈ™eală, după ce caut o florărie din Paris, cât mai apropiată de acel spital. La început, fiindcă vorbeam prost englezeÈ™te, mulÈ›i clienÈ›i s-au plâns de mine È™i au cerut patronului să fiu dat afară. Mi-a fost teamă atunci, deoarece, la vârsta mea, găsesc foarte greu un servici. Din fericire, am scăpat ca prin urechile acului..." Mă felicit că n-am fost tentat niciodată să mă arunc în necunoscut. Intrăm într-un orășel liniÈ™tit, cu case înconjurate de verdeață, unde nu există nimic din nevroza marilor oraÈ™e americane. Cristian B. opreÈ™te mereu maÈ™ina ca să nu calce veveriÈ›ele ce traversează strada È™i, uneori, se zăpăcesc. Exact când te aÈ™tepÈ›i să fugă din botul maÈ™inii, se întorc înapoi. Orășelul, mai liniÈ™tit chiar decât Sinaia, e locuit, în special, de pensionari. Vecinii se cunosc între ei, se salută, se ajută. Pătrundem pe strada unde locuieÈ™te gazda noastră. Se cheamă "Pleasant Street", ceea ce înseamnă "strada Plăcută". Mai ferim câteva veveriÈ›e, după care ajungem. Branco e un român din Serbia, din VârÈ™eÈ›, dacă am reÈ›inut bine. "Ne ducem la el", zic. Am aflat abia acum de la Cristian B. că biletul meu a fost plătit de d-l Branco, pentru a-i fi oaspete la "Balul strugurilor", un fel de nedee unde se bea, se mănâncă È™i se cântă; È™i că d-l Branco n-ar vrea să mă duc la bisericile româneÈ™ti din Chicago, cum intenÈ›ionez. Asta mă irită. Căci n-am venit aici să mănânc mititei È™i sărmăluÈ›e, ascultând "cântece de petrecere". Pentru asta nu era nevoie să trec Oceanul. Și cum Cristian B. nu se încumetă să-l înfrunte, să-l supere, pe d-l Branco, îl rog pe calmul Dan C. (plin de tact, spre deosebire de mine) să mă ajute să dezleg încurcătura; să-i explice d-lui Branco, din partea mea, că, în aceste condiÈ›ii, nici nu calc pe la "Balul strugurilor". Cristian B. ne propune să ne odihnim, dar eu stau ca pe jar. Þin să lămuresc lucrurile cât mai repede. Trecem pe lângă zgârie-norii din centrul oraÈ™ului, apoi ne angajăm într-o nesfârÈ™ită reÈ›ea de străzi, care seamănă cu cele din Los Angeles. Case cu cel mult un etaj, acoperite de o veritabilă "iederă" de reclame luminoase. Drumul durează mult, aproape o oră. "Am ajuns", zice deodată Cristian B. È™i își parchează cu grijă Toyota albă. Trecem strada. ÃŽn faÈ›a noastră, o clădire cu vitralii È™i cu o firmă galbenă: "Micul BucureÈ™ti". Deasupra, un mare balon galben, ca baloanele dirijabilelor, pe care scrie cu litere imense: "Balul strugurilor". "Pentru acest balon ― ne spune Cristian B. ― domnul Branco plăteÈ™te patru sute de dolari pe zi". ÃŽn curte, au fost întinse mese, ca la nunÈ›ile de la noi. Și, întrucât e pericol de ploaie, întreaga curte a fost acoperită cu o prelată. Ocolim mesele È™i pătrundem, pe la bucătărie, în restaurant. Activitate febrilă. Se taie purcei È™i miei, se frige carne, se fac sarmale, mititei, se descarcă lăzi de struguri lângă teascurile din care mustul va curge pe gratis. ÃŽnlăuntru, restaurantul e gol. E închis pentru două zile, cât va dura "Balul strugurilor". Ne aÈ™ezăm la una din mese È™i-l aÈ™teptăm pe d-l Branco, în timp ce, la bar, unde ard două lumini roÈ™ii, sună mereu telefonul. Branco e un bărbat tânăr, n-are nici patruzeci de ani, cred, cu aspect de băieÈ›andru. Amestecă vorbele româneÈ™ti cu cele americane, e necizelat, frust, dar vioi, volubil È™i simpatic. Foarte întreprinzător, se pare, È™i fără fasoane. RecunoaÈ™te că suferă de un complex. Ar vrea să joace un rol important în comunitatea