Privesc acum prin fereastra rotundă picuri mari și negri ai ploii de ieri. Care încă mai curge. Și vin de undeva, neliniștiți și rari, parcă ar vrea să se piardă în sine. Vin – umbre. Mă gândesc că sunt aceleași umbre care cad mereu prin ploaie. Ca atunci când vântul a trecut fără a le mișca. Umbre și stropi care acum bat. Bat pe roca sonoră a străzilor de asfalt, monoton, își uită parcă, gândurile. Suspendă, fără să știe, amintiri. Și acoperă negru.

Îmi aduc aminte că aceeași ploaie amețea cu obsesiile ei vântul din ceruri. Abisa ritmat de undeva de sus. Parcă își dorea uitarea. Mi se pare că revăd acum, printre cerurile care curg peste ființa mea, păsări care și-au oprit spiritul in loc. Și umbre de aripi care încă mai zboară spre nicăieri. Poate au uitat...

Gândul meu de atunci revine. Îmi dau, poate, seama că e aceeași ploaie ca atunci când mi-am amintit prima dată de ei. Și de cât de mult își iubesc ei copiii. Atât incât nu cer clipei sau amintirii să renască un gând, o faptă. Sau un foc al interiorului. Știu că vor crește oricum departe de Apă. Nu își vor copiii pierduți într-un timp care oricum e pierdut. Se cred condamnați și se sacrifică. Mereu, mereu... Dar știu că nu vor să moară nici cerului, nici vântului, nici păsărilor. Speră ca în fața amintirii, păsările să vadă umbre de demult.

Esența spiritului meu s-a prosternat în fața păsărilor. Poate a văzut și el umbre. Căci el bate în ritmul ploii. Vrea să zboare și își zbate aripa singură ca să se desăvârșească printre aripile lor. Poate că văd umbre. Mă gândesc că, prin ploaie, îmi simt ființa străină de mine, că eu nu sunt simplu eu. Nu, eu nu sunt copilul pe care ei îl iubesc atât. Pentru că vreau să mă pierd. Să văd cum timpul aleargă iar eu stau în loc... Dacă m-ar vedea vreodată, ei care nu mă cunosc decât ca o idee – ideea de „ce va fi ” – ar înțelege că eu sunt ca norii care aparțin cerurilor. Pot fi răcoare, pot fi furtună, sau pot fi...

Dacă acum, în noaptea sufletului meu, aș vedea o lumină, aș iubi-o. Poate vine de la ei : aș Iubi-o. I-aș spune că vreau să Devin. Să mă găsesc pe mine. Poate și eu am fost cândva o lumină.. Și voi mai fi... printre Ancestrali....

Ce simți acum? Cunoști scânteia care tocmai s-a stins? Gândul tău o știe embrion de foc. Apoi apocalipsă. Sufletul tău o vede lumină. Și totuși nu e nici foc, nici lumină, pentru că vrea să devină vânt...

Vezi Soarele sub care stăm? Deși strălucește și te iubește, simți că e un străin. Nu e ceea ce cauți. El e acolo, tu ești aici.

Acum nu înțelegi, dar eu îți spun: curând vei fi Libertatea mea. Acum ești un copil renegat. De ce ai venit?

Poate ai văzut păsările.

Ele te-au adus aici. Ca să îți închini dorința iluziei. Și apoi să Devi. Ai venit pentru că ai auzit povestea Soarelui, și ai crezut. Ai crezut că noi suntem ceea ce cauți. Dar noi am uitat.

Poate ai venit să cauți pământ pentru rădăcinile tale veștejite pe care le-ai găsit, ale tale, printre basme și ruine. Toate ți-au povestit, asemenea Soarelui, glorie, viață.. Dar nu le-ai întrebat mai mult. Le-ai lăsat să uite. Poate și-ar mai fi adus aminte de umbra noastră... Ca de o frunză ce cade, palidă, și care și-a uitat mugurele... Þi-ar fi povestit războaie și ți-ar fi numărat suflete căzute. Ne-ai fi urât. Dar dacă și-ar aduce aminte Lumina, ai fi înțeles că noi am fost cândva Iubire. Știam să iubim o dimineață pentru că iubeam soarele. Chiar dacă era Soarele. Și roua pentru că iubeam ploaia. Chiar dacă era Ploaia... Noi toți iubeam – împreună eram Iubire.

