Hușiul copilăriei

Era prin 1947 și numai bine mă făcusem mare - sase ani bătuți pe muchie.
În Huși îmi petreceam verile. Mai bine zis, parte din ele. Mătușa acolo locuia. "Respiră mult și stai la soare", spunea tata, Domnul să-l aibe în paza Sa. "Poate ai să ai poftă de mîncare și ai să mai pui ceva carne pe tine." Chestia asta cu "carnea pe tine" devenise un fel de motto de care nu am scăpat pînă ce natura și-a făcut treaba și am început să țin dietă. Dar și așa, uneori mă surprind că mă silesc să las farfuria goală, căci "hrană pe gratis nu primim", un alt motto împortant.
Să mă întorc la sfatul tatei. De respirat respiram eu oricum, dar soarele mi-a ars spinarea și mătușa m-a învelit în niște pansamente cu ulei și felurite unsori cumpărate de la frizerul tîrgului care mai era și spițer. S-o fi priceput frizerul acela la tunsul căpățânilor, dar la problema mea nu găsise soluție și am știut de atunci că soarele e bun pentru verze, dar eu mai bine să caut umbra.
Mătușa locuia într-o căsuță cu două odăițe și un pridvor mic dar frumos, căci unchiului, care se născuse în Maramureș, învățase de mic să sculpteze lemnul. Apă luam, cu găleți și cobiliță, de la fîntîna din deal. Eu luasem sarcina asta asupra mea căci tot voiam să arăt că motto-ul nu mi se potrivea. "Sunt slab, dar sunt puternic", spuneam. Necazul venea de la fiica vecinei, o frumusețe de fată mai mare ca mine cu vreo trei ani și vînjoasă ca o iep'șoară de soi. Vezi bine, chiar dacă lua apă după mine, ajungea acasă înaintea mea. "Ei!, ce-i asta?", îmi spuneam, "adică o fată e mai tare ca mine?". "Lasă măi Ben", spunea mătușa. "Ce împortanță are? Oricum e mai mare decît tine și mai împlinită". Tot încercam eu să plec după apă la diferite ore ca să nu o întălnesc, dar ca un făcut numai bine ieșeam că vinea și ea la fîntînă. Peste un timp mi-a spus că vrea să fim prieteni și ne întorceam împreună. Deh, naturalețea copilăriei. A plecat după un an, clandestin, cu familia ei în Israel și de atunci n-am mai văzut-o.
Unchiul lucra la depozitul de scănduri, perete în perete cu căsuța lor și într-o zi niște porci din curtea depozitului aceluia au rîmat zidul de cirpici pînă ce s-a prăbușit. Porcii, vezi bine, au fugit la timp, dar am trebuit să locuim în singura odaie rămasă pînă ce unchiul a făcut în loc un perete de scănduri de toată frumusețea.
Seara luminam una din odăi cu o lampă de gaz și mătușa nu uita de fiecare dată să amintească că are 25 de luxi și e cea mai mare lampă din Huși. Curtea se învecina cu o alee de castani și vara erau multe albine acolo. Într-o zi niște albine au hotărît că fac parte din peisaj și m-au fugărit pînă acasă. "Nu-i nimic, Ben, că te-au înțepat. Face bine la reumatism", a spus mătușa."Poate", am spus, "dar eu nu am boala asta". "N-are aface, acum ești imun", a răspuns ea. Abia acum văd că nu a avut dreptate.
Lîngă fîntîna de care am scris mai sus locuia "hahamul" Hușiului, unchiul mamei. Indeletnicia lui era de a sacrifica orătăniile după datină. Veneam la el doar dacă îmi promitea că face o pauză. De la el am învățat felurite povestiri din bătrîni și chiar unele scrise în Biblie. Atunci cînd începea să povestească i se luminau ochii și părea de parcă el se luptase cu acel Goliat filistin. În special îmi plăcea legenda eroului Samson, Herculesul Bibliei. De la unchi am auzit pentru prima dată de Ierusalim și de promisiunea Domnului că va veni ziua cînd ne vom întoarce acolo. "Cînd?", întrebam și unchiul devenea grav și-mi răspundea șoptit că asta nu depinde de noi.
Dar să mă întorc la căsuța mătușei și la ograda ei comună cu cea a vecinilor. Lipită de căsuța ei era o alta, ceva mai mică care stătea cam într-o rînă. Ușă nu era acolo, ci doar un geamlîc mare de două palme. "Cine stă aici, mătușă?, am întrebat. "Păi cum cine? Nu alta decît Muma Pădurii", veni răspunsul. "Și cum intră căci ușă nu văd?". "Ca orice vrăjitoare. Prin hogeag, altfel cum?", a răspuns. "Și acum e înăuntru?". "Păi nu. Ea vine noaptea și pleacă în zori". "Aha", mi-am spus. "Las-c-o prind eu". Zis și făcut. După ce unchii au adormit, m-am furișat eu de cu seară din casă, suindu-mă pe acoperișul bordeiului aceluia hotărît la fapte mărețe, dar Muma Pădurii mi-o fi făcut vreo vrajă și m-am trezit abia dimineața la cîntarea cucoșului.
Baie făceam într-o balie "specială", așa o numea mătușa, cu apă adunată în butoiul de sub burlanul casei. "Asta e o apă foarte buna", spunea mătușa. "Face piciorul mic". Aveam o fîntînă și în curte, dar nimeni nu lua apă de acolo de cînd, în vremea războiului, un soldat beat, habar n-am de ce nație, a plonjat în cap acolo crezînd, poate, că are vin în ea. Au venit mai apoi camarazii lui și l-au dus cu onor mare la țintirimul creștinesc.

Deh. Trecute toate. Am fost acolo după mulți ani și n-am mai recunoscut locul. Era acolo un căsoi mare și diform, dar castanii aceia rămăseseră și m-am odihnit la umbra lor.

.

.
ÃŽ