românească din Chicago, de aceea a cumpărat o jumătate de oră la un canal de televiziune, unde transmite, o dată pe săptămână, un program românesc È™i suferă văzându-se dispreÈ›uit de unii care-l bârfesc, socotindu-l "un bădăran". Ne spune supărat: "Eu, cel puÈ›in, fac «ceva». AlÈ›ii nu fac nimic, dar cârtesc". Povestea cu capra vecinului se repetă în variantă americană. Branco adaugă, în limbajul lui pitoresc, că regula concurenÈ›ei e să te simÈ›i stimulat de cel care reuÈ™eÈ™te mai bine decât tine, nu să-l invidiezi, să-l bârfeÈ™ti È™i "să-i dai la cap". Și nu pot să nu fiu de acord cu el. Din păcate, tot ce aud, îmi sună foarte cunoscut. Intră în metehnele noastre. Sau într-un blestem. Problema pentru care am venit se rezolvă repede. Inteligent, Branco înÈ›elege, fără prea multe lămuriri, că mă interesează să merg la bisericile româneÈ™ti din Chicago, în loc să petrec la "Balul strugurilor". A doua zi merg la trei biserici. Una evanghelică. Alta ortodoxă. Alta baptistă. Ocazie pentru a observa că nostalgia țării pierdute È™i credinÈ›a sunt, strict, împărÈ›ite pe parcele. Fiecare se roagă pe parcela sa È™i își întreÈ›ine amintirile fără să le amestece cu ale celorlalÈ›i. Mă bucur să întâlnesc români care È›in să rămână români, chiar trăind la Chicago, dar mă întristează să-i văd atât de dezbinaÈ›i. De parcă ar veni din trei țări diferite care, întâmplător, poartă acelaÈ™i nume. Câțiva îmi declară că au de gând să se întoarcă. Aproape toÈ›i în vârstă. Unii dintre fiii românilor exilaÈ›i vorbesc rău româneÈ™te È™i se întâmplă să fie chiar în conflict, surd sau deschis, cu părinÈ›ii lor. Vor să uite că se trag dintr-o È›ară despre care americanii nu È™tiu mai nimic, socotind originea lor o piedică în calea integrării în societatea americană. Această a doua generaÈ›ie capătă "complexul originii". Când încerc să remarc asta, la biserica ortodoxă, unde particip la un cenaclu cultural ce-l comemorează pe Vasile Voiculescu, mi se spune, politicos, că n-am avut timp să cunosc îndeaproape starea de lucruri din comunitățile româneÈ™ti. MulÈ›i exilaÈ›i simt, poate, nevoia să se asigure că nu s-au înstrăinat de È›ară. Și, nu mă îndoiesc, sunt sinceri. Dar, dacă s-ar uita mai atent în jur, ar observa destule cazuri de "expatriere" interioară. Am căutat să-i conving pe cei înclinaÈ›i să exagereze lipsa de civilizaÈ›ie de la noi, în comparaÈ›ie cu lumea în care se află acum, că țăranul român are în spate o experiență metafizică seculară ce-i lipseÈ™te fermierului american, însă n-am avut impresia că erau dispuÈ™i să ob-serve golul din progresul material, atât de impunător în America. Un bătrân care se cheamă, în prezent, "John" mi-a povestit că a fost printre apropiaÈ›ii lui Malaxa, la New York. "Când a auzit că nu mă mai cheamă «Ion», mi-a trimis vorbă că nu mai vrea să mă vadă". Cristian B. s-a întors jubilând de la aeroport, unde l-a dus pe Dan C, plecat direct la New York: "Am descoperii un drum pe care fac numai cincizeci de minute". N-am prea mare încredere în entuziasmul lui È™i-l grăbesc cât pol El insistă să mănânc liniÈ™tit, căci "avem timp berechet", dar nu mă dau bătut. Ceva mă face să fiu precaut. Plecăm la unu È™i un sfert. Avionul decolează la trei. Avem, deci în faÈ›a noastră o oră È™i trei sferturi. Cristian B. nu se grăbeÈ™te. Cedează politicos, la toate intersecÈ›iile, prioritatea È™i È›ine să-mi explice orice poate prezenta interes, pe drum, ca un ghid. Vrea să-mi facă educaÈ›ie turistică, încetinind