Cărbunii cerului erau atât de aproape încât mă temeam de văpaia lor. Erau gata să mă ardă. Dar avea conștiința veșniciilor deosebite ale bărbatului și-ale femeii. Două animale neasemeni se împerecheau și trandafirii întindeau bolte de care atârnau grele, ciorchini de luni. Din gâtlejul maimuței ieșiră flăcări flori de crin în lume. În crângurile de mirt un cocon înălbea. Îl întrebarăm de pricina înșelătoarei ierni. Înghițeam cirezi smolite. Orkenise se ivi la orizont. Ne îndreptarăm către orașul acesta, ducând dorul vâlcelelor în care merii cântau, șuierau, urlau. Dar, cântecul ogoarelor arate era minunat:

Prin poarta mândrei Orkenise
Pătrunde-un cărăuș fecior.
Prin poarta mândrei Orkenise
Se duce-un biet rătăcitor.

Și paznicii de la cetate
Sărind pe-acel rătăcitor:
"- Ce duci cu tine din cetate?"
"- În ea-mi las inimă și dor."

Și paznicii de la cetate
Sărind pe cărăuș fecior:
"- Ce-aduci cu tine în cetate?"
"- Inima mea ca să mă-nsor."

De inimi Orkenise-i plină
Și paznicii râdeau în cor.
Rătăcitor, calea-i haină.
Hain amorul, o, fecior.

Frumoșii paznici ai cetății,
Stau și-mpleteau spăimântător;
Pe urmă, porțile cetății
Se-nchiseră-n amurg ușor.

Dar aveam conștiința veșniciilor deosebite ale bărbatului și ale femeii. Cerul își alăpta pardoșii. Zări atunci pe mâna mea pete scarlate. Către dimineață, niște pirați luară cu ei nouă vase ancorate în port. Monarhii se înveseliră. Și femeile nu voiră să plângă nici-un mort. Lor le plăceau bătrânii regi, mai viguroși în dragoste decât bătrânele javre. Un sacrificator dori să fie jertfit în locul victimei. I se deschise cântecul. Văzui acolo patru I, patru O, patru D. Ni se dădu carne proaspătă și crescui dintr-odată după ce mâncai. Maimuțe asemeni arborilor lor violau morminte străvechi. Chemai pe una din aceste sălbăticiuni pe care creșteau frunze de laur. Ea îmi aduse un cap făcut dintr-o singură perlă. O luai în brațe și-o întrebai după ce o amenințasem că o voi arunca în mare dacă nu-mi răspunde. Această perlă era naivă și marea o înghiți.
Dar aveam conștiința veșniciilor deosebite ale bărbatului și ale femeii. Două animale neasemeni se iubeau. Estimp, numai regii nu mureau de râsul aceasta și douăzeci de croitori orbi veniră să taie și să coasă un văl menit să acopere agata nerămzie. Îi mânai chiar eu, de-a-ndaratele. Spre seară, arborii își luară zborul, maimuțele încremeniră și eu mă pomeni însutit. Ceata care eram se așeză pe malul mării. Mari corăbii de aur treceau la dunga zării. Și când se făcu noapte de tot, o sută de flăcări îmi ieșiră înainte. Zămisli o sută de prunci băieți ale căror doici fură luna și colina. Ei îndrăgiră regii cu oasele scoase ce se fâlfâiau pe balcoane. Ajuns la țărmul unui fluviu îl apucai cu amîndouă mâinile și-l roti deasupra capului. Această spadă îmi potoli setea. Și, galeșul izvor mă făcu să iau aminte că dacă aș opri soarele l-aș vedea pătrat, de fapt. Însutit, înotam către un arhipelag. O sută de mateloți mă primiră și ducându-mă într-un palat, mă uciseră de 99 de ori. Izbucni în râs în acea clipă și dansai, în timp ce ei plângeau. Dansam în patru labe. Mateloții nu mai cutezau să se miște, căci aveam înfățișarea înfricoșătoare a leului.
În patru labe, în patru labe.
Orațele, picioarele mi se adunau și ochii mei multiplicați mă încununau cu luare aminte. Mă ridicai pe urmă ca să dansez ca mâinile și ca frunzele.
Eram înmănușat. Insularii mă duseră în livezile lor ca să culeg fructe asemănătoare unor femei. Și insula, tîrîtă de valuri, porni și astupă un golf unde din nisip crescură numaidecât arbori roșii. Un animal moale, acoperit cu pene albe, cânta nespus de gingaș și un întreg popor îl admira fără să se mai sature. Regăsi pe pământ capul făcut dintr-o singură perlă care plângea. Învârti fluviul deasupra capului și mulțimea se împrăștie. Bătrânii mâncau țelină și nemuritori nu sufereau mai mult decât morții. Mă simți liber, liber ca o floare la vremea ei. Soarele nu era mai liber decît un fruct pârguit. O turmă de arbori păștea stelele nevăzute și aurora dădea mâna cu furtuna. În crângurile de mirți încercai înrîurirea umbrei. Un întreg popor îngrămădit într-un teasc sângera cântând. Oameni se născură din licoarea care curgea din teasc. Ei roteau alte fluvii care se ciocneau cu un sunet ca de argint. Umbrele ieșiră din crângurile de mirți și se duseră în grădinițele pe care le stropea un lastăr de ochi de oameni și de vite. Cel mai chipeș dintre oameni mă apucă de beregată dar izbuti să-l trântesc la pămînt. În genunchi, el îmi arată dinții. Îi atinsei. Se auziră clinchete care se schimbară în șerpi de culoarea castanelor și limba lor se numea Sfânta Fabeau. Ei dezgropaseră o rădăcină străvezie și o mâncară. Era de grosimea unui nap.
Și fluviul meu în repaos îi scaldă fără să-i înece.
Cerul era plin de drojdie și de cepe. Blestemam aștrii nedemni a căror lumină curgea pe pământ. Nici o făptură vie nu se ivea. Dar cântece se înălțau de pretutindeni. Intrau prin orașe deșarte și colibe părăsite. Adunai coroanele tuturor regilor și plămădi din ele pe ministrul încremenit al lumii limbute. Corăbii de aur, fără mateloți, treceau în zare. Umbre uriașe se desenau pe pânzele îndepărtate. Câteva veacuri mă despărțeau de aceste umbre. Mă deznădăjdui. Dar, aveam conștiința veșniciilor deosebite ale bărbatului și ale femeii. Umbre neasemeni întunecau cu dragostea lor scarlată pânzele navelor, în timp ce ochii mei se multiplicau în fluvii, în orașe și pe zăpada munților.