Eram simpli... Eram Apa.

Dar am uitat.

Au rămas în urma noastră Ruine. Ca niște umbre, translucide și reci. Ruine de piatră, ruine de suflete. Apoi v-ați născut voi: ruine de Iubire. Dintre toți, tu ai învățat să zbori. Nu ți-ai frânt întrebările la primul zbor. Aripa ta s-a înălțat și o caută, poate, pe a mea. Te-ai eliberat de Zei: și a rămas Iubirea. Acum o cauți. Și o vei găsi, pentru că ai găsit-o deja.

Pentru Noi, Ancestralii, Iubirea și-a potolit de mult focul sub cenușă. Dar a lăsat sus, în stele, o scânteie. Ce poate inflori. Un copil, chemat din greșeală, a surâs. A răspuns chemării. Tu, Copilul meu, ai aprins o lumină în ceruri. Dar ai întors spatele celorlalți. Ai ales greu. Aripi sau Râsete?

Te privesc acum. Și îmi dau seama că în Tine mă văd tot, ne vedem toți. Prezența unui copil ce vrea să Devină e mai fragilă decât prezența unei păsări. Ai să zbori și Tu, departe de vânt, departe de mine? Acum când, poate, ne-am găsit? Poate Tu ești adevăratul meu Copil. Cel care își urmează mereu părinții. Pentru că știu că vrei să devii Vântul...

Și tu, și eu vrem să devenim Vântul. Întind o mână către tine și îți desenez în jur un cerc. O formă ce îți adună în ea ființa. Te voi păstra așa, suflet luminos ! Fiindcă Tu, Copile, ești Libertatea noastră... ai înțeles cândva că noi am căutat Iubirea. Și nu am găsit-o....

O caut încă.. Nu o găsesc, dar în drumul meu Înțeleg și, poate, Devin... Încet, uit că deasupra mea strălucește Soarele. L-am întrebat cândva unde e Iubirea. A râs și nu mi-a răspuns... Poate și el a uitat, sau poate nu a știut niciodată. În disperarea mea am întrebat și Stânca, cea care mi-a cerut, demult, viața în schimbul Iubirii... Și mi-a zis să mor încă o dată pentru a afla... Am vrut să mă înalț spre cer. Mi-au crescut aripi. Iar în drumul meu am văzut Muntele ce se ascunde privirii....

Acum vin din Muntele Alb și nu am găsit ceea ce caut. Iubirea nu e acolo. Și nici Zamolxis. Am urcat pe Munte cu atâta iubire, numai ca să O găsesc. Păstram adânc sentimente pe care le simt doar Zeii... le păstram, să fiu demn de Ea. I-am spus spiritului meu să nu se piardă. Și totuși s-a perdut. Pentru că nu am găsit Iubirea. Am rugat Lumina să nu apună, să pot Deveni. Dar sus nu era nimic. Era doar Lume.

Te privesc. Și simt că Muntele meu e mai aproape acum. Poate Devin.

Cred, ca și tine, Copilul meu, că lumea mea e moartă. A uitat. Și acum, fiecare caută în celălalt ceea ce nu poate găsi decât în sine.

Aici e plutirea noastră în derivă. Drumul nostru e Acolo. Vreau să uit Muntele care nu mi-a spus nimic. Tu cauți Stejarul și umbra lui deasă. Dar tu nu știi nimic. Umbra lui va șterge, ca și ploaia. Lumina va fi frântă și departe. Numai Vântul...

Te întrebi, firesc, de Lumina și Umbra mea. Ele sunt mai aproape mie decât eu însumi. Nu vei vrea să cunoști Umbra mea din război, extazul de glorie și sânge. Să simți cum devi Foc. Și să uiți că tu nu ești Foc. Atunci Lumina, asemenea Clipei, e dureroasă. Pentru că arde mituri. Pentru ce Zeu am dreptul la sânge? Sau pentru ce ritual transform sabia în vânt și fulgere? Care Zeu al Iubirii ar cere asta? Când Lumina e Iubire și nu a răsărit încă pentru mine...

Și totuși...