maÈ™ina ca să văd mai bine, în vreme ce eu fierb. ÃŽmi arată lebedele care plutesc melancolic pe un lac, în dreapta noastră, vorbindu-mi despre fidelitatea lor în dragoste. Dacă-È™i pierde perechea, o lebădă nu mai stă niciodată laolaltă cu suratele sale. Rămâne deoparte, singură, mereu, neconsolată È™i neconsolabilă. Romantic, nu? mă întreabă tacticos. Strâng din dinÈ›i, să nu explodez. Nu vreau să se vadă că sunt încordat, că, în acest moment, nu-mi arde să aud poveÈ™ti despre romantismul fidelității lebedelor; în capul meu e o singură grijă, aceea de a ajunge la timp la aeroport, dar tot ce îndrăznesc e să nu mă las antrenat în discuÈ›ie. Tac demonstrativ È™i ostentativ, sperând că, astfel, voi descuraja apetitul de călăuză guralivă al lui Cristian B. ÃŽn zadar. Binevoitor È™i dorind să plec cât mai informat din Chicago, îmi arată casele ascunse printre copaci, precizând preÈ›urile, clădirea colegiului unde au învățat fetele sale, Codrina È™i Ozana, È™i unde "Hollywood-ul filmează deseori exterioare pentru filme cu liceeni" sau "Biblioteca" unde se pot lua, gratis, videocasete pentru două zile. Capăt mai multe speranÈ›e când intrăm pe autostradă. "De aici, mergem drept, vreo patruzeci de mile, până la Cicero avenue, unde cotim spre aeroport". Trag nădejde că avem suficient timp ca să prind avionul. "Vom È™i aÈ™tepta acolo", mă asigură Cristian B. Mă uit la ceas. E două acum. Nu zic nimic, ca să-i las posibilitatea să se concentreze la volan. El îmi dă, însă, mai departe tot felul de lămuriri, iar eu simt cum mă crispez din ce în ce mai mult. E două È™i un sfert. Trecem prin dreptul unei biserici, "ÃŽn Chicago, spune Cristian B., întorcându-se spre mine, e interzis să se tragă clopotele la biserici". Intuiesc că trebuie să zic ceva. Altfel, aÈ™ da de bănuit. Trebuie să-mi stăpânesc nervii, să mă arăt bine crescut, mai ales că familia B. s-a dovedit extrem de ospitalieră, s-a străduit să ne facă să ne simÈ›im ca acasă. "De ce?" întreb. "Sunetele unui clopot ar ofensa alte religii", vine răspunsul. E două È™i douăzeci de minute. Acum, autostrada trece printre două cimitire. "Aici, în cel din stânga noastră, e înmormântat Al Capone. VreÈ›i să vedeÈ›i mormântul?" Zic cu disperare, repede: "Nu". Din pricina nervilor, mă doare stomacul. De Al Capone îmi arde mie acum? Dacă pierd avionul, nu È™tiu ce voi face. Nu pot să-mi cumpăr un alt bilet È™i nici să achit contravaloarea unei penalizări. SituaÈ›ia ar fi dramatică. ÃŽn plus, la Cleveland nu mă va mai aÈ™tepta nimeni. Voi avea È™i acolo încurcături, întrucât voi pierde È™i cursa Cleveland-Boston pentru care e valabil biletul meu. Simt că mi se usucă gura È™i că mă încearcă o migrenă. E două È™i douăzeci È™i cinci de minute. Urmăresc, alarmat, cum se scurg implacabil minutele. Și constat, pentru a-mi spori neliniÈ™tea, că pe Roosevelt avenue, pe care ne aflăm acum, È™i care străbate o sumedenie de mici orășele, stopurile sunt odios de dese. Abia facem câteva sute de metri È™i trebuie să oprim din nou. Pe deasupra, traficul e din ce în ce mai intens. Un ambuteiaj prelungit mi-ar fi acum fatal. Cristian B. dă semne de nesiguranță. Se miră că n-am ajuns la Cicero avenue. Nu cumva am depășit-o? zice, cuprins de o îndoială care mă aruncă în iad. E trei fără douăzeci È™i cinci de minute. ÃŽntoarce maÈ™ina È™i mai găseÈ™te puterea să-mi explice că ne aflăm într-un cartier de negri. Casele sunt Urâte È™i, multe, arse. "Dacă se mută un alb aici, nu