precum o fiinta vie, inauntrul meu. O simt cum se agata cu ghearele de sufletul meu ca de un perete cald, vascos, alunecos. Tocmai de aceea ghearele ei se chinuie sa sfredeleasca inauntru, vrand sa gaseasca un punct de sprijin. O simt cum vrea sa iasa in afara, nu-i e de ajuns inlauntrul, vrea sa puna stapanire pe intreaga-mi fiinta.

azi e gheara asta fierbinte, ieri era o mana cu degetele lungi, cu piele rugoasa, cu unghii boante. Rece.
se aseza pe fruntea mea si in locul acela, desi gheara asta era cumplit de rece, apareau broboane de sudoare, capul incepea sa-mi zvacneasca, aerul nu mai ajungea la creier si se parea ca niciunde altundeva, pentru ca nu puteam respira. era placut intr-un final, o toropeala calduta se instala si aproape ca mi-as fi dorit sa pot dormi somnul acela...

numai ca-mi aminteam.Tot.

Imi aminteam frica din prima zi, dar aceea era o frica placuta, o frica nascuta din sperante de lucruri frumoase ce vor veni

Imi aminteam de zambet, al meu si al lui. Al meu pierdut, al lui timid.

Caci da, omul asta mare, barbatul acesta puternic era timid.imi aminteam si de vorbaria lui, ca o panza de paianjen, creata dinauntrul lui, nascandu-se din sine, autoalimentandu-se. Frazele care se insiruiau, care se intindeau de jur imprejurul meu, cand la stanga, cand inainte, cand intorcandu-se inapoi, in timp.De povestile triste, vesele, reale inchipuite.

Reusise atunci sa-mi adoarma vigilenta si spiritul critic, asteptam atarnata de buzele lui sa vad cum se continua povestea

Si pentru ca povestea frumos, niciodata la fel, mereu pe gustul urechii mele, am ramas acolo

Apoi au venit altele: dorinta mea pentru el, gustul meu pentru nebunie alimentat in permanenta de el, curiozitatea-mi in a intelege, rasfatzul meu, crizele mele de copil nerasfatat in copilarie, care-si gasise partenerul de joaca perfect.

I-am reprosat la un moment dat ca minte sau mai bine zis ca uita intentionat adevarul, creand realitatea dorita de el.

De fapt eu am fost cel mai mare mincinos. Imi acopeream urechile astfel incat sa nu aud decat ce vroiam.

Imi anesteziam sufletul astfel incat sa nu mai simt zvacnete celea launtrice. Corpul meu vedea ceea ce mintea mea refuza. Fiind alaturi de el, ascultandu-l, vazandu-l cateodata imi ingheta sufletul, cateodata simteam cum cad. Preferam sa-mi las bucata aia de suflet sa cada. Era un sacrificiu minor, gandeam eu atunci.

Acum cel mai tare mi-e ca niciodata nu voi mai avea ce am omorat. NU stiu de ce am omorat. M-am intrebat daca din cauza ca de fapt nu-l iubeam, daca din cauza ca mi-era rusine de ceea ce aveam, daca e din cauza ca stiam ca voi redeveni ce-am mai fost singura, daca din cauza ca n-as fi suportat sa vorbim de copilul meu, care nu era copilul pe care el il avea. Din pacate cred ca doar din egoism, din comoditate, din toate astea si altele.

Am plans atunci, doctorita credea ca plang de durerea fizica. Cand m-a intrebat de el, de tatal copilului, am refuzat sa spun ca venise cu mine, dar intre timp plecase,i-am lasat impresia ca sunt singura, astfel incat aproape ca nu a vrut sa ma lase sa plec. Nu vroia sa ma lase acasa, singura.

El a venit sa ma ia, dar nu stiu de ce tot singura ma simteam. Poate ca de fapt asta vreau.
Am fost vesela cu el, am gasit puterea ca la nici o ora dupa ce coborasem de pe masa aia infecta sa glumesc, ca mananc impreuna cu el. Dumnezeule...

Am plans mai tarziu, cand nu am putut sa ma bucur de bucuria unei prietene viitoare mamici. Atunci mi-am dat seama cat de fericita as fi putut fi, de fapt.Acum mi-e teama ca-mi va fi prea teama sa ... nu conteaza, oricum singuratatea rezolva teama asta.