Am cunoscut că Lumina inundă. Că Lumina revarsă. Pădurea lui Bendis, neagră, a ascuns în urma pașilor mei Lumină. În fuga mea – Lumina. A ars sabia mea. Și Vântul a stins focul din mine. Umbra mi-a absorbit ura. În clipa morții mele, ce încă mai alerga spre salvare, ochii mei s-au ars în Lumina pe care o căutam atât, fără să fi știut. S-au ars aprinși de Miracol. Iar gândul meu a devenit moarte. Pentru ca eu să pot păstra, sub lacăte, Lumina. Am văzut-o cum strălucea. Poate am văzut-o de pe un munte, poate dinspre un stejar. Sau poate doar în Clipa care și-a retras, în reflux, stâncile de sub picioarele mele.

Sufletul meu îți inclină, acum, părinte al poporului care m-am născut, un imn îndepărtat. Căci Tu ești departe, spre Lumina Ta. Și sper că îl vei primi acolo, departe, unde ești. Mă gândesc să îți fie o treaptă în calea Devenirii tale. Pe Muntele Alb ai uitat, poate, să iubești partea din sufletul tău ce începea să Renască. În acele Clipe ai fi întălnit Miracolul. Ai încetat, poate, să râzi asemenea unui copil ce se bucură de bucuria Soarelui. Chiar și a Soarelui. Ai văzut că în jurul tău se naște piatră stearpă de culoarea Lumii. Și ai simțit parfumul Lumii. Dar nu ți-ai întrebat niciodată Spritul ce vede. Poate ai gândit că ar fi fost orbit de ceața colțuroasă a miturilor. Și nu ar fi atins Iubirea. Sau poate doar nu te-ai gândit să îl întrebi. Ai fi atins Iubirea ce revigorează, cu ramuri ce cresc încet, Spiritul întreg.

Poate ai gândit că numai Lupul caută Lumina. Pentru că ai știut că o găsește. În Neliniștea Nopții, acolo unde Tu nu ai fi găsit-o niciodată. Și o urmează. Ar fi trebuit, deci, să urmezi Lupul.


În gândul meu, te scalzi, Copile. Tu vei Deveni curând. Ai devenit, deja, pentru mine.
Ai adus o boare de început, ai adus aproape Vântul în Devenirea mea și a ta. Prin Tine, cercul meu s-a spart și mi-am împrăștiat ramurile ființei mele în zenit. Ochii mei nu mai văd, pentru că știu că există Lumină. O parte din Lumină ești Tu.

Acum, în liniștea mea, îmi aduc doar aminte. De Clipe. De gânduri. De Clipe când gândul meu era proaspăt și se întreba cât de departe e Iubirea. Sau Zamolxis. Sau când era furie și striga spre un Zeu care nu îi va răspunde niciodată: crede că nu există. Dar acum sunt Liniște. Ca liniștea Vântului.

Și totuși... Dintre atâția munți ce au crescut din mare, de ce Zamolxis ar alege Muntele Alb? Dintre atâția oameni, ne-ar alege pe noi? Gândul îmi spune că noi am ales pentru El. Atunci, caut în mine motive. Și nu găsesc: pentru că nu există.
Nici tu nu vei găsi. Dar trebuie să începi prin a căuta.

Acum, îți vei căuta, printre mii, Stejarul care simți că te-a născut. Să nu simți cu palma și nici cu gândul: te vor înșela. Să alegi fără să știi. Să îți lași Spiritul liber. El va alege pentru tine. Căci tu vei alege Stejarul, iar sufletul tău vâscul. Dar și ție, și sufletului tău îți va fi frig... Și când vei ajunge sub umbra care își tremură gol petele de lumină, ai să înțelegi că ești singur. Zeul tău nu e acolo.

Poate ai să crezi că a murit, ca toate ale lumii, fără să te aștepte, sau poate ai să îți dai seama că El nu a fost niciodată acolo. Poate vei vedea că vântul se încurcă în crengi. Și că lumina e o dorință a Vântului. Poate vei vrea să devii Vânt...
Să fii Liber....

Atunci ne vom intâlni.

Te voi lua de mână și vom merge alături. Eu atunci și Tu acum. Vom Zbura și două aripi vor naște o pasăre. Vom vedea de sus calea Lumii. Umbrită și Luminată. Ce urcă uneori munți, se pierde uneori în valuri. Deasupra cerului ce acoperă negru.

Vom deveni Vântul....