rezistă". Zicând asta, se opreÈ™te din nou. "Nu mai È™tiu dacă strada Cicero e în față sau în spate". ÃŽncremenesc. E trei fără douăzeci. Bombăn: "Atunci să întrebăm pe cineva". Dacă trebuie să pornim înapoi, "aventura" se îngroașă. La ultimele douăzeci de intersecÈ›ii, am fost atent È™i n-am văzut nici un indicator pe care să scrie: "Cicero". Cristian B. opreÈ™te maÈ™ina pe dreapta, lângă un negru, È™i, într-o engleză vădit aproximativă, întreabă în ce direcÈ›ie e Cicero avenue. Negrul pare să nu fi auzit niciodată acest nume sau n-are chef să se obosească lămurindu-ne. Ne întoarce spatele. Mai mergem o sută de metri È™i oprim lângă alt negru. De data aceasta primim un răspuns, dar nu sunt sigur că l-a înÈ›eles Cristian B. E trei fără un sfert. La un moment dat, Cristian B. devine palid È™i murmură, speriat: "PoliÈ›ia". Un poliÈ›ist negru ne face semn să tragem pe dreapta. Asta ne mai lipsea! Dacă am săvârÈ™it vreo contravenÈ›ie, orice È™ansă de a mai prinde cursa pentru Cleveland e compromisă. Din fericire, scăpăm ieftin. PoliÈ›istul ne lasă să plecăm după ce ne spune peste câte stopuri vom ajunge, în sfârÈ™it, la faimoasa avenidă Cicero. E trei fără zece. Brusc, placidul Cristian B. se metamorfozează. Acum, mergem ca în filmele americane cu urmăriri spectaculoase. Trece de pe o bandă pe alta. A uitat parcă de teama de a nu-È™i zgâria Toyota albă. La trei fără È™apte minute, ajungem la Cicero avenue È™i ne angajăm pe ea într-o cursă nebunească. La trei fără un minut ajungem la aeroportul Midway. ÃŽmi smulg bagajul din maÈ™ină, dau năvală în aeroport È™i mă îndrept spre ghiÈ™eul companiei "Continental", întinzând biletul È™i zicând în franÈ›uzeÈ™te că trebuie neapărat să iau avionul spre Cleveland. FuncÈ›ionara nu înÈ›elege franceza, dar poate că acesta e norocul meu. După ce ezită o clipă, ia microfonul È™i comunică prin el ceva, apoi îmi introduce biletul într-un calculator, mi-l dă înapoi È™i-mi face semn să mă grăbesc, să intru în tunelul-burduf care duce la avionul ce-È™i pornise motoarele. Nu mai am timp să-mi iau rămas bun de la Cristian B. Sunt ultimul pasager. O altă problemă la Cleveland. Zborul de pe biletul meu a fost anulat. Trebuie să aÈ™tept până la opt seara, să plec cu cursa de atunci. Pavel T. care mă aÈ™teptase, È›inând în mână un carton cu numele meu, îmi spune, după ce discută cu funcÈ›ionara de la ghiÈ™eu, că nu e altă soluÈ›ie È™i se scuză că nu poate sta cu mine. Are o treabă urgentă. ÃŽi mulÈ›umesc că m-a ajutat să lămuresc încurcătura. Mănânc, la un bar din incinta aeroportului, doi crenvurÈ™ti, beau un pahar de bere ca să pot înghiÈ›i o pastilă împotriva durerilor de cap, apoi mă instalez pe un scaun la poarta companiei "Continental" de unde se va face, peste trei ore, îmbarcarea pentru Boston. Chiar È™i în aceste condiÈ›ii, Cleveland are în mintea mea un parfum de copilărie. Mi-ar fi greu să uit cum erau comentate în Lisa scrisorile venite din "Cleveland-Ohio". Mă gândesc, însă, cât de naivă era convingerea, dinainte de a pune piciorul aici, că la Cleveland poÈ›i auzi vorbe româneÈ™ti până È™i în forfota din aeroport. Făgărășenii care trimiteau, pe vremuri, de aici, scrisori în Lisa au murit demult, cu siguranță, iar copiii lor vor fi uitat limba română. Sunt americani acum. Boston Văd, pe stradă, saci de plastic plini cu haine È™i aflu că "sunt lucruri dăruite celor care au nevoie de ele". Fac ochii mari, însă, când aud că, în prealabil, hainele au fost date la