Număram pașii ce-i făceam prin celulă și fredonam
un vechi cântec de dragoste când gardianul mă anunță că
am un vizitator.
Mi-am pus cele mai frumoase haine vărgate, api am ieșit
întru întâmpinarea vizitatorului meu.
- Ah nu se poate, iar tu? l-am întrebat mânios în timp
ce dădeam să mă întorc în celulă.
- Da, iar eu, și atât voi veni până vei ceda, răspunse
sec vizitatorul.
M-am întins pe jos cu gândul să adorm instantaneu, dar umbra îmi injectă nemiloasă cum era, acel lichid ce-mi provoca starea realității ca o halucinație ucigătoare.
- Dacă nu mă iei cu tine, niciodată nu vei scăpa de această închisoare în care te stingi clipă de clipă, îmi spuse umbra, după care se ridică să plece.
- Þi-am zis de atâtea ori, striga-i eu după ea, nu poți fi umbra a ceva ce nu e materie, iar eu nu sunt materie, închisoarea mea e materie, nu ai decât să rămâi umbra ei și să mori odată cu ea.
- Păi vezi tu, asta e, nu vreau să fiu umbra unei închisori trecătoare, vreau să trăiesc și eu etern, așa că dacă nu mă iei cu tine aici vei putrezi, în această blestemată de închisoare.
- Pleacă acum, lasă-mă să mă trezesc să poți să înțelegi, că tu ești umbră pentru a umbri alte umbre...
După plecarea unicului meu vizitator, cu o ură și mai mare față de propria-mi închisoare, am început să arunc cu pete negre de umbră în toate colțurile ei, până am astupat și unica ieșire care mai era...