Imi mintea mea am spus de atatea ori gata pentru ca in secunda urmatoare sa vreau sa-l chem langa mine.

Daca nu m-ar fi ajutat, daca nu ar fi jucat cu cruzime, as fi si acum nerabdatoare, numarand orele si minutele pana cand ne vedem.

As merge si acum cu el sa faca cumparaturi pentru sotia lui, as incerca sa-l ajut sa rezolve vreo problema domestica.

Realizez ca ma pot suprima, ca-mi pot anula sentimentele, ca pot sa uit sa traiesc.
Si da, toate cele de mai sus fiind zise, tot il vreau.

Si stii ce e cel mai cumplit ? Daca tot ce a spus e adevarat, daca ma iubeste atat cat a incercat sa--mi arate. Asta ar merita orice. Daca pierd ceva ce nu voi mai avea niciodata ?
Stie sa iubeasca, stie sa ma iubeasca, fi -r-ar ea sa fie de viata..."

Ea se opri sa respire nitel, se uita in gol, ascultandu-si propriile cuvinte. "- Iarta-ma, nu stiu de ce imi veni sa vorbesc. Nu e important, ignora ce ti-am spus. Voi fii bine."

Mi-era teama sa o las singura, precum ii fusese teama doctoritei. Parea atat de pierduta, de inapta pentru o noua zi. Mi-era teama ca dupa ce voi fii plecat, ar fi pus mana pe telefon si l-ar fi chemat.
Si nici nu stiu, daca n-ar fi fost un lucru bun.Nu stiam ce sa-i spun, se facuse tarziu, trebuia sa plec. I-am propus sa iesim in weekend in oras. Stiam ca weekendurile sunt momentele cele mai grele pentru ea.

Imi povestise la un moment dat, cum se straduie sa risipeasca timpul din weekend.Vroia sa treaca, se bucura de noapte, pentru ca noaptea dormea si nu trebuia sa gandeasca sau sa simta.Dimineata se trezea devreme, dar se forta sa readoarma. Cateodata, desi ura sa faca curat, se dadea jos din pat si se apuca temeinic de curatenie generala. Asta ii ocupa aproape 3 ore. Isi perfectionase tehnica si intindea de cele 3 ore pana le facea 4.

Apoi pleca de acasa, nu suporta sa ramana singura in casa aia, care pentru ea nu era decat culcush.Stia ca daca nu ia autobuzul ci merge pe jos, reusea sa risipeasca 20 de minute suplimentare. Asa ca le risipea cu voiosie.

Mergea la film. Chiar daca vedea cupluri iesite in oras, tinandu-se de mana, sarutandu-se, la un moment dat se facea intuneric si incepea filmul. Asta insemna iarasi 2 ore de negandit, de trait viata altora.

Cumpara carti. Cartile sunt ideale, inseamna cateva zile de suspendare din propria viata.

Isi cultiva cu mare atentie prietenii, pentru orele pe care le putea risipi cu ei. Pentru zambetele pe care le starnea, pentru voiosia pe care si-o impunea.

Isi planifica concediile cu luni de zile inainte. Avea nevoie sa stie ca nu va fii singura. Avea nevoie sa stie, ca oricat de greu e intr-o zi sau in alta, vor fii si momente frumoase cand poate va reusi sa uite.

De asta si venisem la ea, planificam concediul din toamna.

In cele din urma mi-am luat geanta si am iesit. Ma conduse pana la usa. Am indraznit sa o intreb ce va face in ziua respectiva. " - Ma duc sa citesc in parc. E asa frumos afara."

M-am bucurat sa aud ca nu va ramane singura in casa. Stiam ca se va uita din juma in juma de ora la telefon, sperand sa primeasca vreun mesaj; parandu-i-se ca aude telefonul sunand.

Ma facea sa ma simt vinovata, pentru ca viata mea, cu prieten, familie, griji marunte legate de gospodarie, serviciu, era linistita comparativ cu a ei.

Ma simteam in acelasi timp superioara ei, eu niciodata n-as fi ajuns in situatia asta. Stiu sa aleg, sa zic nu si sa nu accept jumatati de masura.