curățat, multe având ataÈ™at bonul de la curățătorie! America poate trece de la o indiferență atroce la mărinimii înduioșătoare. Cu mobila scoasă pe străzi în anumite zile din an, un imigrant venit de curând își poate aranja locuinÈ›a fără să cumpere un scaun. Și iată o scenă tipic americană. Cuiva i-a plăcut un scrin florentin scos pe trotuar. Dar, fiindcă lipsea un sertar, a sunat la ușă: "Al dumneavoastră a fost scrinul?" "Da". "N-are un sertar". Donatorul È™i-a cerut scuze că uitase să pună la loc sertarul după ce-l golise. Dacă aÈ™ compara "nivelul de trai" cu "nivelul mării", e clar că media din America e mult desupra nivelului mării. Există È™i năpăstuiÈ›i, dar într-un McDonald e greu să deosebeÈ™ti un american obiÈ™nuit de un milionar intrat pentru o gustare frugală. Nici unul, nici altul nu se simt stânjeniÈ›i că nu sunt la curent cu problemele intelectualilor. ÃŽn schimb, se miră când descoperă că sunt priviÈ›i de europeni cu sentimente împărÈ›ite. Și nu e uÈ™or să le explici de ce se întâmplă aÈ™a. Ce să le spui? Că forÈ›a È™i prosperitatea Americii ofensează sau sperie? Că eu, european, È™i, pe deasupra, intelectual de modă veche, mă trezesc, aici, deseori, în dificultate? BineînÈ›eles, îmi place tot ce È›ine de confort. Nu mă mai pot imagina fără telefon, fără maÈ™ină de scris, fără un casetofon bun la care să ascult muzică de câte ori am chef. Sunt o mulÈ›ime de "nimicuri" moderne, datorate progresului material, de care nu m-aÈ™ lipsi decât forÈ›at de împrejurări. Idealismul meu e unul "domesticit", corupt de facilitățile tehnice. Chiar dacă n-am deloc spirit practic, mă amuză să văd, aici, că există nenumărate sisteme de a face să curgă apa dintr-un robinet. Dar, în aceeaÈ™i măsură, mă descumpăneÈ™te să văd câtă milă sinceră inspiră în America umblatul cu capul în nori. Joi, seara. A. mă întreabă dacă vreau să merg la un restaurant japonez sau dacă prefer să mănânc homar. Optez pentru homar. Ne îndreptăm spre un restaurant specializat, dar acolo nu sunt locuri. Ar trebui să aÈ™teptăm o oră. Ne întoarcem în Quincy Market È™i mergem la un local cu "atmosferă americană". Urcăm la etaj. ÃŽn capătul scării, ne întâmpină o femeie cu aer băieÈ›os. După ce se uită în sală, ne arată două locuri libere la o masă. ClienÈ›ii mănâncă la mese lungi, ca la nuntă. Gălăgie, zumzet vesel, toată lumea vorbeÈ™te. Comesenii se salută, de parcă s-ar cunoaÈ™te, își zâmbesc, își fac cu ochiul. Ca de obicei în America, porÈ›iile sunt enorme. Aproape mă îngrozesc văzând câtă carne poate să mănânce vecinul meu din dreapta. OspătăriÈ›a îmi aduce doi homari fierÈ›i È™i cleÈ™tele de care trebuie să mă folosesc pentru a sparge crusta. Nu prea mă pricep să scot carnea albă din cleÈ™te È™i din coadă, mă lupt, dificil, cu cei doi homari, stângăcia mea devine repede vizibilă È™i stârneÈ™te, constat, un zâmbet pe feÈ›ele perechii din capătul mesei. Atmosfera e plăcută, are ceva de cantină studenÈ›ească. La un moment dat, devine chiar entuziastă. O ospătăriță anunță, strigând, ca să domine rumoarea din sală, că unul dintre clienÈ›i își sărbătoreÈ™te ziua de naÈ™tere. Imediat, toată lumea cântă un "mulÈ›i ani trăiască" american, după care continuă să mănânce. Mă uit în jur, puÈ›in curios, puÈ›in amuzat. Americanilor le place, se pare, să petreacă È™i să-È™i inventeze motive pentru a petrece. Orice pretext e bun pentru o "masă bună". O afacere, o cunoÈ™tință nouă, un prieten regăsit. Restaurantul (Durgil Park), un restaurant renumit, È™i-a păstrat o jumătate de veac specificul È™i chiar ofertele culinare, dând o imagine despre ceea ce se cheamă aici "New England". Americanul din dreapta mea, un tânăr cu barbă È™i în pantaloni scurÈ›i, se distrează copios văzând că n-am nici o dexteritate în "disecarea" homarilor, dar n-o face cu răutate, ci cu simpatie. OspătăriÈ›a care ne serveÈ™te se apropie de mine È™i-mi arată cum se scoate perfect din crustă carnea albă, gustoasă. A. îmi povesteÈ™te că atunci când vrei să angajezi pe cineva, într-o poziÈ›ie importantă, una dintre probe este asta: îl inviÈ›i la masă È™i îi oferi o porÈ›ie de homar, ca să vezi cum se descurcă. Fără îndoială, eu aÈ™ fi ratat toate încercările pe care le-aÈ™ fi făcut de a căpăta o slujbă mai acătării, întrucât nu cred că aÈ™ fi reuÈ™it să devin expert în arta mâncării homarilor. ÃŽnainte de a pleca spre New York È™i, de-acolo, spre BucureÈ™ti, mai dau o fugă la muzeul de artă. Trec prin sălile spaÈ›ioase, cu lumină egală, subtil studiată, stăpânit de melancolia pe care È›i-o inculcă totdeauna gândul că vezi ceva pentru ultima oară... deci, acest "Rembrandt"... acest "Van Gogh"... È™i mă întorc, să mă mai uit o dată... pentru a mă opri, în cele din urmă, dinaintea tabloului pe care Gauguin l-a botezat cu trei întrebări: "De unde venim? Cine suntem? ÃŽncotro ne îndreptăm?" Un hazard ironic a vrut ca această pânză să nu rămână în Europa, unde i-ar fi fost locul. ÃŽn America, două din cele trei întrebări au un răspuns mai uÈ™or de dat. "De unde venim?" De pe un vapor cu imigranÈ›i. "ÃŽncotro ne îndreptăm?" Probabil, spre "visul american". Uitându-mă la vizitatorii care trec prin faÈ›a tabloului, trebuie să admit că tot ce È™tiu (sau cred că È™tiu) despre America nu depășeÈ™te valoarea câlÈ›ilor pe care papa Alexandru Borgia îi aprindea uneori ca să-i vadă arzând. Pot să spun, convins că nu greÈ™esc, doar că nu mi-ar plăcea să locuiesc în America. ÃŽntr-un fel, aici m-am simÈ›it mai străin, decât în alte părÈ›i, în ciuda marii toleranÈ›e a Americii față de străini È™i a norocului de a fi întâlnit niÈ™te prieteni de excepÈ›ie. Sentimentul acesta (american) de "străinătate", diferit de sentimentul de străinătate încercat la Paris sau la Berlin, n-are legătură cu necunoaÈ™terea limbii sau cu alte lucruri, teoretic, rezolvabile. El e mai adânc, mai complicat, È™i cade în răspunderea mea. America e făcută pentr alt fel de oameni decât mine sau, mai exact, eu nu sunt bun pentru America. Și, probabil, nenumărate stavile interioare mi-au îngreunat accesul spre înÈ›elegerea Americii. Poate, tot ce am reuÈ™it aici a fost să-mi văd sub o lupă enormă defectele. Din pricina lor, cu siguranță, sunt tentat să zic, parafrazând celebrul Timeo Danaos et dona ferentes, mă tem de civilizaÈ›ia americană cu atât mai mult cu cât e mai prosperă. Am auzit, adesea, zicându-se: "America este viitorul". Eu, unul, aÈ™ dori ca America să rămână în America, iar Europa să rămână "lume veche". Nici n-ar avea farmec o Europă în care melancoliile È™i trecutul să-È™i piardă valoarea. Mă întorc să arunc o ultimă privire spre tabloul lui Gauguin. Dar, oare, a te întreba mereu "ce e viaÈ›a" nu e mijlocul cel mai sigur pentru a neglija s-o trăieÈ™ti, pur È™i simplu? Nu-i exclus, îmi zic, îndreptându-mă spre ieÈ™ire, ca americanii să fie, măcar din acest punct de vedere, mai înÈ›elepÈ›i decât noi. ------------------------------------------ |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy